ODA SCHELETELOR

Noi ne-am născut din tenebre,1

Tenace şi demne vertebre,2

Al nostru-i pământul negru şi dur,3

Istoria începe c-un falnic femur.4

Pământul e bun, e măreţ şi e plat,5

Slăvit, sfinţit fii tu brav omoplat.6

Republică, în stemele tale frumoase,

Văd ca însemne, venerabile oase.7

O, ţară sfântă, bogată în staniu,8

În aur, în argint şi chiar în uraniu,9

Ţie-ţi închin, plecatul meu craniu.10

Ole, ole, ole, ola, ola, ola,

Trăiască-n veci mandibula.11

Slăvită fii tu, ţară a noastră.

Istoria începe, biblic, c-o coastă.12

 

ODA SCHELETELOR 

Noi ne-am născut din tenebre,1  –  acest text a fost creat special pentru piesa „Secretele scheletelor”. A fost considerat un imn care se intonează la începutul şi la sfârşitul piesei. Un regizor se oferise să pună în scenă această piesă sub forma unui musyc hall şi avea nevoie de câteva texte poetice. Am compus această odă devenită imn. Sensul ironic este cred destul de clar. Orice grupare îşi poate imagina că istoria începe cu ea, iar imnul naţional trebuie să reflecte această realitate. Prin urmare textul va conţine numeroase referiri la …oase. Scheletele apar în pământ, ca rezultat al unor descompuneri. Schelete la lumina zilei nu se prea găsesc decât sub formă de mulaje. Oasele unui schelet proaspăt descoperit sunt roşietice, dar devin cenuşii    într-un timp foarte scurt.

Tenace şi demne vertebre,2 – Vertebra este cel mai „numeros” os, având aproximativ aceeaşi formă. În acelaşi timp, coloana vertebrală, compusă din vertebre are o importanţă majoră pentru om şi pentru vertebrate în general.

Al nostru-i pământul negru şi dur,3 –într-adevăr scheletele domnesc peste lumea subpământeană. E ţinutul lui Hades, obţinut după celebra împărţire a lumii dintre Zeus, Hades şi Poseidon.

Istoria începe c-un falnic femur.4  – femurul este cel mai cunoscut os. E şi normal: este cel mai lung, se distruge cel mai greu, iar simbolistica sa poate începe chiar de la Iisus şi Adam  şi să ajungă la femurele încrucişate de pe steagul piraţilor. Femurele încrucişate sunt şi simbolul otrăvii. Forma sa aminteşte de o ghioagă.

Pământul e bun, e măreţ şi e plat,5 –aluzie la concepţia anticilor potrivit căreia pământul era plat.

Slăvit, sfinţit fii tu brav omoplat.6 –omoplatul este cel mai lat os al omului. Cu el începe de fapt mâna – cea care făureşte atâtea obiecte.

Republică, în stemele tale frumoase,

Văd ca însemne, venerabile oase.7 –oasele pot ajunge şi în heraldică.

O, ţară sfântă, bogată în staniu,8 – aluzie la cositorul  necesar obţinerii bronzului.

În aur, în argint şi chiar în uraniu,9 –aurul şi argintul, sunt moneda forte a unei ţări. Uraniul  este metalul secolului nostru, prin aplicaţiile sale. Au fost alese metalele pentru că ele sunt dure, iar oasele apreciază această calitate.

Ţie-ţi închin, plecatul meu craniu.10 –craniul este reprezentarea morţii, dar şi cutia care adăposteşte gândirea. Dacă unele oase permit confuzii, craniul stabileşte imediat dacă scheletul este unul uman sau nu.

Ole, ole, ole, ola, ola, ola,

Trăiască-n veci mandibula.11 – mandibula este osul care ajută vorbirea. În acelaşi timp poate fi şi o armă biblică (a sa vedea lupta lui Samson cu filistenii).

Slăvită fii tu, ţară a noastră.

Istoria începe, biblic, c-o coastă.12  – ultimul vers are o triplă decodare. Coasta este cea care apără pieptul, inima, plămânul, viaţa. Dar tot coasta este cea care permite „înmulţirea” omului, Eva prima femeie fiind făcută de Dumnezeu din coasta lui Adam. În fine cuvântul „coastă” înseamnă şi „deal”. Majoritatea aşezărilor le găsim la deal. Câmpia este prea expusă, muntele – dificil de străbătut.

Această odă evocă, enumeră oasele esenţiale ale omului: craniul pentru cap, coasta pentru trup, coloana vertebrală care „leagă” toate celelalte oase: omoplatul care leagă mâna de trup, femurul care reprezintă piciorul.

