ULTIMA SIRENĂ – NOTE şi comentarii

¹Zidul

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Naraţiunea nu a trecut neobservată criticilor:

Bunăoară, Zidul, element artificial, dar cu o istorie proprie, capătă personalitate, proiectând contururi misterioase. Întâmplările prin care trece nu par reflectarea unor acţiuni mai mult sau mai puţin conştiente, ci, mai curând, fapte ale sale, ca şi cum el ar fi punctul viu, determinant în centrul unei lumi şi nu invers. În acest caz, viziunile magice ale pictorului par o încercare de transgresare între două regnuri. (Iulian Constandache)

Zidul înfăţişează motivul desluşirii din marginea latenţei a creaţiei coerente, care însă poate fi oprită din nou printr-o întoarcere neaşteptată la opacitatea dintâi. O interpretare posibilă. „Zidul –scrie autorul – avea o istorie a lui, pe care nimeni n-o ştia prea bine. Nu se ştia când şi de cine fusese înălţat; şi de ce: zid de apărare, de delimitare, aparţinuse vreunei curţi puternice cândva şi care zid acum ajunsese în ruină?” Vieţuirii aceleia vechi a zidului i s-a adăugat în timp o istorie tot atât de ceţoasă. Se închega, adică, odată cu vremea, pentru ochiul dedat privirii adânci, scormonirii printre formele nefiresc oprite, putinţa unei viziuni ordonatoare. Un pictor încearcă s-o fixeze pe pânză. Însă cum rezultatul, supus la o testare, i se pare neconcludent, va intenţiona să refacă zidul. Zidul însă, cu lumea aceea a lui de aşteptare, dispăruse: câţiva inşi, în faţa pictorului uluit, îl zugrăveau în alb. (A.I. Brumaru)

Prima ar fi Zidul, povestire-parabolă, care poate fi citită prin cel puţin două chei, complementare. Astfel, zidul poate fi înţeles ca o memorie a oraşului, pentru că istoria lui se pierde în negura timpului şi tot istoria (de data aceasta, cea mică) îl maculează, în momentul în care devine „suport electoral pentru diverse partide”. Peste zid se aşterne uitarea, dar un incident – un incendiu – îl readuce în actualitate: „pentru încă o zi, zidul redevenise eroul recunocut al oraşului”. Acest moment fiind consumat istoria „trecea acum pe lângă el, fără să-l mai atingă însă”. Trecutul e înlocuit de prezent. Adevărat totem al imaginarului, „zidul îţi permitea să vezi, cu ochii minţii, e drept, orice (s.n).” „În umbra zidului colcăia viaţa şi – în mod ciudat- îl loc să adune lumile, le împărţea”. Oamenii se tem încă de zid, aşa cum te temi întotdeauna de ceea ce nu poţi suficient înţelege şi, deci, ordona. Absenţa unei viziuni marchează atitudinea oamenilor faţă de trecutul lor. De acum, este posibilă o a doua interpretare. Dacă zidul trecea drept o poartă spre imaginar, tot aici este posibilă reconstituirea unei „istorii” în mişcare. Scene de luptă, scene de pace, „aici ochiul este viu, fremătător, cu pupila extrem de sensibilă la lumină, respingând-o aproape, cu irisul de un verde otrăvit.” De aici posibilitatea existenţei celei de a doua realităţi, arta. Adică singura garanţie a gândului că „nu trebuie să uit, nu trebuie să uit nimic”. Privitorii zidului nu sesizează viaţa din pictura „ad-hoc”. Singură, arta rămâne, chiar atunci când zidul va fi văruit. Finalul povestirii ne surprinde printr-un mic „duel” între două mentalităţi: prima care confirmă că arta poate fi memorie a istoriei, (o suprarealitate viabilă, însăşi viaţa în eternitatea ei), cu o a doua, blând-sceptică a văruitorului: „şi toate se transformă în fum”. (Mircea Dinutz).

Astfel, Zidul dezvoltă o idee pe care am mai întâlnit-o, e drept altfel transpusă epic, în povestirea Depozitul a lui Ion Cristoiu… (Cristian Livescu).

Zidul – o parabolă cu o idee admirabilă la bază (Cristian Livescu).

