INTR-O GRADINA NIPONA (TANKA)

floare  de cireş1

privire îmblânzită2

cuvintele cad3

 

vântul – zeu străveziu4

sufletul meu e un vânt5

Lucian Strochi

Într-o grădină niponă (tanka)  

floare  de cireş1  – floarea de cireş, alături de floare de cais, de prunişor, pe piersic etc. sunt flori sacre, anunţând miracolul învierii naturii, primăvara. S-au scris despre floarea de cireş tomuri întregi, iar simbolistica ei este atât de bogată, încât poate rivaliza cu aceea a rozei sau a crinului, a nufărului sau  a lalelei, a crizantemei sau cu reginei nopţii.

privire îmblânzită2  – floarea de cireş este un nucleu de condensare, îmblânzeşte şi cea mai amarnică privire, provoacă eliberarea, relaxarea.

cuvintele cad3 – senzaţia e pură, nu mai e filtrată şi trădată de cuvânt. Cuvântul devine neputincios, ca la o minune, ca la o emoţie copleşitoare.

vântul – zeu străveziu4 – distihul arată însă adevăratul stăpân al florii de cireş: vântul  – cel care poate mângâia sau ucide o petală. Iar vântul e un zeu invizibil: ştim că există, suntem conştienţi de forţa lui, dar nu îl vedem. Vântul e un zeu, grecii îl aveau pe Eol, dar el apare şi la alte popoare, cu alte nume şi chiar cu alte funcţii şi ritualuri.

sufletul meu e un vânt5  – vers oarecum surprinzător. Pentru o clipă orgoliul omului învinge contemplarea. Omul ştie că poate domina frumuseţea, perfecţiunea, că este cel puţin egalul unei flori, prin frumuseţe, puritate şi înţelepciune.

Această tanka are o structură formală clasică: 5-7-5/7-7 silabe.

IUBIRE (TANKA)

vas de porţelan1

unind munte şi mare2

gheişa l-a spart3

 

efemerul e un ciob4

ce uimeşte eternul5

Lucian Strochi

IUBIRE (tanka)

vas de porţelan1  – pentru asiatici, porţelanul devine un obiect de cult. El îngemănează arta şi funcţionalitatea, delicateţea şi frumuseţea, dar este şi un nucleu de condensare, fiind in nuce un univers întreg.  Printr-un vas de porţelan, omul se întâlneşte cu natura, arta cu meşteşugul.

PE TARM (TANKA)

plecând corăbii1

bucuroasă e moartea2

năvodul e plin3

 

noaptea aruncă galbeni4

prea alb vălul miresei5

Lucian Strochi

PE ŢĂRM (tanka)  

plecând corăbii1 – corabia leagă două lumi. Ea aparţine mării, dar în egală măsură,   aparţine şi pământului.

bucuroasă e moartea2 – moartea este oricând posibilă într-o călătorie pe mare. Moartea e bucuroasă pentru că, plecând corăbiile, ea are, teoretic, materia primă asigurată.

năvodul e plin3 moartea nu e doar a oamenilor, ci şi a fiinţelor mării, în primul rând peştii.

noaptea aruncă galbeni4 – e vorba de o noapte cu lună, pe o mare liniştită, miile de valuri părând bani de aur. Dar noaptea plăteşte preţul morţii.

prea alb vălul miresei5  vers complet ambiguu. Cine e mireasa: moartea? iubita rămasă pe ţărm? o mireasă oarecare aflată la ora ei astrală? Sau poate chiar luna care îşi prelungeşte voalul până în mare, vălul voalul miresei fiind lumina. Interesantă e curgerea şi unduirea: corăbiile curg şi se unduiesc plecând, năvodul e o curgere şi o unduire, lumina galbenilor curge şi ea, unduitoare, la fel ca vălul miresei. Iată cum, un peisaj static, poate devine prin imaginar unul dinamic, ca o stampă japoneză.

Această tanka are o structură formală clasică: 5-7-5/7-7 silabe.

