SONETUL TRUPULUI TRECĂTOR (11)

Te iubesc trupule trecătorule 

Chiar dacă-adesea cu altul m-ai trădat

Fidel îți sunt în tine întrupchipat

Te-am confundat cu sufletul dorule

Câte ninsori porți cât gând senin curat

Te schimbi mereu și-ți spun zâmbind norule

Ce aripi ascunse mai ai zborule

Ce vis fertil în mine ai semănat

Te iubesc ca pe-un dor târziu de ducă 

Ca pe o icoană ca pe-o nălucă

Ca pe o inimă nucă năucă

Te iubesc pe tine albă lumină

Iubire deplină vie preaplină  

Pedeapsă fără vinovați și vină  

Lucian Strochi

SONETUL PĂSĂRII PHOENIX (10)

Pasărea Phoenix nu e o măiastră…  

E vis,  mugur străveziu printre stele;   

Zbor retezat de gândurile mele;  

Crin înflorind din cenușă, nu-n glastră. 

E dans nebun de flăcări și de  iele… 

O lacrimă ce s-a născut  albastră,  

Un fum pe câmpuri  ca iubirea noastră, 

Fierbinți fecioare, goale și rebele. 

Un cort de spaime, vag, adunând tăceri;  

Un astăzi fără de mâine și de ieri 

Un an fără  toamne, fără primăveri… 

Un  început… final deopotrivă:  

Iubirea noastră-i navă în  derivă 

Și-o bucurie, recunosc, tardivă…

Lucian Strochi

DONATORII DE SUFLETE (1)

LUMINA NU LASĂ UMBRE. NICI SUFLETUL NU LASĂ UMBRE. DECI SUFLETUL E LUMINĂ.

Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Omul e cea mai neajutorată ființă din lumea vie.

La naștere, dacă e lăsat singur, copilul nu supraviețuiește. Un mânz poate alerga după câteva minute.

Nașterea e trecută ca verb la diateza reflexivă, deși ar trebui să fie la cea pasivă. În loc de  „s-a născut”,  ar fi trebuit spus  și scris „a fost născut”.

Numai că atunci ziua ta de naștere ar trebui să fie a mamei. Dar dacă mama naște mai mulți copii? Care mai e ziua ei de naștere?

Am fost găsit pe treptele de piatră ale bisericii. Pe ultima treaptă. Plângeam. Scânceam. Gemeam. Sughițam. Țipam. Nu mai știu dacă erau sunete sau zgomote. Oamenii spuneau că fusese foarte frig în ziua aceea. Miez de iarnă și un frig de crăpau pietrele. Sau ouăle de corb. Un aer polar. Sau cam așa ceva. Eram vânăt. Și hainele erau vinete. Aveam un scutec albastru și o căciuliță roz. Împreună dădeau violet. Sau vânăt – dacă mă priveau și pe mine. Eram totuși înfofolit. Poate de aceea am supraviețuit. Cineva a țipat. Apoi alte voci, alte țipete. În loc să țip eu, țipau oamenii.

Preotul a întrerupt slujba. A ridicat de jos copilul, adică pe mine. Nimeni nu avusese curajul să o facă. Parcă aș fi fost un blestem. Sau blestemat, ceea ce e același lucru. Preotul m-a luat în brațe cu grijă. Preoții știu să țină copiii în brațe, chiar mai bine decât femeile. Pentru că o femeie își ține în brațe doar copiii ei, nu pe ai altora. Pe când preotul ține în brațe toți copiii. Cel puțin la botez.

Eu plângeam. Când m-a luat preotul în brațe, am tăcut brusc. De parcă el era tatăl meu, îl recunoscusem și mă simțeam acum în siguranță.

Preotului i s-a schimbat vocea. Răgușise de emoție. Sau răcise.

A spus pentru el, dar și pentru ceilalți:

„Trebuie să facem ceva cu copilul ăsta…”

Și  m-a dus la altar. Ca și cum ar fi știut că sunt băiat.

Apoi lumea n-a văzut ce s-a mai petrecut. Bănuiau numai. Și au început să curgă bârfele. Prea e tânăr preotul ăsta nou și prea frumos și prea cântă prea bine. I-o fi sucit mințile vreunei fete și, până să se dezmeticească ea mai bine, s-a simțit grea. N-a știut ce să facă și a lăsat copilul. Și după ce l-a născut, l-a lăsat în grija tatălui.

Poate ca să se răzbune pe tinerețea ei furată. Poate pentru că a crezut că preotul, adică tatăl, nu-și va lăsa fiul de izbeliște.

Apoi a ieșit preotul din altar și a vorbit oamenilor. Altfel decât vorbește de obicei un preot:

„Copilul ăsta e băiat. Nu știu cine e mama lui, dar, dacă nu vine repede, va trebui să avem noi grijă de el. Orice copil e trimis în lume de Dumnezeu. Mai târziu se rătăcește el printre oameni și adesea uită de unde a plecat.”

 Oamenii s-au risipit și nu știau ce să mai creadă. Unii credeau că preotul le spusese adevărul, adică faptul că nu știa cine e mama copilului. Alții credeau că, dimpotrivă, știa prea bine.

Preotul a intrat cu copilul în casa parohială. A găsit-o pe preoteasă plânsă:

„M-ai făcut de rușine. Cum mai pot eu să trec printre oameni fără să-mi plec capul?”

El nu a zis nici da, nici nu. Apoi cu o voce blândă, i-a prins mâna:

„Te înțeleg. Dar înțelege-mă și tu pe mine. Putem părăsi a doua oară un copil nevinovat?”

