BLESTEME PENTRU O STATUIE (3)

De plouă,

Să stai ca găina pe ouă,10 –cloşca nu se mişcă atunci când stă pe ouă. Cu alte cuvinte să stai nemişcat în ploaie, fără a te adăposti.

Să ai pe masă, ca de pe plită,

Apă băhnită11 –apă stătută

Şi-n loc de friptură,

De căcărează fiertură.12 – cuvintele tari continuă, ca şi situaţiile dramatice sau ridicole.

De te-ntrebă norodul,

Să râzi ca nărodul;13cel ce râde fără rost este considerat nebun sau în orice caz nu în toate  minţile.

Să-ţi putrezească năvodul,14năvodul era a unealtă extrem de importantă; fără năvod pescuitul ar fi fost practic imposibil.

Să-ţi fie inima seacă,

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 1 septembrie 2017 (8)

CORNEL PAIU: Şi, în acelaşi sens cu întrebarea anterioară dedicată funcţiilor culorii/ culorilor, ce funcţii atribuiţi sau acordaţi dvs. Cuvântului/ cuvintelor?

LUCIAN STROCHI: La început şi la sfârşit a fost cuvântul. Cuvântul poate vindeca, îţi poate schimba destinul, te poate condamna sau chiar ucide. Fără cuvânt nu am fi decât nişte animale neperformante. Cuvântul este umbra oricărui lucru, îl însoţeşte, îl pune paradoxal în lumină. Cuvântul poate fi sunet, simbol, sinestezie, sumă de semnificaţii, scris.

BLESTEME PENTRU O STATUIE (2)

  Blesteme1   pentru  o  statuie – Blestemul este un derivat regresiv din verbul a blestema, care provine din lat. pop. blastemare, derivat la rândul său din blasphemare, care este o latinizare a grecescului blasphemein. Iniţial, termenul a avut o circulaţie restrânsă, circumscrisă doar religiosului, prin el indicându-se nenorocirile pe care şi le-ar atrage asupra sa oricine s-ar abate de la dogmă sau de la prescripţiile morale unanim acceptate. Termenul apare încă de la Tertulian. Anticul Arhiloh, primul poet  antieroic, (cel ce pune între paranteza eroismul lui Homer) este primul autor de blestem. Legenda spune că în urma blestemelor îndreptate împotriva socrului său, care îl refuzase de fapt, împreună cu fetele sale, s-au sinucis, ca şi sculptorul care îl făcuse o sculptură caricată. Sofocle foloseşte blestemul în Oedip la Colona. Blestemele lui Vasile cel Mare sunt intens colorate exorcistic şi au intrat în cărţile de cult. Blesteme întâlnim şi la Corneille (Horace), Victor Hugo (blesteme împotriva lui Napoleon al III-lea). În literatura română blestemul începe cu Dimitrie Bolintineanu şi continuă cu Mihai Eminescu, Tudor Arghezi care consolidează blestemul ca specie literară) şi George Topârceanu (cel care parodiază blestemul). Sinonim cu imprecaţia, blestemul se înrudeşte cu pamfletul şi cu satira. Ca atitudine exprimată literar, blestemul implică verbe şi gesturi imprecative, o negare a unor realităţi, un flux liric impresionant, prevestind nenorociri inevitabile. Blestemul este întotdeauna justiţiar, chiar dacă dreptatea nu este întotdeauna de partea imprecatorului. Blestemul seamănă şi cu descântecul, dar nu poate avea ca şi acesta o valoare benefică, pozitivă,  în unele cazuri, de desfacere a dedeochiului sau a blestemului. Totuşi, atunci când descântecul pedepseşte răul, descântecul se apropie mult de blestem. Blestemul are o importantă funcţie de intimidare, asemănătoare injuriei. În alte accepţii, blestemul este o invocare a urgie divine asupra cuiva, cuvintele blestemului fiind tăioase, puse la conjunctiv prezent sau la imperativ dacă sunt verbe sau la vocativ dacă sunt substantive. Prin a blestema se înţelege a ocărî, a huli, a înjura. Blestemul are o serie sinonimică foarte largă: calamitate, grozăvie, dezastru, flagel, catastrofă, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, urgie, sinistru, pustiire, ocară, maledicţie.     

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 1 septembrie 2017 (7)

CORNEL PAIU: De asemenea, dacă ar fi să susţineţi un discurs despre Cuvânt/ cuvinte, care ar fi structura acestuia?

LUCIAN STROCHI: Trebuie să recunosc că nu-mi pregătesc dinainte discursurile. Atunci când sunt invitat să ţin un discurs cu un anume titlu, îmi fac o ierarhie a lucrurilor pe care trebuie neapărat să le spun. Dar contează foarte mult şi receptorul. El te poate influenţa decisiv. Gândeşte-te la un public ostil, indiferent, plictisit. Prin urmare trebuie să te adaptezi situaţiei. Nu-mi place să vin cu discursuri scrise. Doar când e vorba de o analiză de text… atunci nu ai ce face. Oricum îmi  propun să fiu sincer cu eventualul meu ascultător. Îi voi spune că habar nu am ce este cuvântul, aşa cum nu ştiu ce este curentul electric sau impulsul nervos. Călinescu spunea că nu ştim ce este poezia, ci doar cum este ea. Mărturisesc că nu ştiu ca este cuvântul, ci doar cum este el. pentru mine este un permanent miracol. N-am înţeles niciodată de ce, dacă un cuvânt este expresia adevărului, arată diferit, de la o limbă la alta. Ce legătură poate fi între „privighetoare”, „rossignol” sau „salavei”, de exemplu?

