CERUL GURII

luna fără nori2

nara marelui câine3

ceruri suprapuse4

Lucian Strochi

CERUL GURII1 – acest haiku este o prelungire ideatică a unui poem mai vechi, intitulat Marele câine şi care a apărut în volumul Imposibila dungă. Îl reproduc în întregime: „marele câine a spus pietrelor/ „mergeţi şi vă risipiţi /iată vă dau cele o mie de chipuri/ ale mele/ păzindu-vă de oameni păziţi-i/ nu-i lăsaţi să se apropie unul de altul/să se viziteze/mâncaţi-le din mână /jucaţi-vă cu ei/ când aţi găsit ceva interesant /comunicaţi-l lunii/ea este nara mea/ea este ecoul meu/semnul de recunoaştere-ntre voi / e cerul gurii negru/oamenii mai cred că universul e/ infinit/ nu ştiu că universul /e propria mea gură/ se bucură de ziuă /dar nu ştiu că lumina/ e aşteptarea lentă a prăzii/amurgul – sacra sa devorare” /apoi marele câine a tăcut/ şi s-a făcut noapte.”Aşadar găsim în acel text ideea că „luna este nara marelui câine”, că „universul poate fi şi gura unui câine enorm”.  Ideea că luna este o nară este interesantă întrucât luna – un obiect plin – devine un gol, dar percepţia noastră poate fi că luna este o gaură, nu o sferă. Această haiga este o kuchi-e adică, literar, „imagini ale gurii”, plastic rezolvate printr-o xilogravură sau litografie.. În acelaşi timp, lucru rar, imaginea este şi ukyo-e, pentru că presupune o vibraţie (ecoul este o vibraţie).

luna fără nori2luna nu este maculată, ascunsă, ci întreagă, rotundă, plină.

nara marelui câine3ne putem imagina universul ca fiind un câine uriaş. Dacă universul primordial poate pleca de la o broască sau un elegant, o balenă sau un leu, de ce nu ar putea pleca şi de la un câine?

ceruri suprapuse4aici lucrurile par a fi clare: un cer ar fi cerul gurii câinelui. Un al doilea cer ar putea fi cerul de deasupra noastră, atmosfera. Alt cer e cel al eonilor şi hiper eonilor. O multitudine ce ceruri suprapuse… Sunt nu mai puţin de 22 de vocale în trei versuri (6+9+7), în doar 8 cuvinte. Nu e folosit nici un verb, kirejiul este după fiecare vers, litera „u” vocala vibraţiei apare în cuvintele cheie (luna, ceruri, suprapuse). Sunt folosite toate cele 7 vocale ale limbii române, realizându-se astfel „iniţierea prin cuvânt”.

POZA DE NUNTA (1)

Volumul de poeme Poza de nuntă a poetului Mihai Niculiţă este, în prima sa parte un microroman de dragoste, surprinzând acest sentiment unic în toate ipostazele sale, de la dragostea adolescentină la cea de senectute, de la dragostea hieratică la cea de ţară şi de părinţi. Natura apare mai întotdeauna complice, participativă, o recunoaştere că oamenii sunt în ultimă esenţă fii ai naturii:  Desculţă ai venit să-mi spui/Că a mitraliat ploaia nebună/Înflorita livadă de gutui/Şi că şuvoaiele petalele adună.//Ca şi cum eu aş reuşi acum/Să urc pe ram petalele căzute/Şi şi-ar rămâne doar urmele în drum,/apoi s-ar face şi ele nevăzute./…/ Dar ce-ntâmplare ar fi fost/Să nu se scuture gutuii niciodată/Iar eu să-ţi ştiu măsura pe de rost/Şi din petale să-ţi fac rochie-nflorată? Rochia de petale, p.7