Chiar de la citirea, în 1985, a povestirii Zidul cu care se deschide Penultima partidă de zaruri, şi care în prezentul volum se află pe prima pagină, am fost surprins de bogăţia cunoştinţelor autorului din domeniul artelor plastice, cunoştinţe care, încă de pe atunci, constantăm acum, anunţau pe criticul de artă de astăzi. (Constantin Tomşa).

Multe dintre personaje trăiesc un moment de stupoare. Un sentiment de tristeţe învăluie toată această lume care devine dintr-odată de neînţeles. Cum se poate îndura pustiul sufletului fără credinţă, fără pasiune, fără pic de entuziasm? Singur, departe de realitate în mijlocul realităţii, artistul nu acceptă limita, resemnarea, pânza albă : neantul conştiinţei care pe ceilalţi îi lasă cu totul indiferenţi (Zidul). (Viorel Buruiană)

Zidul – povestirea care deschide volumul Memoria fulgerului pare a fi o adevărată artă poetică. Scriitorul ni se dezvăluie cu câteva din calităţile sale emblematice, recognoscibile pentru întreaga sa creaţie: cultura profund asimilată (mai că am spune erudiţia), darul de a contopi imaginile realiste cu cele fantastice, naturaleţea discursului epic. Povestirea ne avertizează subtil că întregul volum este un joc secund, o permanentă balansare mereu străfulgerată de gândul fecund al intelectualului care ştie multe şi încă ceva pe deasupra. (Dorina Nicoară)

Zidul, un martor al existenţei umane ce păstrează semne ale trecerii ireversibile a timpului, dar şi un prilej pentru autor de a-şi etala cunoştinţele din domeniul artelor, pe care mai târziu în anii ’90 şi în prezent le vom întâlni, surprinzător, la criticul de artă Lucian Strochi. (Constantin Tomşa)

Câteva elemente premonitorii sunt deja evidente: epicul strâns şi cu o evoluţie surprinzătoare (aşa numita poantă finală, ca în textele Fragii negri, Vârste, Gardul sau Zidul ); personajele au adesea, o evoluţie neobişnuită, dar extrem de bine susţinută. Epicul are răsturnări de situaţie, iar aspectul realist este îmbinat cu fantasticul în bună tradiţie eliadescă. (Emilia Chiriţă)

Metaforă-simbol, pretext pentru meditaţie asupra timpului ce desparte lumi, în care au loc tragedii, a timpului care spală răni, care înseamnă perisabilitate, un obstacol banal în curgerea eternă. Autorul îl numeşte „gemă artistică, apriorică a fiecăruia dintre noi”. Ştiu eu? (Ioan Dobreanu)

„Contemplarea” zidului, pare îndemnul contrapunctic venit pe filiera hipervizinară leonardodavinciană: „Contemplaţi răbdători petele de pe ziduri, cenuşa din cămin, norii, pâraiele. Vă făgăduiesc, prieteni, nemaipomenite revelaţii, de pe urma cărora geniul ar putea trage foloase pentru a compune bătălii de animale şi oameni, peisaje sau monştri, diavoli şi alte lucruri fantastice.” Zidul cu funcţie practică, utilitară într-o vreme, devine martor al existării, posibil suport al acesteia, fie antreprenorial (practic), fie logistic sau tactic (de apărare, cu precisă funcţie militară), fie ideatic, al căutării identităţii, mult mai specifică artistului. Însă, când pare că acesta descoperă rostul şi importanţa „Zidului”, martor al evoluţiei istorice şi frescă a devenirii istorice, naraţiunea începe a se cere percepută numai de iniţiaţi, spiritul grosier, ignorant şi barbar, reducându-l, în plină revelare a frumuseţii metafizice şi artistice rezervată artiştilor, la un simplu zid, spoit cu var. Intuim aici încercarea autorului (nu singulară, unele titluri şi chiar titlurile volumelor au ceva subversiv!), periculoasă am spune, în contextual anului 1985, când se publica întâi în volumul „Penultima partidă de zaruri”, de a sugera rezistarea împotriva sistemului care avea ca scop masificarea, pierderea identităţii, intensificarea procesului de spălare a creierelor, de pierdere a personalităţii. Poate, textul, este o invitaţie la revoltă, la neacceptarea uniformului, a varului – văl care ascunde frumuseţea, viaţa, văl care poate fi sfâşiat, var care prin restaurare poate fi curăţat, cataractă care prin operaţia făcută de conşţiinţă poate fi îndepărtată. Dincolo de uniform, de banal, de comun, „să luăm aminte!”, se ascunde misterul, sensul profund, „înecul” revelator! E vorba e un erou ciudat: Zidul „mlaştină nehotărâtă”. Zidul – erou! De aici, corespondenţele evidente şi pertinente: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Păuliş şi Zidul Berlinului, şi Zidul Chinezesc. Mărturisirea pictorului (personaj metafizic): „N-am făcut decât să copii scene de război şi pace, scenele de dragoste, peisajele pure.”. Nu pot să nu mă gândesc şi la arta acum foarte actuală şi foarte contemporană, graffiti, blamată de unii, apreciată de alţii, care ar putea fi definită şi ca o reprezentare democratică a libertăţii care face să dispară zidurile de orice fel, limitările, limitele de orice fel. (Cornel Paiu)