În preoteasă se zbăteau două dureri: cea de mamă și cea de femeie înșelată. Respira greu. Într-un târziu, cu o voce albă, ce nu părea a ei:

„Nu mă pot opune ție. Așa că du copilul la o creșă, la un cămin. Și să ai grijă de el. Poate că așa, și eu și oamenii, vom uita mai ușor.”

Apoi au realizat amândoi că a doua zi avea să fie ziua în care se născuse Mântuitorul. Și i-au spus copilului Eugeniu Ștefan, de parcă nu se putuseră hotărî pentru un singur nume.

Lucian Strochi

SONETUL NOPȚII MAGICE (9)

În noaptea când te-am cunoscut femeie  

Eram iubiți de vagi subterane ploi  

Și blând pronume se conjuga în noi

Și lacrima se prelungea-n scânteie  

Eram tornadă vârtej  torent șuvoi   

Un curcubeu băut de curcubeie  

Sau apă vie moartă în știubeie 

O ramură din trunchi gingaș  verde-altoi  

Un singur trup două suflete parcă 

Singurii oameni în biblică arcă 

Două suflete în singur iubit trup 

Evadând în eternitate  să rup  

Blestem sălbatic  cu ochi  roșii de lup  

Iubirea noastă astăzi se încarcă

Lucian Strochi

SONETUL NAȘTERII NENAȘTERII (8)

Mă nasc din ochii tăi, cum din femeie, 

Fără dureri, se naște, poate, altul; 

Așa a socotit biblic  Înaltul:         

Să fim născuți de-o Venus dumnezeie…      

Căci important pe lume-i pasul, saltul

Cum e, pentru lumină, o scânteie, 

Sau, pentru poarta vieții, e o cheie

Și pentru-o carte este textul, șpaltul.

Dar pentru asta pregătim  asaltul,  

Cum preotul își încălzește psaltul  

Și pictoru-și pisează-atent cobaltul…

Din dans mă nasc la horă sau nedeie 

Cum cerul din zeița Astarteie   

Cum slova se va naște din condeie…

Lucian Strochi

SONETUL MEU ȘI AL PĂMÂNTULUI (7)

Din tine m-am născut, mă-ntorc în tine:  

Chiar dacă nu mi-ai dat, firesc, tiparul, 

Chiar dacă Domnu – a mângâiat altarul  

Și a suflat asupră ta lumine… 

Nu știu cine mi-a stabilit hotarul: 

Ce luturi sau unit, ce ape, tine; 

Ce forță din adâncuri astăzi vine, 

Să-mi judece destinul, chinul, harul. 

Și iată-mă, prin tine, un legământ: 

În veci ne leagă duh sacru de pământ… 

Poate vânt, poate  mormânt,  poate cuvânt.

Cine să știe, cine să ne spună? 

Apună și răsară veșnic lună;

Sunt neștiută, ne-nțeleasă rună… 

Lucian Strochi

SONETUL IUBIRII ALBASTRE (6)

Iubirea e dumnezeiască vină 

Și legea cea dintâi supremă-a firii 

Fulger răzleț pe cerul nemuririi 

Lumină mov desprinsă din lumină  

Pleoape de dor ne sunt clar trandafirii 

O liniște în tunet mai deplină  

O scriere trimisă anonimă  

Un jurământ pe care-l fac doar mirii  

O funie unindu-ne-n vecie 

Cuvânt ce nu mai știm cum ni se scrie  

Parfum de mosc de smirnă iasomie 

Timp suspendat  o sete fără sațiu 

Un gând fără de limite de spațiu  

Un vers din Dante poate din Horațiu

Lucian Strochi

SONETUL FLĂCĂRII (5)

Te-asemeni tot mai mult c-o lumânare, 

Cu candela aprinsă noaptea-n schituri,

Cu o lumină bântuind vagi rituri, 

Icoană prea suavă în altare. 

Ești flacăra născând atâtea mituri: 

Pentru păgâni o  sacră sărbătoare, 

O rază zămislită chiar de soare, 

Trădând cu limbi de foc comori în situri. 

Un răsărit de lună poate-un apus… 

Cuvântul negru sălbatic  sau supus;  

Jarul încins cenușa să și-o doară?  

Tu curgi în jos în taină poate în sus… 

Iubesc se vede pentru-ntâia oară 

Mireasă-n văluri strălucind fecioară. 

SONETUL EXTRATERESTULUI (4)

din galaxii venit-am fără veste  

să-mi caut trupul printre voi vecine 

cu așteptări priviri și rugi divine  

descălecând semeț dintr-o poveste  

fiu de-ntuneric lacrimă lumine  

să vin din spații limpezi și  celeste  

în care nu va fi a fost ci este  

 astfel eu crezut-am că e mai  bine   

un suflet caut măcar de împrumut  

mai vreau de e nevoie și un sărut  

și minții mele tandră mângâiere   

visez dorinței să îi ofer un scut   

cerșesc veșmânt de zâmbet și durere    și se cuvine  și-nceput de vrere 

SONETUL CĂRȚII (3)

Cartea-i mireasă mereu deflorată…  

Când ochii-mi ridică epitalamuri,  

Cu degetele moi mângâi noi lamuri: 

Aripă de înger tâmplă de fată.

Copac alb din care cresc negre ramuri;  

Cu rădăcină și floare ciudată…  

Poveste fără de „a fost odată”… 

Rune barbare cu litere neamuri.  

Cu bolți mărețe, secrete intrânduri:  

Prea nobile și trădătoare  gânduri,  

Prea rele drepte prea sucite rânduri…  

Minune între noi divin ivită   

Și unii spun că e prea grea ispită: 

E viața însăși ce în ritm palpită