Nunta, una din marile taine ale firii, e imortalizată într-o icoană umană, poza de nuntă, ce nu lipseşte din nicio casă, demn al iubirii absolute, veşnice, dar şi dovada că mirii sunt ctitorii acelei case, casă lor:  A înverzit, imensă, pajiştea din amintiri/Locul acela unde am pozat când eram miri;/Aşa eram sau e o glumă a timpului cu noi?/Rochia ta părea a fi perdeaua unei ploi./…/Se va decolora încet prin ani hârtia/Şi n-o să mai rămână pe perete mărturia/Acelor ani când eram mire şi mireasă,/Când numai noi am locuit această casă. Poza de nuntă, p.8

INVAZIE PE PLAJA

lacrimi sărate2

trei picături de ploaie3

suflete kaki4

Lucian Strochi

INVAZIE PE PLAJĂ1  – şi acest haiku respectă principalele reguli: este un tristih, cu 5-7-5- onji, cu trei „mişcări” marcate de două kireji, primul  rezolvat grafic. Sunt folosite doar 8 cuvinte, dintre care patru substantive  care alcătuiesc un pătrat „dinamic”: lacrimi, picături, ploaie, suflete. Primele trei cuvinte au o imagine de transfer, fiind interşanjabile. „Sufletele” apar ca o consecinţă a triunghiului. Există şi o posibilă naraţiune: o debarcare pe o plajă în timpul unui război. Kaki este culoarea tradiţională a uniformelor militare. Retrograd, prezenţa uniformelor determină lacrimile, iar natura nu este indiferentă, participând la o dramă previzibilă. Vocala dominantă este „i” prezentă în 5 cuvinte.

lacrimi sărate2     – cuvântul „sărat” este ambiguu, întrucât nu ştim dacă lacrimile sunt sărate din cauza apei mării – care se prelinge pe chipurile încordate  – sau lacrimile sunt percepute ca fiind sărate, ca urmare a unui proces natural de eliminare a sărurilor din organism.

trei picături de ploaie3     – dacă lacrimile sunt doar două, câte una pentru fiecare ochi, picăturile de ploaie sunt trei, înregistrându-se deci o creştere, aparent cantitativă, dar reală, deloc întâmplătoare, amplificând tensiunea.

suflete kaki4       – „sufletele kaki” multiplică lacrimile, ce se amestecă şi cu picăturile de plaoaie, cu sudoarea şi eventual cu sângele. Textul are 22 de vocale (6+11+5). Nu este prezentă vocala „î” –  am văzut vocala ezitării.

POMUL DIN CURTE

În noul său volum, al treilea, intitulat oarecum neutral şi poate din această cauză enigmatic Pomul din curte, Mihai Niculiţă îşi exprimă nostalgia pentru satul natal, această atitudine fiind una constantă, satul devenind o utopie: Satul pe care şi-acum îl iubesc,/N-a mai avut nevoie de mine,/A trebuit într-o zi să-l părăsesc,/Însoţit de ploaia de toamnă şi dorul de tine. Toţi m-au uitat, p.7

După cum, revenirea la vârsta de aur sau la vârsta inocenţei, a copilăriei este o ucronie: Aş vrea să se întoarcă acea vreme,/Când nu ştiam să scriu şi să citesc,/Când nu primeam pentru acasă teme,/Şi fără să-nţeleg nimic, trăiam firesc. Renunţare, p.69

Lumea satului are sonuri, ritmuri şi versuri populare ceea ce creează o atmosferă autentic rurală chiar dacă satul apare ca o proiecţie în cer, satul fiind unul sideral: Stea ascunsă după stea,/ Unde-ai dus dragostea mea? //Uşă cu cheia pierdută, /Unde-i mândra mea tăcută?// Poartă veşnic încuiată, /De ce-i mândra-ndepărtată?//Soare-ascuns după pădure/Cine-o putea să mi-o fure?//Streaşină înlăcrimată/O voi mai vedea odată? Uşa cu cheia pierdută, p.20