În ceea ce priveşte imaginarul, două ziduri reale au constituit imaginea virtuală, primară a povestirii: zidul care în copilăria mea împrejmuia stadionul Jiul din Petroşani şi zidul de pe Uranus (sau Sabinelor) din Bucureşti, unde se pare că, într-adevăr, fusese cândva o vamă. De asemenea m-au impresionat episodul cu punerea la zid a lui Dostoievski, precum şi eroismul ostaşilor români în diverse epoci. Dincolo de toate, zidul m-a înspăimântat întotdeauna, pentru că mi se părea că apără necunoscutul şi misterul. Curiozitatea mea era retezată de impasibilitatea şi masivitatea peretelui.

Spaima de ziduri era aplificată în copilărie şi de încercarea tatei de a mă vindeca de frică, trimitându-mă în beci, unde zidurile groase, mucezite, păreau gura unui monstru care mă aşteptase răbdător. Aveam o lumânare, dar din cauza curentului, se stingea întotdeauna. Atunci cu cuţitul de tăiat pâine, atacam fantome, despicam aerul, în sfâşiam, aproape în sens heraldic, tăiam pâinea aflătă în mijlocul beciului pe o cruce uriaşă de lemn, deasupra capului meu şi fugeam apoi, pe trepte lunecoased şi jilave, spre lumină. Mă întorceam apoi, strecurând lacătul printre belciuge şi întorcându-mă în casă grav, palid, cu o măreţie, imperială, dar care nu era decât expresia unei frici aproape paralizante.

Evident, e şi destulă ironie în text: atitudinea artistului, a criticului, a bătrânului şi a ţigăncii tinere. Peste ani, cred că o replică a Zidului poate fi considerată povestirea La umbra zidului.

Povestire-parabolă, Zidul are meritul că personifică credibil un obiect inert, opturant şi opac, inoculându-i istoria şi mitul, fiind un nucleu de condensare pentru aversele imaginarului. Interesant mi se pare şi paradoxul final: imacularea poate fi uneori o maculare. Zidul a fost una din primele mele povestiri scrise, dar cu o gestaţie incredibil de lungă, de aproape şapte ani, între prima şi ultima versiune.

Povestirea a fost reluată în volumul Memoria fulgerului fără modificări sensibile.

²Târnăcopul lui Huţulea

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

De la humuleştean tânărul prozator împrumută oralitatea, subiecte (Gardul aminteşte de povestirea Cinci pâini) şi chiar formule specifice („Cum stam eu aşa şi mă socoteam, se hurducă în spate stratul”, zice un personaj din Târnăcopul lui Huţulea, care seamănă şi cu Nică şi cu Dănilă Prepeleac) (Ioan Holban)