Se obţine astfel imaginea unui schelet care „umanizează” lumea tenebrelor. Versurile au rima împerecheată şi monorimă.

Lucian Strochi

Intrebari interviu Lucian Strochi – 1 septembrie 2017 (1)

CORNEL PAIU: Dar, oare, cu adevărat, există „vers liber”? Sau altfel scris: „VERS LIBER”! Nu cumva, şi versul aşa zis liber este supus unor legi, unor constrângeri, unor precepte etice ori morale, unor principii, unor structuri interne şi, chiar, şi de ce nu, externe, prin care se conectează unei realităţi prezente?

LUCIAN STROCHI: Versul, liber sau nu, trebuie să aibă obligatoriu ritm. Rima, cea care aparent desparte versul liber de versul clasic, este o invenţie destul de târzie, de prin secolele XII-XIII. Să fie toată poezia antică scrisă în vers liber? Constrângerile despre care vorbeşti sunt formidabile. Vorba lui Eminescu: „Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile. Peonii sunt patru la număr, după cum cade acceptul pe silabă (Peon I,II,III, IV). Peonul IV are decit trei silabe neaccentuate şi o a patra accentuată… Versul liber nu este libertin. Are la fel de multe constrângeri ca şi versul aşa – zis „clasic”. Uneori el se obţine din versul clasic, inventându-se cezuri inexistente. Cazul lui Ion Minulescu est cel mai elocvent. În ceea ce mă priveşte scriu la fel de uşor (sau de greu!) atât vers liber, cât şi vers clasic. O fetiţă m-a întrebat dacă îmi număr endecasilabii. I-am spus că nu: mă bazez pe un ritm interior, pe un simţ al versului pe care îl am, nu ştiu dacă de la naştere  (aşa cum un muzician se poate naşte cu un auz absolut) sau dacă prin exerciţiu, prin exersare permanentă.

ODA STRAMOSILOR

Strămoşii noştri n-au murit, n-au cum să moară…1

De dragul nostru s-au retras, timizi, pe sub pământ.2

Tăcerea lor, nebună, de-aceea nu te doară,3

Nu se vorbeşte numai prin cuvânt.4

 

Se poate să se-nşele, să creadă-acuma ei,5

Cum că o rădăcină vânjoasă-i o coroană,6

Şi că-n pământ mai sunt şi zâne, poate zmei,7

Că visul lor înalt e doar sublimă toană.8

 

Dar ei lucrează mai departe ca olari,9

Mereu nemulţumiţi de ce-au făcut: de-aceea10

Când semne ne trimit, la zile-alese, mari,11

Găsim doar cioburi, nu vedem scânteia.12

 

Alt Ştefan se mai bate, viteaz, la Războieni,13

Şi capul lui Mihai aleargă – lună plină.14

Oşteni mai cad, ca osteniţi troieni,15

Mai crede dacul, în moarte, ca-n lumină.16

 

Nevoie au, e drept, ei de seminţe moi,17

Să nu le uite:18 dar atunci trimit

În sus legume, fructe, frunze, ploi19

Şi câteodată chiar, întreg, câte vreun mit.20

 

Atât ne cer: odihnă – pentru priviri bătrâne,21

Să le-aruncăm, ca pleoape, brazdele-n câmpie,22

Să coborâm, cu vreo găleată, cerul în fântâne23

Şi viaţa lor s-o ducem demnă, pururi vie.24

Lucian Strochi

Odă Strămoşilor 

Strămoşii noştri n-au murit, n-au cum să moară…1 –acesta este cel mai vechi text din Ancadier. A împlinit de curând 50 de ani. Am scris oda puţin înainte de a împlini 17 ani. Este o odă ce preamăreşte lampadoforii, strămoşii. Chiar dacă textul conţine unele naivităţi inerente, nu mă dezic de el. Ideea de continuitate a unui neam este una dintre cele mai importante. Fără tradiţie nu am şti nici cine suntem, nici de unde venim.

De dragul nostru s-au retras, timizi, pe sub pământ.2 – Metafora retragerii din istorie pentru a lăsa loc unei noi generaţii este una generoasă, nobilă.

Tăcerea lor, nebună, de-aceea nu te doară,3multă vreme, prea grăbiţi, n-am ascultat glasurile strămoşilor.