Plecând dintr-un cunoscut cântec popular, poetul ajunge la un poem tulburător despre dragoste şi natură, după o triadă esenţială: femeie-frunză-poet: Marie, Marie, /Ia să-mi spui tu mie,/ Care frunză ştie,/ Vântul când adie?//Marie, Marie,/ Ia să-mi spui tu mie,/ Care frunză ştie,/Bruma timpurie?//Marie, Marie,/ Ia să-mi spui tu mie,/ Dacă frunza ştie,/Ce-i o veşnicie?//Marie, Marie,/Ia să-mi spui tu mie,/Care frunză cade,/ Vântul când nu bate?//Marie, Marie,/ Ia să-mi spui tu mie,/Care frunză zboară,/Şi nu vrea să moară?//Marie, Marie, /Ia să-mi spui tu mie,/De ce mor uitate, Frunzele uscate?/Marie, Marie, /Ia să-mi spui tu mie,/ Care frunză pleacă,/ singură pe apă?//Marie, Marie,/ Frunza ruginie,/Pleacă-n pribegie.//Marie, Marie,/Care frunză pică, /Nu se mai ridică.//Marie, Marie,/Dragoste târzie… Marie, Marie…pp.26-27 Versurile capătă accente de litanie, de monodie, de cântec şoptit.

Alteori limbajul popular îngemănează (pentru a câta oară?) omul şi natura, într-o doină de jale impresionantă prin tonul totuşi reţinut: Mama mea când m-o născut,/Greu omăt o mai căzut.//O fost omăt troienit/Pe lume când am venit.//O tot nins şi-o bătut vânt,/Când am venit pe pământ.//O fost omătul cât poarta,/Şi mi-o fost amară soarta.//N-am avut în vatră foc,/Şi-am trăit fără noroc.//Când norocu-o-trecut podu//O fost ploaie şi-o fost glodu.//Când norocu-o-trecut râu/Pentru mine-o- fost târziu.//O fost frig şi o fost ceaţă,/Şi nu l-am văzut la faţă. Doină, p.33

Un interesant colind se sprijină pe anafora „noi”, impunându-se viziunea antinomică, antagonistă, oximoronică aproape, dar cu un final deschis: Crengile-s acoperite de ninsoare, /Noi colindăm despre livezi în floare.//Gerul face pod de gheaţă peste râu/Noi semănăm prin case bobi de grâu.//Orizontu-i invadat de fulgi nomazi,/Noi punem mere roşii în geamuri şi în brazi.//Şi viscoleşte cu petale albe-afară /Că nu mai ştim de-i iarnă sau e primăvară. Colind. p.44

O caracteristică a poetului este capacitatea sa neobişnuită, aceea de a transforma în poetic un eveniment banal, intrat în rutină, poezie ocazională de cea mai bună calitate, formulă utilizată cu succes şi de Adrian Păunescu, pe urmele a ceea ce Goethe numise „poezie ocazională”, fără nimic peiorativ desigur: S-a anunţat oficial că vine iarna,/Aer polar va năvăli peste noi,/Va trebui să schimbăm haina,/ Ceasul va trebui să-l dăm înapoi.//Să-ntoarcem timpul cu un ceas,/ Ca şi cum timpul s-ar supune,/Şi s-ar lăsa, în urmă tras/ Şi noi l-am putea descompune.//Dar dacă tot spun oficialii, că se poate,/Atunci să facem ceva mai mult/Să-l dăm c-o zi, să-l dăm c-o noapte,/Să-l dăm dincolo de-nceput.// Ora de iarnă, p.38

Liceul se va bucura de toată atenţia autorului, fiind, dincolo de o clădire, o trecere, o stare de spirit: Liceu, vârstă ingrată şi ani posomorâţi,/Ne-au scos pe poartă prea devreme,/Şi ne-au trimis în lume, unde nu suntem primiţi/Şi unde nimeni nu vrea să ne cheme. O şcoală, p.45