Nuvela Târnăcopul lui Huţulea are un nucleu epic bine structurat : personajul principal este (simbolic, fireşte)acoperit de pământ şi aşteaptă să fie dezgropat; urmăreşte chiar sunetele ce marchează apropierea salvatorilor săi. Asistăm, de asemeni, la o introspecţie a personajului având ca punct de plecare iubirea. Dragostea triumfă, dar nu se poate exprima. (Tema fraţilor care mor va fi reluată, în alt context, în romanul Cicatricea ). Conversaţia cuprinde fraze extrem de ample în care personajul se confesează, scormonindu-şi fiinţa cu ferocitate. (Emilia Chiriţă)

Târnăcopul lui Huţulea relevă o umanitate stranie, adâncă, neaşteptată. (Dan Dimitriu)

Capacitatea de a pătrunde în straturile abisale ale fiinţei în situaţii limită când ne încearcă moartea dându-ne târcoale. Umor negru. Monolog despre sine în faţa unei posibile extincţii. (Ioan Dobreanu)

Lecţie de comuniune şi de solidaritate. O povestire despre speranţă, credinţă şi cinste. Situaţii limită, hiperrealitate senzorială: „eram eu, prins într-o imposibilă oglindă, între două oglinzi, una mă lumina pe dinăuntru şi mă proiecta celeilalte.”. Adevărul se află / se descoperă pe neaşteptate. Adevărul surprinde. Mărturisirea involuntară. (Cornel Paiu)

Este prima dintre povestirile cu subiect mineresc şi este rezultatul unei spovedanii făcută mie, de un miner, prin 1972. Procentual, 80 la sută din naraţiune a fost păstrată. A fost una din povestirile fără titlu din volumul predat la Cartea Românească. Distinsul şi discretul editor Sorin Mărculescu m-a sfătuit să caut un titlu cât mai neaoş, pentru a contrabalansa oarecum titluri precum Progerie, Cecitate, Voluţie etc. L-am ascultat. Mai mult, am renunţat la Voluţie şi am ales pentru acea povestire Amintirea zborului. Imagistic, târnăcopul continuă misterul terifiant al labirintului început cu Zidul. Să fie târnăcopul un labrys care ne deschide calea spre un labirint subteran? Minerii mi-au vorbit şi despre extraordinarea capacitate a cărbunelui, a pământului în general de a transmite sunetele, de a fi, uneori, clopot/e. Evident, nu am putut proba veridicitatea unor asemenea senzaţii şi percepţii. Metaforic, lucrul este însă formidabil.

³ Conversaţia

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

„Lucrurile extraordinare sunt descrise într-un stil reţinut, lucid, rece. Un om obişnuit este surprins pe neaşteptate într-o relaţie conflictuală, o relaţie care-l duce în zone limită ale fiinţei sale.” (Vezi „Conversaţia”). (Vladimir Tescanu)

O demonstraţie de susţinere a tezei referitoare la puterea cuvântului, armă principală a omului, putând deveni şi provocatoare de moarte. (Constantin Tomşa)

Povestirea e teribilă, deşi curios, nu se sprijină pe prea multe fapte. Teroarea cuprinde ambele personaje, până la urmă se refugiază şi în cititor. Totul e o pânză de păianjen în care conştiinţa nu mai e decât o biată muscă. (Dan Dimitriu)

Ce poate fi mai intens trăit decât un dialog fără cuvinte, o confruntare între două persoane pe care le desparte ierarhia, banala ierarhie administrativă. Câtă putere de înfruntare pe cel care ţi-a furat iubirea trebuie să fi consumat fiinţa ta, încât vinovatul să nu găsească o iubire decât prin moarte! Alungăm oare singurătatea prin limbaj? (Ioan Dobreanu)

Text cofesiv. Monolog, practic autist, adică hiper-sensibil, hiper-senzorial. Tema comunicării aflate în criză: „cuvântul nu ne exprimă așa cum am vrea…”. Text analitic, antropologic.(Conel Paiu)

Curios sau nu, povestirea a plecat dintr-o admiraţie sinceră pentru un bărbat extrem de frumos, având toate calităţile posibile şi pe care îl admirau fără rezerve femei şi bărbaţi deopotrivă. Bărbatul era căsătorit cu o femeie destul de oarecare, am putea spune chiar urâţică, extrem de inteligentă însă. M-am gândit, peste ani, cum poţi învinge un asemenea om, care are toate calităţile, fizice şi intelectuale, mult superioare celor alor tale. Şi atunci mi-a venit ideea: nu îl poţi învinge decât dacă apelezi la propria sa inteligenţă şi dacă îi opui acestei inteligenţe neantul, ilogicul, absurdul. Evident, după o luptă epuizantă apare şi reversul medaliei: învingătorul se va trăda, va fi şi el rănit de moarte, va trece dincolo, va trebui să ucidă din nou; dincolo de geniu, de clipa de geniu începe noaptea lungă a nebuniei, nebunia sa este cea a unui dipsoman.

