Maxima zilei: Dragostea e, până la urmă, o afacere personală a fiecăruia dintre noi. Şi ca în orice afacere, există şi riscuri.

---

Arhitectura nu este o artă, ci gustul unor oameni despre cum ar trebui să arte cetatea şi casa în care locuiesc. Istoria unui oraş este istoria gusturilor arhitecturale despre el, de-a lungul timpului.

Arta hiperrealistă devine vulgară, ca un accident pe şosea, soldat cu morţi şi răniţi, care stau sub un soare torid şi nimeni nu intervine.

Arta îţi adulmecă, extrem de fin, cultura.

Balzac credea că un bun prozator trebuie să aibă cel puţin un metru şi optzeci de centimetri. Cei mai buni prozatori sunt baschetbaliştii, între altele şi pentru că aruncă mereu la coş.

Bătăile tobei intră foarte rar în rezonanţă cu bătăile inimii.

Birocraţia e apărarea statului împotriva cetăţeanului.

Cameleonul nu e cel mai descurcăreţ dintre animale, deşi are cea mai lungă limbă, ochi independenţi şi îşi schimbă pielea în funcţie de mediu şi de situaţie.

Cărţile sunt fructe ciudate: consumate coapte, în pârg sau chiar crude, ele nu îşi micşorează dimensiunile; mai mult chiar, consumate intens,  devin nemuritoare, adică infinite.

Câţi bărbaţi ar mai face dragoste cu o femeie, dacă ar ştii că vor fi devoraţi de ea în timpul orgasmului? Din fericire, oamenii nu sunt păianjeni, deşi există destule văduve negre.

Creaţia genială poate fi contestată, discutabilă, dar nu poate fi acuzată de lipsă de gust.  Poate şi pentru că acea creaţie nu e neapărat etică sau estetică.

Credinţa este liberă, dar datele despre credinţă seamănă cu acele exerciţii impuse din patinajul artistic.

Dragostea e, până la urmă, o afacere personală a fiecăruia dintre noi. Şi ca în orice afacere, există şi riscuri.

Era atât de săracă, încât nu avea decât doi amanţi (parcă din Balzac).

Există, în marea proză, multă poezie. Există, în mica poezie, multă proză.

Femeia te înrobeşte, prefăcându-se sclavă.

Fericirea e sănătoasă, dar prea multă fericire dăunează grav sănătăţii.

Gloria te curtează destul de insistent, îţi face chiar farmece, dar, dacă eşti bărbat cu adevărat, trebuie să-i rezişti.

Griurile au înecat pictura secolului XX. Roşul a înecat prin revoluţii, istoria. Doar negru e calm, ştiind el ce ştie.

I-a făcut multă curte, dar a uitat să înalţe şi gardul.

Implozia e la fel de distrugătoare ca explozia. Dar nu atât de spectaculoasă.

Intenţia e mai periculoasă şi mai condamnabilă decât fapta. În primul rând pentru că e premeditată.

Iubeşti atunci când amintirea imaginii iubitei este mai puternică decât prezenţa ei reală.

Îmi plac marginile, pentru că de la ele începe nemărginirea. Adică infinitul.

În haltere erau trei stiluri: smuls, împins şi aruncat. Unul dintre ele a dispărut. De ce oare şi care?

Îngerii, sfinţii şi chiar Dumnezeu sunt dependenţi de om. Prin urmare, omul e mult mai puternic decât se crede.

Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Mi se pare normal: cine îşi schimbă năravul în funcţie de anotimp?

Maimuţa nu are nevoie de scară ca să se caţere în copac. Omul, da. E motivul pentru care maimuţa nu îşi doreşte să fie om.

Mă tem de epoca când gândul va deveni faptă, fără se treacă prin rigoarea şi cenzura muncii.

Mintea este singura sabie care se ascute mereu, singură sau în duel.

Mulţumirea e starea de spirit a unui om care se mulţumeşte cu foarte puţin.

Munca îl înnobilează şi îl robeşte pe om. Depinde de muncă.

Natura este întotdeauna o femeie goală, ispititoare, arsă de dorinţe tulburi. Sau o virgină, roşind când din greşeală şi-a dezgolit un genunchi. Totul depinde de cum o  vezi.

Noaptea e mult mai variată decât ziua. O ştiu bine animalele. Din păcate pentru ei, cel mai adesea oamenii dorm.

Nu există nuanţe, dacă nu există culoare.

Nu putem vorbi de progres atâta timp cât mai putem vorbi de sărăcie.

Nu vreau să fiu pentru ucenicul meu un maestru şi un model, ci un rival redutabil. Numai aşa mă va putea depăşi.

Omenirea ar progresa enorm, dacă am avea grijă şi de handicapaţii cu semnul plus, adică acei copii geniali care ne justifică specia.

Opinia publică este atât de conservatoare, încât nu ar graţia niciodată un condamnat la moarte.

Paradoxul discursului: vorbesc mereu cu mine însumi şi constat că nu întotdeauna am dreptate.

Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. Dacă scapi, ai toate şansele să îl vezi pe Dumnezeu gol, înotând relaxat într-o piscină.

Până la urmă şi gheaţa din gheţar, din banchiză sau din aisberg se topeşte. Dar cel mai greu se topeşte gheaţa din inimă.

Pentru unii oameni, ceea ce eu consider o minciună, ei consideră că e adevăr. Până la urmă e vorba de perspectivă.

Perla e până la urmă un accident al nisipului, aşa cum diamantul e un accident al carbonului.

Poetul e un hoţ care fură tot ce poate: sentimente, idei, parfumuri, culori, ecouri, ritmuri. E drept că ni se predă şi ne restituie totul, cu dobândă rezonabilă.

Retrograd e acel individ care vorbeşte despre viitor, privind cu faţa spre trecut.

Se considera păcătos, sperând că nu va fi crezut şi că cineva îl va trece în rândul sfinţilor. În fond, era un om fără prea multe defecte sau calităţi.

Sunt mereu nemulţumit de mine însumi. Poate de aceea sunt respectat de către prieteni şi ignorat de posibilii duşmani.

Ţara, oricare ar fi ea, se poate salva doar prin eroi sau poeţi.

Vechiul Testament şi Noul Testament sunt aceeaşi carte scrisă în registre diferite, dintre care unul e tragic.

Versul poate fi un univers. Şi reciproca e valabilă.

Virtutea nu presupune rigiditate, ci, dimpotrivă, multă supleţe.