Uneori trimiterea este explicită, cu un peisaj uşor recognoscibil (e vorba de Liceul (Colegiul Naţional) Petru Rareş din Piatra-Neamţ: Învăţam la un liceu fără elevi repetenţi,/Aşezat lângă un parc cu arbori inocenţi./…/O poză ultimă în faţa Muzeului de Artă,/Ne despărţeam fără speranţă, fără ceartă…//În catedrală se murmura o liturghie bizantină,/Peste povestea noastră se lăsa o cortină.//Lângă turnul cu clopot şi cea,/Spuneam iubirii noastre bun rămas. Despărţire la Catedrală, p.10

Desigur „Liceul” a devenit celebru şi prin scrierile unor Mircea Eliade, Ion Minulescu, dar mai ales George Bacovia. Şi pentru că am evocat acest ultim nume, să consemnăm şi o „replică” tulburătoare la statuia lui Bacovia din Bacău: L-au scos, scheletic şi însingurat, pe o platformă imensă,/L-au imortalizat aşa cum a trăit, solitar în lumea burgheză.//Cu capul plecat, nu în semn de respect, ci învins de puternicii zilei,/A refuzat să le ceară clemenţă, a refuzat să accepte umilinţa milei.//Stă pe această piatră uriaşă, cu  mâinile la spate, semn că refuză scrisul,/A sperat că proletarii în care credea îi vor aduce paradisul. Statuia lui Bacovia, p.53

Găsim în volum şi ecouri din lirica eminesciană, o tandreţe specifică a acestuia: Cu mâna delicată îmi acoperi ochii,/Şi-ncet de mine fruntea încerci să ţi-o apropii. Iarnă timpurie, p.11

După cum, printr-o formulare eminesciană ne întâlnim cu donna angelicata, dar şi cu „îngerul de pază”: Unde privesc ochii tăi verzi?/S-ar putea să treacă îngerul de pază,/Iar tu să nu apuci să-l vezi,/Sau să-l confunzi c-o rătăcită rază.//Se uită ochii tăi sfioşi  spre pragul uşii,/Pe unde îngerul părea să fi trecut,/Spre norii de nuanţe cenuşii?/Sau poate doar mi s-a părut.//Chiar dacă uneori te-nverşunezi şi îl alungi,/El se fereşte numai, nu se-ndepărtează/Desface aripile albe şi prelungi/Şi stă supus şi amplu te veghează. Înger de pază, p.14

Să consemnăm şi un psalm, tributar totuşi ideatic şi prin expresie lui Arghezi: Rătăcit sunt, Doamne, şi te strig,/Între noi însă e un zid de întuneric şi de frig./Strigă mereu şi cei de jos şi cei de sus,/Dar toţi rămân fără răspuns. Psalm II, p.55

Elegantă e axioma  (şi contraaxioma): cartea e o viaţă, viaţa e o carte: Prea strâmtă-i pagina, prea scurtă este-o carte,/Când este vorba despre viaţă şi moarte.//Sunt scurte zilele şi nopţile din săptămână,/Se-ngălbeneşte la netimp, hârtia scrisă, de sub mână.//Se stinge litera lăsată în urmă de creionul grăbit,/Se duce-n amintire şi-n uitare tot ce am trăit.//Fug literele înapoi către cuvinte,/Şi lasă pagina pustie şi cuminte. Restrângere,p.63

Criticii literari au remarcat câteva atribute comune ale poeziei lui Mihai Niculiţă: sensibilitate, „acurateţe, sinceritate, dorinţa de a descoase cu ochi discret şi ursuz memoria şi viaţa imediată” (Cristian Livescu), faptul că „poezia este cântec şi de aceea el şopteşte un cântec nesfârşit, pe care îl transmite prin versurile sale cititorului” (Emilian Marcu), o lirică lipsită „de ambiguitate, tonul poetului fiind franc” (Gheorghe Ţigău), poezie îmbrăcată în haine de metrică populară (Constantin Tomşa) „un elegiac romantic și un moralist clasic”, „pentru el, ca și pentru noi, poezia este beteșug și meșteșug” (Petruş Andrei).