⁴ Drumul spinos al…

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Povestirea a fost destul de comentată de către critici:

Remarcabile prin siguranţa ambiguităţii unui fantastic ontologic de bună factură epică sunt Drumul spinos al… şi Masca. (Alexandru Condeescu)

Drumul spinos al… reia, cu o admirabilă economie de mijloace, tema cunoaşterii, drama aflării adevărului ultim, care un e posibilă în afara jertfei… Petre, bunicul, tatăl sau fiul sunt căutătorii, cei care dispar într-o zi de duminică (sărbătoare!); pe scara istoriei se înşiruie cuplurile Petre-Maria, cupluri care reiau fără istovire, dar un fără luciri tragice, acelaşi drum spinos al…, care poate fi şi cel al Golgotei; Petre este prototipul uman, un Sisif ce reia urcuşul modelului său mitologic, pe scara generaţiilor şi pe care „lumina înţelegerii îl orbeşte”; fiecare dintre ei (bunicul, tatăl, fiul, urmaşul sau urmaşul urmaşilor…) este străbătut de convingerea şi speranţa că: „poate eu voi fi acela care va afla adevărul”; Petre este locul geometric al „punctelor” din planul istoriei egal depărtate de un punct fix: adevăr uman. Şi de aici deschiderea nelimitată; ca şi în cazul lui Sisif, neamul lui Petre continuă ascensiunea, căutarea: „şi dacă nici eu, atunci…” (Mircea Dinutz)

…autorul are o predilecţie pentru întâmplări misterioase (nu neapărat fantastice), chiar şi atunci când te aştepţi mai puţin (vezi viziunile pictorului din Zidul), pentru transformarea eresurilor în fapte fantastice (Masca), pentru întâmplări stranii ca cea din Ultima sirenă şi toate abordate în teme literare mari: naşterea (Dulceaţa de prune verzi), moartea (Bătrâna), dragostea (Rochia de noapte), cunoaşterea (Drumul spinos al…), puterea magică a cuvintelor (Masca, Progerie), căutarea absolutului (Echipa celestă) ş.a., toate realizate în manieră clasică şi cu mijloace folosite de predecesori iluştri, fără a neglija elementele prozei moderne. Discursul său narativ are pe alocuri parfum baladesc sau poematic, pe un fond de alterare a realului cu irealul, din care nu lipsesc citatele din autori celebri, informaţiile documentare şi, nu în ultimul rând, simbolurile prin intermediul cărora sunt transmise mesajele autorului. (Constantin Tomşa)

…Susţine ideea potrivită căreia cunoaşterea în orice domeniu presupune sacrificii.(Constantin Tomşa)

O povestire inedită despre răstignire. Inedită pentru că aici putem vorbi despre o religie păgână, Isus întâlnindu-se cu alte zeităţi cum ar fi vâlva muntelui. Interesantă şi genealogia între oglinzi paralele sau redusă la esenţă: toate personajele se numesc Petre şi Maria, nume biblice, deşi întâmplarea pare a fi mai veche de două mii de ani. În realitate este atemporală…(Dan Dimitriu)

Blestemul? Ursita? E un rău (al pământului), al adâncurilor care cer victime dintr-un şir de generaţii? Aşa se spune şi despre mare că şi-ar lua anual victimele. (Ioan Dobreanu)

Drumul spinos al… în conexiune cu primul text, Zidul. „Galeria se sfârși brusc, ca un zid.” Subliminal psihologic. Uimirea luminii! Îndemn: „trebuie să văd de unde vine lumina…” Stâlpi de susținere, stâlpi de lumină! Ca și în povestirea „Târnăcopul lui Huţulea”, scriitorul este ispitit de viața grea a minerilor. La limita supraviețuirii, deoarece mina cere numeroase jertfe. (Conel Paiu)