JAPONIA (TANKA)

ţara soarelui1

răsare2 clar între munţi3

insule-n ape4

 

pagodele par valuri5

valuri albe pagode6

Lucian Strochi

JAPONIA (tanka)

ţara soarelui1  – Japonia se numeşte şi citeşte Nippon  sau Nihon (literal  – „originea soarelui”). De fapt numele oficial al ţării este Nipponkoku, adică „Ţara de la originea soarelui”. În română se foloseşte mai mult sintagma „Ţara soarelui răsare.” Drapelul actual al Japoniei este un soare roşu pe un fundal alb. Stema Japoniei este crizantema – şi ea un simbol solar.

răsare2 – altfel spus, Japonia are orgoliu de a se considera atât la capătul lumii, cât şi ca „izvor al soarelui”. De remarcat enjambamentul, care leagă într-o singură sintagmă primele două versuri.

clar între munţi3 –Japonia este în general o ţară muntoasă, munţii formând peste 80 la sută din relief. 25 de vârfuri depăşesc 3000 de metri, altitudinea maximă înregistrând-o muntele sacru Fuji Yama/Fugi-san cu 3776 de metri.

insule-n ape4  – Japonia este un arhipelag cu peste 5000 de insule dar patru sunt principale: Honshu (227.414 km2)Hokkaido (78.411 km2), Kyushu (42.600 km 2) şi Shikoku (17,800 km 2). Insulele au fost formate la îmbinarea plăcilor tectonice: placa Pacificului şi Placa Filipinelor se scufundă sub placa Euro-asiatică. Mitul întemeierii Japoniei vorbeşte despre o sabie pe care zeii au înfipt-o în ocean, iar la scoaterea ei s-au format patru picături care au devenit insulele principale. Într-o altă accepţie, Japonia pensulează între spiritul războinic şi o incredibilă sensibilitate la frumos şi liric.

pagodele par valuri5 – pagodele sunt la origini clădiri religioase sub forma unui turn cu mai multe etaje suprapuse care se retrag succesiv şi care au streşinile (acoperişurile) cu marginile întoarse în sus, imaginea fiind cea a unei mări cu valurile suprapuse sau a unor munţi aşezaţi unul peste altul.

valuri albe pagode6 –un chiasm interesant care stabileşte o relaţie de inerenţă între pagodă şi val.

Această tanka încearcă să definească o ţară prin câteva repere fundamentale: soarele – munţii – insulele – apa – pagodele.

Tanka are o structură formală clasică: 5-7-5 /7-7 silabe.

ARHEOLOGIE TRUFASA (TANKA)

între învăţaţi1

uimire absolută2

urna e goală3

 

cine să îndrăznească4

să îngroape cuvântul5

Lucian Strochi

Arheologie trufaşă 

între învăţaţi1 –această tanka este una neobişnuită, ridicând serioase probleme de interpretare. Ea este o parabolă, dar şi un text anecdotic, mai puţin obişnuit spiritului nipon. Învăţaţii sunt întotdeauna decidenţii, rezolvitorii unor probleme dificile. Cuvântul e încăpător, în el intrând împăraţii, poeţii, oamenii de ştiinţă şi chiar vracii.

uimire absolută2 – uimirea absolută este un sentiment care sugerează perplexitatea, imposibilitatea de a acţiona şi de a decide.

urna e goală3 – orice urnă trebuie să conţină ceva: voturi, cenuşa morţilor, relicve de preţ. O urnă goală e un nonsens.

cine să îndrăznească4distihul continuă, dar şi rupe coerenţa logică şi imagistică  a kami no ku  -ului.

să îngroape cuvântul5urna poate fi goală pentru că tocmai a fost îngropat un cuvânt. Sau poate că e goală pentru că nimeni nu a reuşit să îngroape cuvântul.

Această tanka este şi o critică adresată spiritului pozitivist care încearcă să rezolve întotdeauna logic, ştiinţific, orice problemă.

Există însă şi o altă decodare ce leagă trei cuvinte: învăţaţi – urnă – cuvânt. Prin activitatea lor, învăţaţii „îngroapă” într-o urnă cuvântul, care moare într-o frază sau într-o lucrare ştiinţifică.

Această tanka are o structură formală clasică: 5-7-5 /7-7 silabe.

Intrebari interviu Lucian Strochi – 17 februarie – 5 aprilie 2018 (16)

CORNEL  PAIU: Ce înţelegeţi dvs. printr-un autor/ creator de succes?

LUCIAN STROCHI: Te referi probabil la un autor care e la modă, care are cotă, care întruneşte aprecierile tuturor. Sincer, nu cred într-un asemenea autor. Un autor autentic trebuie să fie şi contestat şi adulat aproape în egală măsură. Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Rebreanu, G. Călinescu, Sadoveanu, Marin Preda, Ion Lăncrănjan,  Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe au avut întotdeauna fani, dar şi detractori de nădejde.

CORNEL  PAIU: Cum trebuie sau cum nu trebuie, cum ar trebui sau poate nu ar trebui scrisă Poezia?

LUCIAN STROCHI: Dacă aş şti, ţi-aş împrumuta reţeta prietene. Călinescu spunea: nu ştim ce este, ci doar cum este poezia. Poezia se bazează pe inefabil, pe ambiguitate, pe surpriză. Dacă cineva ar şti cum se scrie poezia, aceasta ar muri. Din fericire se scrie poezie de câteva mii de ani şi se va mai scrie câteva milenii de acum încolo.