Mihai Niculiţă este un poet cu o experienţă literară remarcabilă; el topeşte câteva experienţe lirice mai vechi (Eminescu), mai noi (Arghezi, Bacovia), poeţi interbelici tradiţionalişti precum Ion Pillat sau Vasile Voiculescu, distilându-le de experienţe lirice contemporane lui (Adrian Păunescu, Ileana Mălăncioiu).

De multe ori expresia e surprinzătoare şi convingătoare: câte un neologism mai neobişnuit nu dărâmă edificiul liric, ci îl armează, îl consolidează, îl modernizează.

Uneori Mihai Niculiţă „întronizează” cuvintele, alteori le aruncă realului imediat, limbajului jurnalistic, nu în ideea de a le distruge, ci de a le căli.

Mihai Niculiţă priveşte lumea şi natura cu ochii unui copil şi o judecă molcom, ca un bătrân înţelept. E un muntean şi a învăţat de la munte valoarea tăcerii, dar şi măreţia crestelor şi înţelepciunea ecoului.

Lucian STROCHI

MIHAI HORGA –TRECATOR… PE ZEBRA VIETII

Apărut la un an după debut, în 2010, volumul Trecător… pe zebra vieţii conţine destule noutăţi care să-i justifice apariţia.

A dispărut tonul polemic, arţăgos, intolerant, dar textul a câştigat în lirism şi adâncime. Au apărut şi teme noi, precum iubirea,  şi ceea ce este cel mai important, poetul se joacă mult mai dezinvolt cu cuvintele.

Inteligent, având simţul limbii, umor şi ironie, Mihai Horga optează şi acum pentru poezia cu rimă, făcând din această opţiune un program estetic, subiectiv, dar personal: „Zică lumea ce o vrea/Asta e părerea mea/Poezia e sublimă/Doar cu ritm/Şi doar cu rimă. Dacă nu – are cusur/ Este ca femeia şnur/Fără una, fără altă/Fie scunda, fie-nalta.//Poezia e, zic unii Muzica literaturii./S-o lăsăm atunci, să cânte/Citind, inima să-ncânte. Versus-versuri albe

Decupajul imaginarului este mult mai precis atunci când este vorba de dragoste: „Sunt încordat ca arcul / Arcul sprâncenelor tale / Frumoase portale / Minunat desenate/ Monumentale bolţi / Arcade cu ochi dezinvolţi / Ah! Ochii – ochii tăi… /Ferestre în văpăi /Zăbrelite, păzite,/De perdeaua genelor/ Pe ochii ce îi ador/Şi doar tu, poţi să mă scoţi/ Din această stare/de încordare/Ştiu că poţi! Mărturisire

Poetul cultivă cu umor aparentul paradox:„Un avion la cer se urcă /(nu tot ce zboară se mănâncă)/Un crocodil se mişc-alene/(Nu tot ce ouă, are pene)/Un struţ capu-n nisip coboară/(Nu tot ce are aripi, zboară)/o pupăză, pup, pup! Tot cântă/(Nu tot ce vrea un pup te-ncântă)/O muscă rea pliciul îmi cere / (Nu tot ce bâzâie, dă miere)/Un politruc, c-un truc, e-n pâine (Nu tot ce latră este câine)/Una nervoasă rău s-aprinde/( nu tot ce zgârie, şoareci prinde)//Deşi nu-i totul cum aş vrea/Lumea-i frumoasă, şi aşa/ Şi dacă stau să mă gândesc,/Excepţii – regula-ntăresc! Excepţii

Uneori demitizează, aspectul mitico-legendar cedând locul cotidianului:

„Frumoasa Cleopatra,/Elevă-n clasa a patra/Văzu pe Prometeu/Pe holul de liceu/S-aprindă o ţigară/Un foc gândi să-i ceară Dar ghinion avu/ Că iată apăru/ Zeus, directorul…Scandal în Olimp