Istoria genezei acestei povestiri este extrem de interesantă. Mai întâi titlul: găsisem la Sadoveanu formularea „drumul spinos al înţelegerii”. Sintagma îmi plăcuse, dar mă şi iritase. Îmi plăcuse deoarece crezusem că era o aluzie la cununa de spini a lui Iisus. Mă iritase rezolvarea aleasă de Sadoveanu atunci şi acolo. Peste câtva timp am găsit la Geo Dumitrescu „Problema spinoasă a nopţilor.” Începuse să mă deranjeze adjectivarea „spinos / spinoasă”. Mi-a convenit însă registrul tragic/ironic al acestei adjectivări. În legătură cu naraţiunea propriu-zisă: peste jumătate din povestire mi-a fost relatată de Constantin Pascu, un distins profesor de română şi un excelent ziarist. El a fost primul care mi-a atras atenţia asupra minunatei lumi a adâncurilor, asupra folclorului mineresc, asupra valorilor morale pe care le presupune mineritul.

Şi mai e ceva. Pe când eram elev, cineva mi-a pus insidioasa întrebare, referitoare la capacitatea noastră de cunoaştere: Dacă mintea noastră e limitată, finită, cum putem cunoaşte noi infinitul? Eu i-am răspuns: Problema cunoaşterii nu este una individuală, ci una colectivă. Prin urmare, dacă nu eu, atunci urmaşul meu, sau urmaşul urmaşului meu va putea ajunge la adevăr.

⁵ Gardul

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Povestire profund didactică, moralizatoare, cu ţinte precise la anumite categorii socio-profesionale, mai ales cei care împart dreptatea. Faptele narate se întâlnesc la tot pasul şi în prezent. Mai târziu, în cărţile proza ale lui LS asemenea texte nu-şi vor mai găsi locul. Meritul lor este că pot oferi termen de comparaţie cu texte ulterioare. (Constantin Tomşa)

Gardul e impresionant pentru gândirea întoarsă a protagoniştilor şi naratorul omniscient şi omniprezent demonstrează că nu întotdeauna linia dreaptă e cea mai scurtă şi mai sigură cale spre adevăr. (Dan Dimitriu)

Legătura tainică a ţăranului cu pământul e mai puternică decât cataclismele naturii, dar şi înţelepciunea lui e superioară dreptăţii judecătorilor. (Ioan Dobreanu)

Aceeași preferință pentru tema limitelor. Acum cognitive. Despre legi și comunicare. De fapt despre numeroasele lacune ale legii omenești. De fapt, despre manipularea bunei-credințe, manipulare care se face în numele ei. Despre educare și auto-educare. Despre hazard, intoleranță, înțelegere, neînțelegere. (Cornel Paiu)

În Gardul am încercat pentru prima dată un stil oral, pe care nu-l mai practicasem şi care mi se părea extrem de riscant, pentru că nu era un stil natural pentru mine, eu sunt un tip urban, nu un rural. Evident, dincolo de limbaj, mă interesa şi o logică întoarsă a protagoniştilor.

⁶Iluzia cea mare

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

În genere fantasticul rămâne însă la Lucian Strochi în limitele unui joc intelectual cu ipostazele vieţii, sugerând liric zone de mister atât în cursul obiectiv al lucrurilor, cât şi în ordinea subiectivă a percepţiei ori conştiinţei. E cazul unor piese ca Amintirea zborului, Iluzia cea mare, Ultima sirenă. (Alexandru Condeescu)

Un exces demonstrativ afectează şi proze altfel bine scrise, cum sunt Iluzia cea mare şi Echipa celestă. (Mihai Dragolea)