MIHAI STANCARU –NOROC CU CARUL MARE

Apărut în 2016 la editura Eikon, romanul NOROC CU CARUL MARE este prima scriere care se doreşte şi îşi  declină explicit acest statut, întrucât scrierea are chiar acest subtitlu: roman.

Aparent e vorba de un roman realist, cu un protagonist clar, cu o naraţiune destul de  liniară, cu o timidă saga a Ponorenilor, o cronică a unui învins, convingător redactată.

Textul pendulează între istoria povestită de un narator obiectiv-neutru heterodiegetic, romanul fiind redactat la persoana a III –a, dă impresia de fapt autentic şi de proză obiectivă. Lucrurile sunt însă mai complicate, Mihai Stâncaru transformând treptat romanul într-un roman ezoteric, cu numeroase simboluri şi descifrări numerologice, fascinante uneori, dar nu putem ştii cât aparţine imaginarului dezlănţuit şi cât ştiinţei.

Eroul – să-l numim aşa – se singularizează prin nume, nume şi prenumele său fiind considerate „mai simandicoase” într-o lume rurală.

Intrebari interviu Lucian Strochi – 17 februarie – 5 aprilie 2018 (15)

CORNEL  PAIU: De ce anume vă temeaţi în copilărie?

LUCIAN STROCHI: De întuneric, de gâscani (am avut un conflict ruşinos cu un gâscan care m-a întors din drumul spre „libertatea pădurii”, spre mulţumirea bunicii, de bursuci (despre care auzisem că sunt foarte răi). Nu m-am temut de lupi, de urşi, de alte fiare. Nu ştiu de ce. Nu m-am temut de foc, de apă, de boli. Poate şi pentru că nu ştiam prea multe pe atunci.

CORNEL  PAIU: Ce raport vedeţi dvs. între „să-ţi aduci aminte/ să-ţi aminteşti” şi „să uiţi”?

LUCIAN STROCHI: Amintirea e preţioasă atunci când o cauţi şi o găseşti. E un prieten de nădejde. Uitarea e şi mai preţioasă. Îţi permite să înlocuieşte ceva cu altceva, mai bun. Dacă nu ar fi uitarea ne-am descurca foarte greu.

MIHAI STANCARU – INCEPUTUL SFARSITULUI

Începutul sfârşitului nu are nicio legătură cu discursul celebru al lui Winston Churchill şi nici un e un simplu joc de cuvinte (şi de înţelesuri).  De altfel subtitlul cărţii deşi pus în paranteză, e lămuritor: „Amintiri reconfigurate estetic.”

De fapt, volumul este o suită de şase eseuri, primul fiind dedicat amintirii, intitulat eminescian „Când amintirile…”.

Inteligent, Mihai Stâncaru îşi începe discursul rezolvând un aparent truism al lui Plotin: „Amintirea e pentru cei care au uitat”. Printr-o demonstraţie strânsă, Mihai Stâncaru demonstrează că Plotin avea o gândire mai complexă decât  cea a unuia dispus să emită „lapalisade”: „Căci pentru a-ţi aminti ceva, voluntar sau involuntar, e nevoie ca mai întâi să nu mai ştii acele lucruri, să le fi uitat adică, să nu le mai ai, aşa cum nu mai posezi un obiect personal pierdut cândva. Privind lucrurile mai aproape de rădăcina lor, negreşit că punctul e pus pe i: nu am avea ce ne aminti dacă în prealabil nu am fi uitat.”

Intrebari interviu Lucian Strochi – 17 februarie – 5 aprilie 2018 (14)

CORNEL  PAIU: Cum vă jucaţi în copilărie?

LUCIAN STROCHI: Nu m-am jucat în copilărie. Am construit, am meditat, am râs, am plâns, am fost explorator, „inginer mecanic de locomotivă”, actor, vânător, fotbalist, elev, şahist, cântăreţ de „muzică lejeră”, recitator, alchimist, botanist, zoolog, paznic, purtător de cuvânt, inventator. Am avut atâtea meserii. Te asigur că m-am implicat foarte serios în toate!

CORNEL  PAIU: Cum a fost copilăria dvs.? Ce vă amintiţi în mod deosebit?

LUCIAN STROCHI: Amintirile mele sunt atât de numeroase, de puternice, încât au putut constitui substanţa unui volum editat, Funia de nisip, al unui volum în lucru, Vopsitorul de poduri şi a unuia abia schiţat, Orgoliul orologiului, e drept în acesta copilul devenise adolescent…