Foloseşte cu succes anafora dublă într-un poem amintind stăruitor de celebrul If al lui R. Kipling:

„Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită să îndrăzneşti/Pentru ce-i mai scump în viaţă,/ Merită ca să  cucereşti/ Pentru ce-i mai scump în viaţă,/ Merită ca să iubeşti/Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită ca să trăieşti/ Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită ca să visezi/Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită ca  să cutezi/ Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită să nu ratezi/Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită să nu trădezi .” Scopul vieţii

Există în versuri şi destulă jovialitate, amestecată cu umor ca în aceste versuri bahice: „Meridiane –doage prinse/De cercuri –paralele strânse/ Cu două funduri de stejar/Aşa un butoiaş, mai rar! /Butoi, recipient divin…” Butoiul sfânt

Când priveşte natura şi îndeosebi lumea miniaturală, o face cu ochiul unui Topârceanu: „Furculiţe zburătoare,/Tăind aeru-n zig-zag/Ciripiţi în înserare…/ Uimit vă ascult cu drag!//Îmi cântaţi, fără motiv,/ Pe sârme de telegraf/Rânduite-n portativ/ Dar vreau şi-un autograf…” Rândunele

Dar surpriza de proporţii a volumului o constituie capitolul II, intitulat Cuget –deci scriu…

Aici autorul se dezlănţuie, apelează la toate trucurile posibile, aşa încât nu regretăm deloc că poezia a cedat locul aforismului. De fapt, Mihai Horga probase şi anterior reale disponibilităţi pentru această  specie aparent facilă, în realitate extrem de dificilă, cerând multe calităţi între care un mod anume de a gândi (aforistic, ceea ce presupune şi un simţ al paradoxului, cultivarea surprizei, jocuri logice şi jocuri de cuvinte, cunoaşterea cugetărilor, proverbelor, poemelor într-un vers, a cuvintelor de spirit etc. toate având un final mnemotehnic.

Iată câteva dintre cele mai reuşite aforisme, demne de orice autor profesionist, exersat îndelung asupra acestei modalităţi de a scrie şi de  a vedea lumea: „Dintre două rele, alege-o pe cea mai frumoasă!;Un autor poate avea mai mulţi coautori –invers, mai rar.; Există ceva mai rău ca SIDA: sila!;Ca să fii recunoscut, trebuie să fii cunoscut.;Şi prostia are logica ei…;Matracuca – soţia cucului ?; Şi un pitic poate fi om mare!; Înotul? Zbor acvatic! Zborul? înot aerian!; Bate – şi te vor închide, cere şi ţi se va da! (amendă…);Câine fără stăpân, stăpân fără câine, – două specii în pericol!…; Unii trăiesc ca-n pampas, alţii ca-n pampers…;Dacă românii sunt balcanici, francezii sunt iberici.; Culmea perversităţii: să ciupeşti un picior de scaun.

Lucian STROCHI

CERUL FLUID

În volumul Cer fluid, Mihai Niculiţă nu-şi (re)neagă o origine… poetică ce pleacă dintr-un tradiţionalism ce se fereşte totuşi să aibă accente sămănătoriste sau poporaniste, necăzând nici în capcanele gândirismului. Prin urmare vom consemna nostalgia după un sat pierdut, un genius loci, un adevărat spirit al locului unde poetul se simte cu adevărat plenar, la adăpostul oricăror vicisitudini: Satul meu de la capătul lumii,/Unde cândva am fost uitat în destin,/Unde traiul e rânduit de pătrarele lunii,/ Satul meu nu-i doar un toponim.//Satul acesta-i un nume,/Aşezat în sufletul meu,/Satul acesta-i o lume, /Spre care dorul mă duce mereu.//Satul acesta-i o lume, /În care eu avusesem un rost,/ Aici mă voi întoarce fără nume, /Să-i cer cândva adăpost//. Capătul lumii, p.7

Viziunea propusă de poet e interesantă: satul cu vatra sa este etern, imuabil, fix, iar cerul e „fluid”, adică adăugând lichidului curgerea.