Unele personaje sunt „fulgerate” şi „trăsnite” de absolute; au văzut jocul ielelor şi din această horă nu mai ies tefere, rămânând obsedate de idea perfecţiunii şi de excluderea aleatoriului. Ele caută absolutul în morală („cazul” unui judecător, din Zodia Balanţei), în măiestria sportivă (Echipa celestă), în iluzionism, maestrul tentând chiar propria dispariţie (Iluzia cea mare), dar pot fi şi native perfecţioniste, precum hilarul personaj din Colecţionarul de erori, care, prin manii şi sfârşitul stupid, ne aminteşte de călinescianul Gonzalv Ionescu. (Vasile Spiridon)

O povestire aproape absurdă este Iluzia cea mare. Finalul e cam „expediat”, dar poate că aşa trebuia să fie… (Dan Dimitriu)

Parcă ar fi o ironie la adresa celor care fac uneori spectacol de circ din calităţi paranormale cu care ar fi înzestraţi. (Ioan Dobreanu)

Evidentă tema, prezentă în mai multe povestiri, a găsirii, a ascunderii, a descoperirii, a dispariției – în spatele unui zi, sub un morman de cărbune, în orbitoarea lumină, într-o oglindă, în oglindire… din istorie, din societate, din familie. Tema grea, deloc facilă, filozofică, a dispariției, a disoluției, a neantizării. (Cornel Paiu)

Iluzia cea mare poate dezamăgi la o primă lectură. În realitate e un text dens cu câteva sugestii ce adâncesc, nu explică misterul.

⁷ Păpuşa

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Stratificarea nivelelor de semnificaţie se poate obţine şi prin povestirea de factură tandră cum este, de exemplu, Păpuşa. Receptarea realităţilor de către un copil orfan se transformă într-o înduioşătoare viziune asupra lumii, străină de meschinăriile adulţilor. „Păpuşa” e, pe rând, idol şi monstru, ajungând un fel de fetiş care repune lucrurile pe făgaşul lor. Aceeaşi viziune candidă o are şi adolescentul din Vârste care, la 16 ani, e convins că poate cuceri lumea. (Iulian Constandache)

În povestirea Păpuşa se relevă o calitate deosebită a scriitorului Lucian Strochi: cunoaşterea profundă a psihologiei infantile şi darul de a o transforma în imagini tulburătoare. Lumea adulţilor, cu pragmatismul ei, cu inerentele ei neputinţe şi lovituri ale soartei e percepută prin ochii eroului copil, învîluit în dumnezeiasca lui inocenţă.Cunoscuta curiozitate infantilă e transpusă în cascade de întrebări nu rareori răscolitoare, la care adulţii răspund fie cu o uşoară iritare, fie prin mistificări pe care copilul şi le asumă ca atare.

Descoperim în această povestire sufletul curat şi universul unui copilsingur, care îşi creează o lume a sa în afara răutăţilor adulţilor, pe care nu-i condamnă, dar vrea să-i înţeleagă. Titlul povestirii are o dublă semnificaţie: pe de o parte păpuşa este o emblemă a vârstei copilăriei, pe de altă parte ea este „unealta” prin care Providenţa pedepseşte răul produs de strâmbătatea sufletească a oamenilor mari. (Dorina Nicoară)

Ceea ce impresioneză în Păpuşa e tocmai firescul nefirescului: scriitorul mimează perfect atât limbajul primei copilării, cât şi gândirea infantilă. Cuceritoare rămâne şi generozitatea copilului, răsturnându-se astfel credinţa conform căreia copiii sunt cruzi, poate şi pentru că sunt imaturi. (Dan Dimitriu)

Harul de a pătrunde psihologie infantilă. Câtă gingășie! Câtă durere în acest suflet rănit de moartea mamei. Lecție morală pentru tați. Prin arta dialogului se exprimă drama orfanului, suflet delicat și duios. (Ioan Dobreanu)

Întrebare cheie: „Dar de ce a plecat departe mama?” Scriitură rapidă. Propoziții scurte. Auzim vocea, glasul tânguios, al unui copil singur, abandonat, părăsit, lipsit de dragoste, de primara afecțiune a părinților. Descoperirea lumii cu bune și rele, prea de devreme, la vârsta inocenței, a copilăriei de care copii trebuie să nu fie lipsiți. Nevoia de prietenie. O povestire tristă despre nedreptate, despre egoism, despre lipsa de compasiune, despre minciună. Lecție de viață pentru personaje. Experiența prin care trece tatăl îi aduce acestuia un plus de înțelegere, de înțelepciune. O povestire despre iertare, dar și despre pedeapsă! (Cornel Paiu)

Prima povestire cu/despre copii, Păpuşa rămâne interesantă prin candoarea cu care copilul priveşte lumea din jurul său, precum şi limbajul infantil, bine surprins. Evident, e o povestire autobiografică şi mi-e destul de greu să o judec la rece.