Nu se vorbeşte numai prin cuvânt.4 –am ignorat mărturiile lor materiale: un mormânt, o inscripţie, o brăţară, un vas de lut. Textul este scris sub forma a şase catrene, ceea ce semnifică multe. În primul rând prin cifra 24 ne înscriem într-o zi a istoriei, completă. În al doilea rând, cifra 4 reprezintă perfecţiunea, iar 6 posibilităţile de realizare ale eului.

Se poate să se-nşele, să creadă-acuma ei,5 –acest al doilea catren introduce o altă idee şi anume aceea că, rupţi de cotidianul nostru, strămoşii au rămas într-o lume mitică.

Cum că o rădăcină vânjoasă-i o coroană,6 –în această lume nu mai există sus şi jos , iar rădăcina este egală cu coroana unui arbore. Am fost tulburat să aflu că aşa se întâmplă şi în realitate, poate dinte-o nevoie de echilibru, de simetrie sau de supravieţuire.

Şi că-n pământ mai sunt şi zâne, poate zmei,7această lume mitică este şi o lume a basmului, basmul fiind cea mai veche naraţiune, cea mai apropiată de timpuri străvechi, naraţiunea unde iluzia poate fi mai reală decât realitatea.

Că visul lor înalt e doar sublimă toană.8nu ştim care e visul lor înalt: ar putea să fie chiar propăşirea urmaşilor lor.

 Dar ei lucrează mai departe ca olari,9semnele pe care ni le trimit cel mai adesea sunt obiectele de ceramică.

Mereu nemulţumiţi de ce-au făcut: de-aceea10 o explicaţie frumoasă a faptului că cel mai adesea găsim doar cioburi, frânturi din obiectele de  lut, de parcă extrem de exigenţi cu ei înşişi, strămoşii sparg vasele nereuşite pentru a nu fi făcuţi de ruşine.

Când semne ne trimit, la zile-alese, mari,11 –descoperirile arheologice pot însemne momente astrale pentru istoria unui neam.

Găsim doar cioburi, nu vedem scânteia.12 –din păcate nu vedem cel mai adesea suflul artistic, trăirea extraordinară a înaintaşilor, „scânteia” gândului lor.

Alt Ştefan se mai bate, viteaz, la Războieni,13acest al patrulea catren este unul al personalizărilor. Sunt evocate figuri mari ale istoriei noastre naţionale: Ştefan cel Mare pentru care se scrie o altă istorie mai dreaptă, el câştigând bătălia de la Războieni.

Şi capul lui Mihai aleargă – lună plină.14capul lui Mihai Viteazul nu cade în ţărână, ci devine un semn ceresc pe bolta devenirii noastre, iluminat de aureola faptelor sale.

Oşteni mai cad, ca osteniţi troieni,15evident nu toate luptele sunt victorii: trebuie să ne asumăm şi înfrângerile, pentru a ne înţelege mai bine. Cuvântul „troieni” dă locul unei interpretări ambigui: nu ştim dacă e vorba de troienii care i-au înfruntat în vechime pe ahei sau e vorba de troienii de zăpadă, în acest caz oştenii căzuţi găsindu-şi liniştea pe trupul patriei.

Mai crede dacul, în moarte, ca-n lumină.16 –printre strămoşii noştri se numără şi dacii, popor uluitor ce sfida, râzând, moartea.

Nevoie au, e drept, ei de seminţe moi,17penultimul catren conţine iarăşi metafore: strămoşii stabilesc cu noi un contact direct prin seminţe.

Să nu le uite:18cine uită seminţele, uită totul, uită şi fructul.

dar atunci trimit

În sus legume, fructe, frunze, ploi19  – recunoscători că nu i-am uitat, strămoşii trimit spre noi, spre lumină, bucuriile lor simple: rodul, mana, hrana.

Şi câteodată chiar, întreg, câte vreun mit.20evident strămoşii comunică cu noi şi prin mituri, acestea fiind atemporale, anistorice.

Atât ne cer: odihnă – pentru priviri bătrâne,21 ultimul catren este unul tandru: strămoşii ne cer odihnă.

Să le-aruncăm, ca pleoape, brazdele-n câmpie,22 –dar pentru ca privirile lor bătrâne să se poată odihni, ei au nevoie de pleoape care să le închidă ochii. Dar pleoapele lor sunt brazdele noastre.

Să coborâm, cu vreo găleată, cerul în fântâne23cerul şi apa sunt elementele de legătură, absolut necesare oricărei comunicări.

Şi viaţa lor s-o ducem demnă, pururi vie.24strămoşii ne cer să trăim la înălţimea vieţilor lor, demni şi mândri.