BLESTEME PENTRU O STATUIE (1)

Cuvântul poate fi mângâiere,

Adică fagure de miere,2

Dar rostit de o aprigă muiere,

Nu mai e lapte, e fiere.3

Mai bine să rămâi,

Fructă acră de lămâi,4

Sau doar o celulă stem5

Decât să intri-n blestem:6

„De te-oi chema Evlampe,7

Să te zvârcoleşti în crampe,

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 1 septembrie 2017 (6)

CORNEL PAIU: Dar din literatura universală?

LUCIAN STROCHI: Orice mare poet este un poet pictural, un  amant al culorilor: Homer, unul dintre primii poeţi ai lumii vorbea de „Aurora cu degetele trandafirii”. Rimbaud atribuia fiecărei vocale câte o culoare,într-un text celebru. Georg Trakl, Serghei Esenin, Vladimir Maiakovski, Federico Garcia Lorca au scris versuri în care culoarea devine mnemotehnică… Shakespeare, Dante sunt maeştri ai culorilor…

CORNEL PAIU: Dar, dacă ne gândim, culorile au un piedestal robust şi în proză!

LUCIAN STROCHI: Aici exemplele sunt şi mai numeroase: să ne gândim la Roşu şi negru, Şalul negru, Cocostârcul albastru, Casa verde, Casa cu ferestre portocalii, Copacul alb… Asta ca să ne reamintim doar titlurile unor texte în care apare şi o culoare.

DESCANTEC SI COLINDA (3)

Au rămas doar teci, 15 –sămânţa ascunsă nu e specifică doar cuvintelor sau nucilor. Şi mazărea sau fasolea au seminţele ascunse.

Altele-s amare,16 –cuvintele sau nucile? Ambiguitatea se păstrează.

Parcă-s aduse din mare,17 –marea are un gust săra, dar şi amar. Prin urmare, cuvintele şi nucile care iau contact cu marea pot fi şi amare.

De la mare depărtare;

Alte – dureros de dulci,18aluzie la sintagma lui Eminescu „dureros de dulce”, devenită un cunoscut oximoron în Odă (în metrul antic).

Să le sugi şi să te culci,19copilul pus să muncească ar vrea să evadeze, preferând muncii, somnul.

Clătindu-mi cerul gurii,

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 1 septembrie 2017 (5)

CORNEL PAIU: Care ar fi, după dvs., cei mai cromatici, mai bine zis, picturali, poeţi de la noi?

LUCIAN STROCHI: Bacovia, Arghezi, Eminescu… Bacovia chiar a comentat valoarea culorilor. Arghezi era acuzat de Ion Barbu că scrie o  poezia „ca o sorcovă”, adică bălţată, cu prea multe culori. Eminescu poate fi memorabil în/cu doar două versuri, folosind nu culori, ci metale (în sens heraldic):   „codrii de aramă”,  „pădure de argint”.

DESCANTEC SI COLINDA (2)

Descântec şi Colindă1  – aşa cum am mai arătat,  speciile folclorice sunt adesea secante, se interpătrund, împrumutându-şi una alteia caracteristici, mărci, proprietăţi, aşa încât multe texte par de tranziţie. Un asemenea text este şi Descântec  şi colindă, care are atât aspectul şi conţinutul unei incantaţii, apropiindu-se de valorile eufonice ale descântecului, dar şi o descriere epică a pregătirilor pentru Crăciun şi Anul nou.

Leru-i ler şi leruri,2cuvântul „ler” are o etimologie extrem de disputată şi discutată. Dimitrie Cantemir deriva acest termen de la împăratul roman Aurelian. Victor Kernbach considera cuvântul „ler” un mitologem –element mitologic prim, formă mitică elementară pură, unitatea  cea mai mică, indivizibilă, a unui mit, a unei naraţiuni mitologice, care se autodefineşte, nemaiavând nevoie de alte interpretări: „Ler este de fapt un   evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman.” După mulţi „ler” provine din lat. Halleluiah, Domine. Miron Costin crede că ler este de origine slavă (lei), însemnând Cupidon. DEX-ul dă o definiţie vagă, exterioară:       „Ler= cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic.” Alte teorii susţin că adevăratul sens al cuvântului ar fi „boier” sau „stăpân al casei”. Termenul  nu provine din latină deoarece Halleluiah este de origine ebraică.  Mult mai credibilă apare ipoteza lui I. G. Sbierea care derivă termenul de la singularul latinesc al numelui Divinităţii domestice romane (Lari –Lar, ler).

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 1 septembrie 2017 (4)

CORNEL PAIU: În poezie, credeţi că funcţia simbolică a culorii este mai mult dinamică sau mai mult statică. Sau, poate după caz, statică sau dinamică, sau ambele?

LUCIAN STROCHI: Materialul poeziei nu este culoarea, ci cuvântul, care este străveziu. Dar tot atât de adevărat e că vorbim mereu de imagini artistice, de epitete cromatice (câmp verde, cer albastru), de oximoron (cântec roşu), de metafore („Pământule albastru ca o portocală”), de repetiţie (albul şi negrul la Bacovia). Desigur putem vorbi de valorile simbolice ale culorilor şi în poezie, în literatură în general. Staticul şi dinamicul îl stabileşte Emiţătorul şi/sau Receptorul.