PARCUL DIN OSAKA

o libelulă2

apa3 vibrează4 ceruri5

până la mine6

Lucian Strochi

PARCUL DIN OSAKA1 – Osaka este al doilea oraş ca mărime al Japoniei după Tokio. Dispune de o grădină botanică unică în frumuseţe. Am primit în adolescenţă o „vedere” cu acest parc şi am desluşit sute de nuanţe de verde. De aici a plecat prima „fotogramă” a haikuului.

HAIGA

între haiga1 şi taiga2

cerul albastru3 senin4

între taiga şi haiga5

sufletul meu e prea plin6

Lucian Strochi

Haiga  

între haiga1 – haiga este un tablou având scopul de a însoţi un haiku sau o altă poezie japoneză scurtă.  E bine ca tabloul să fie pictat de autorul haikuului sau al poeziei. În cazul de faţă sunt încălcate mai multe reguli: prezenţa rimei (rimă încrucişată), folosirea catrenului (inexistent în literatura cultă japoneză), folosirea prin chiasm a două cuvinte care se repetă (taiga şi haiga), numărul de silabe este acelaşi (şapte) pentru fiecare vers.

NATALIA RUSU-ALTFEL DE AMINTIRI

Natalia Rusu este, pentru romaşcani, replica feminină a profesorului Gheorghe A. M. Ciobanu.

Ambii se bucură de un imens respect printre conorăşeni şi asta nu doar pentru că au ajuns în rândul longevivilor.

Alintată cu „pseudonimul” NATA, dedicându-i-se chiar versuri, scriitoarea este o memorialistă redutabilă,  deloc subiectivă (lucru rarissim!), spunând lucrurilor pe nume şi pe bune.

Ultima sa carte intitulată oarecum enigmatic şi provocator „Altfel de amintiri” este structurată curios, în două secvenţe logice mai mari şi anume prima dedicată nobilei arte a educaţiei şi cea de a doua fiind de fapt un roman jurnal epistolar având ca temă iubirea.

Prima secvenţă prezintă lumea şcolii dintr-o perspectivă inversă, adică nu din banca elevului, ci de la catedra profesorului.

Evocările sunt liliale, extrem de umane, omenia fiind de fapt calitatea esenţială a naratoarei.

Sunt zece povestiri scurte, unele evocatoare, gen Oameni cari au fost de Nicolae Iorga, sau Masa Umbrelor a lui Ionel Teodoreanu, sau Umbre a  scriitorului ieşean Aurel Leon, dar şi amintiri din adolescenţă cu dramoletele de rigoare. Autoarea are umor, o nostalgie bine filtrată şi este un observator atent atât a mediului, cât şi a sufletului.

Fata morgana este însă o nuvelă ca dimensiune (mai puţin de 80 de pagini), dar un roman de analiză prin intensitatea sentimentului.

Interesant, autoarea expune un caz de neînţelegere, pe care îl trăieşte o prietenă, Marina, despărţită de iubirea ai astrală, Valentin, transferă deci persoanei a III-a naraţiunea.

Ce e curios în această scriere e faptul că, deşi se petrec multe lucruri groaznice, de neînţeles astăzi, cum ar fi „repartizarea” unei familii exilate în trei centre diferite, adică mama într-un oraş, fata în altul şi tatăl în al treilea, sau exmatriculările pentru „origini nesănătoase”, acestea trec doar ca elemente de fundal pentru povestea de dragoste absolută.

Marina şi Valentin sunt Dafnis şi Chloe, sau Paul şi Verginie, sau una dintre acele iubiri ce au dat un sens nou dramaturgiei sau poeziei.