ODA MAMEI

Ai fost fată frumoasă,1

Aleasă mireasă,2

Prima mea casă.3

 

Acolo în pântec,4

Auzeam al tău cântec,5

Ca blând descântec.6

 

Am ieşit în lume,

Fără nume,7

Fără vreun gând anume.8

ODA TARII – ACEASTA

La noi2, munţii cei cărunţi

Seamănă cu albe frunţi.3

La noi, dealurile

Seamănă cu idealurile.4

Avem şi înverzite lunci,

Pline de larmă şi prunci.5

La noi, câmpiile

Seamănă cu tăriile.6

La noi, pădurile

Nu cunosc securile.7

Avem şi râuri,

ODA SAU MAI DEGRABA O PREFATA DESPRE CE ESTE ANCADIERUL SI PENTRU CINE A FOST SCRIS (2)

Căci lumea-ntreagă nu-i decât o carte.6 –aforism metaforă care apare de mai multe ori în versurile mele.

Cine-ar citi-o, desigur că ar şti

Că versul este, dincolo de moarte.7 –dar lumea şi cartea se întâlnesc în viaţă, de aici şi importanţa trăirii, a verbului „este”.

O odă  poate s-ar cuveni să scriu8 –realizăm că eul liric îşi propune un inventar al speciilor lirice: epitalam, imn, odă.

Sau, şi mai bine-ar fi o epopee,9 –pentru a scrie despre toate, personajul liric, menestrelul, rapsodul realizează că ar avea nevoie de o epopee, cea mai complexă scriere în versuri.

Să laud mâna bravă, ochiul prea viu10  – poetul îşi propune să cânte eroismul, vitalitatea, tot ceea ce simte acut.

Şi tot ce e frumos la o femeie.11  – vers uşor ironic. Pentru a cânta o femeie, ai nevoie de o epopee.

Să laud cercul, degetul, inelul,12 –adică lucrurile, perfecte, dragi, cu valoare de simbol.

Duhul cel sfânt ce peste noi pogoară13 – duhul sfânt poate fi lumina, inspiraţia, sentimentul religios,

Sau să încurajez, zâmbind, penelul14  –   iubeşte descrierile sau chiar arta plastică.

Sau timpul ce se-ascunde, ca-ntr-o gară.15  – timpul este o temă majoră a oricărui poet.

Dar ce poem poate cuprinde-n versuri 

Atâtea fericiri tăcute, spaime, 

Să lege-n el atâtea universuri

Şi să cuprindă dragoste şi faime.16 –din păcate nu există vreun poem care să cuprindă toate trăirile poetului, tot imaginarul său.

Deci, neputând s-aleg, le las pe toate,17 –prin urmare poetului acordă dreptul de intrare în cetate tuturor formelor de poezie, indiferent de tehnici, sentimente, geografii  şi  arheologii lirice.

Cum le-am găsit, târziu, pe ţărm nipon,18 –dar pentru a ajunge la o asemenea realizare (Ancadierul) a trebuit să se producă acumulări, mutaţii, să se consume multe experienţe estetice. Geografia lirică va cuprinde Japonia (cu câteva specii: haikuul,  tanka, renga)…

În Albion,19 –…sonetul englez

Italia20 (se poate) -…sonetul italian, terţina, canţona…

Sau Franţa,21 … balada, rondelul…

sau Ninive,22 –…specii lirice străvechi precum fabula de exemplu

Babilon.23  –  …la fel…

Şi  Persia,24 …gazelul…rubaiatul, catrenul, masnavi…

Arabia25 au fost printre mirese -… maqamele…

Şi ţara mea26 (ea mi-a dat vorba, gândul). – …doina, bocetul, descântecul, blestemul, pluguşorul, colinda …

Silabele cu grijă-au fost alese27 –poetul ne asigură de calitatea discursului său liric.

Să nu se năruie privirea, rândul.28 –fără această calitate s-ar prăbuşi întreg eşafodajul.

Am pus de toate: bocete, blesteme,

Sonete şi rondeluri şi ancade,29  – sunt inventariate câteva dintre speciile întâlnite în Ancadierul.

Cuvinte demne de urcat în steme,30cuvinte nobile, alese, poetice, dând limbii nobleţe.

Cuvinte-nvolburate din cascade.31cuvinte tumultuoase, adevărate vârtejuri (mai ales în cazul blestemelor şi al bocetelor).

Un an întreg, atâta versul ţine:32 – Ancadierul este un canţonier, care conţine 366 de poezii, câte una dintru fiecare zi a anului.

E-o unică poemă, dar glasuri zeci; 33  – revine ideea că nu scriem decât o singură carte.

Ne închinăm aceleaşi lumine,34  – lumina tiparului, a înţelepciunii, a spiritului, lumina paradisiacă.

Chiar de-am ales alte drumuri, poteci. 35 fiecare specie are o independenţă a ei care o face unică, chiar dacă e vorba de aceleaşi teme şi motive.

Îngândurat, dar săgetat de dor,36a scrie implică o imensă răspundere.

Ţie mă-nchin, complice cititor.37cititorul este supremul judecător.

Această odă este o prefaţă lirică a Ancadierului, cu câteva elemente de artă poetică.

MAQAMA POVESTIND DESPRE BIRUINTA ASUPRA PENULTIMULUI CUVANT (2)

Azi mă gândii că norocul o să mă pască,9se remarcă monorima, precum şi  omonimia.

că sufletul meu nu e iască10iasca este un simbol al uscăciunii.

şi tot ce e vers,11 aluzie la maqamă: chiar dacă ea este proză rimată şi ritmată, versul este cel care impresionează.

 tot ce e mers,12prin „mers” se înţelege „cale”, „traiectorie”.

 mereu merită un drum,13 –„drumul” înseamnă „călătorie”, dar şi „iniţiere”.

 chiar de e fum.14prin „fum” înţelegem „iluzoriul”, „zadarnicul”, „inutilul.”

Ajunsei cum spusei într-un târziu,15orice drum se sfârşeşte, temporal, la apusul soarelui.

MAQAMA POVESTIND DESPRE BIRUINTA ASUPRA PENULTIMULUI CUVANT (1)

Al Harun Al Rashid ibn Hassan povesteşte:

În zile,1 albe copile,2 ca roze zambile,3 vrui să ajung la Damasc;4 mă-nveşmântai în damască,5 mi-am pus şi o mască,6 unde doar ochii şi gura se cască.7 Aveam cu mine azimă şi pască.8 Azi mă gândii că norocul o să mă pască,9 că sufletul meu nu e iască10 şi tot ce e vers,11 tot ce e mers,12 mereu merită un drum,13 chiar de e fum.14

Ajunsei cum spusei într-un târziu,15 undeva în pustiu,16 fumuriu,17 încă viu,18 la un bătrân,19 ce era peste toate stăpân,20 şi care ne zise:

– Pentru cei care cred în vise21 învinse22, în verb,23 în herb24 şi în cornul de cerb,25 acerb,26 deschid această nobilă luptă,27 ruptă28 din cronici şi vremi: pe cine chemi, prea cinstite Rashid:29  muză, buză, vorbă lehuză?30

Mă înclinai,31 eram în serai32 şi spusei cu temei:33 Aşadar, aşa dar Ashad ar da…34

Al Hariri ibn Haman,35 bătrânul, stăpânul, spânul, divinul36 îmi spuse:

-Cuvintele-s apuse, răpuse, supuse.37 Cine ar îndrăzni să-l înfrunte pe poet în astă, fastă zi a sa?

MAQAMA CU CELE TREIZECI DE PETALE ALE TRANDAFIRULUI (2)

Veniră poeţi din străine, depărtate ţări,11 –exagerare. Dar pentru acea epocă,   Orientul fiind împărţit în diferite califate, emirate, ţări , putem vorbi şi de „depărtate ţări”. Sau, păstrându-se tonul de basm, „depărtatele ţări” sunt cele care sporesc  misterul.

plini de mirări, căci nimeni nu se gândise,12vestea unui concurs „internaţional” îi surprinde pe toţi, maqama fiind în general mult mai redusă ca participare.

pe pământ şi în vise,13adică atât în lumea reală, cât şi în cea virtuală, imaginară.

să se întreacă-ntre ei, poeţii.

Veniră Hafiz,  cu încă un tiz, Hafez,14am lămurit „confuzia”. Aici ea pare voită, tocmai pentru a amplifica numărul participanţilor.

poet plin de miez, Saadi15 – Saadi, pe numele său adevărat Abu Muhammad al-Din bin Abdallah Shirazi (1210, Şiraz, d.1292) este unul dintre cei mai importanţi poeţi persani. Este autorul a două vaste culegeri: Golestan (Grădina Florilor) şi Bustan (Grădina Fructelor), dar şi a altor scrieri, însumând sute de gazeluri şi catrene.