Îi va despărţi în cele din urmă moartea (Valentin murise cu 10 ani înainte de momentul când Marina află de moartea sa, iar Marina pleacă în căutarea iubirii, a adevărului şi al dovezilor, un fel de Vitoria Lipan prin dârzenie).

Semnificativ şi cred deloc întâmplător, acţiunea se petrece îndeosebi la Bălţăteşti, localitate ajunsă celebră printr-o altă poveste de dragoste, care a dat primul roman analitic din literatura română şi anume „Adela” de Garabet Ibrăileanu.

Mai e un lucru inedit: nu doar depărtarea sau familia neînţelegătoare îi desparte pe cei doi, ci de vină (parţial) e chiar protagonista, Marina având o „dublură” malefică, glacială, insensibilă, în timp ce prima Marina pare a fi iremediabil îndrăgostită.

Altfel de amintiri pleacă dintr-un Omagiu adus de autoare Domnului  Profesor (fără identitate, deci poate purta orice nume!), continuă cu o Fosilă, Coana Aglăiţa, profesoară de muzică, cea care consemna în Jurnalul clasei în dreptul elevului Gheorghe o frază uluitoare, de un umor cosmic: „Azi, 28 februarie… elevul a fost dat afară pentru că guiţa, imitând pe profesoară”, apoi cu o „Bestie Umană” cu doi protagonişti aflaţi în cuplu, Valentin şi Mircea.

Lecţia de pedagogie”  scoate în evidenţă un domn Vucea, pe numele său Grigoriu, un profesor zbir ce are ca adversar un băieţel, Moraru: „mic, umil, un moşneguţ în miniatură”. Evident dreptatea va fi de partea „copilului cu ghete ponosite”.

Amuzantă e povestirea A fost odată la Gâdinţi unde eroina este o învăţătoare care predă la simultan şi căreia i se cere şi o activitate …extraşcolară. Exasperată îi va spune că cei şase copii ai săi sunt „activitatea mea extraşcolară”.

Duioasă, parcă evocând o perioadă romantică din viaţa unei urbe de provincie e schiţa Ofiţerii. Finalul e neaşteptat, directoarea pactizează pe inculpatele turnate de pedagogă (o doamna Cucu veritabilă, având desigur şi ochelari).

O dramoletă este Decepţie, unde profesorul Mihai Piculiţă este un veritabil MF (Mascul Feroce), deşi e scund şi pirpiriu, pentru că e singurul bărbat la o şcoală cu 600 de leve şi o cancelarie de 43 de profesoare  şi două pedagoge!

Dar cea mai simpatică povestire este „Crăticioara”, o profesoară ducând obiectul cu pricina pe sub haine pentru a putea mânca şi ea ceva cald, întrucât şi ea preda în două ture la simultan şi nu avea tâmp să ajungă în pauză acasă.

O carte de mici dimensiuni, de abia 120 de pagini, dar cu multă viaţă, moralitate şi înţelegere în ea. Şi repet ceea ce domină ca ton volumul este adânca, înţeleapta umanitate a autoarei.

Lucian STROCHI

MIRCEA BOSTAN SI PROFILUL SAU PSIHOSOMATIC (3)

Ironia poate deveni pamflet patriotic, de bună calitate şi într-o prezentare inedită:Te doare ceva?/Întrebă smerit tânărul./Mă doare România!/Răspunse întunecat /el trecut prin/Războaie, comunism şi revoluţii./Da’ ce bre, România este un organ?/Este!/În amalgamul astă de carne, oase şi sânge,/Cum numai un alchimist ca Dumnezeu putea crea,/România s-a statornicit pentru român/ Între stern şi suflet./ România care mă doare Roman, 29 decembrie 2017

Parabola este acum eliptică, mai puţin explicită, dar convingătoare: „Făcuse de toate la viaţa sa./Fusese şi sus şi jos./Ştia să deosebească răul de bine,/Dar putea identifica şi răul care face bine/Şi binele care face rău./ Alte zeităţi Roman, 31 decembrie 2017