⁸ Penultima partidă de zaruri

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Uneori, naraţiunea se desfăşoară pe două / mai multe planuri, subtil întrepătrunse. Povestea curge când lent, când rapid, cu schimbări imprevizibile de direcţie, precis calculate pentru menţinerea unui suspense neliniştitor, într-un teritoriu învăluit parcă de ceţuri, în care nu mai eşti sigur de nimic. (Şah etern, Penultima partidă de zaruri, Manechinul). Supleţea şi fluiditatea limbajului atestă o deplină stăpânire a mijloacelor, spiritul geometric – dar şi de fineţe – al autorului. Dincolo de structura de suprafaţă a naraţiunii se ghiceşte, într-un plan profund, o umbră tainică, premonitorie, o prezenţă care ne însoţeşte de-a lungul povestirii. Prezentul apasă întruna asupra prezentului, ceva se petrece fără ştirea noastră. (Viorel Buruiană)

…povestirea care dă titlul cărţii are un aer uşor kafkian, studiind vulnerabilitatea călăului în faţa victimei, prin jocul miraculos al debilităţii. (Cristian Livescu)

„O caracteristică a prozelor sale este prezenţa numerelor. Cifrele sunt adevărate simboluri, primind – sau trimiţând – semnale din şi înspre subconştient. Nu este vorba doar de 7, cifră de care se simt atinşi de divinitate sau ameninţaţi de forţe oculte mulţi dintre semenii noştri, ci şi de altele, precum 1, 2, 3, 4, 5… În „Penultima partidă de zaruri”, personajul principal este bântuit de duhul ascuns al cifrelor, care îi marchează destinul tragic. Termenul „zar”, înrudit cu sors, sortis din latină (mai târziu soartă, în româneşte), avea şi sensul de pericol în epoca medievală. (Dacă arunci o privire în DEX, te pufneşte râsul de ce definiţie au dat savanţii acestui cuvânt: ZAR, Cub mic de os cu puncte imprimate pe fiecare faţă). Francezii sunt ceva mai atenţi: Petit cube à jouer, portant sur chacune de ses faces un nombre de 1 à 6. Un lucru e clar. Pentru a înţelege sensul unui cuvânt, ai nevoie de situaţii contextuale: „Zarurile au fost aruncate”. Sau: „Un coup de dés jamais n’abolira le hasard”, după zicerea lui Stéphane Mallarmé.

Deoarece nu au nimic de a face cu imaginile lumii noastre, care constituie un fel de realism mimetic, numerele sunt cu adevărat fascinante, constituind mereu şi mereu un prim stadiu al existenţei, într-un mare spectacol al esenţei.” (Vladimir Tescanu)

Un crâmpei din viaţa cazonă, văzută prin ochii unui militar care nu a putut face faţă umilinţei, iar autorul pune semnul egalităţii între această stare umană şi viaţă. (Constantin Tomşa)

Oarecum parabolică prin nedeterminări apriorice spaţio-temporale, adică valabilă oricând şi oriunde, povestirea Penultima partidă de zaruri e cinematografică, dar filmul trebuie să fie neapărat alb-negru. O galerie a învinşilor ce au ca scuză un fundal odios: războiul. (Dan Dimitriu)

Dă titlul volumului publicat în 1986. Nu întâmplător, „penultima”, adică nu „ultima”, adică încă mai este nădejde, speranță, încredere. „Zidul de oameni”: aceeași temă, suverană aproape în scrisul lui Lucian Strochi, a izolării, particularizată aici ori prin detenție, ori prin izolarea provocată de război, izolarea de normalitate, izolarea de natural. Tema absurdului. Tema morții. Aici dominantă. (Cornel Paiu)

Penultima partidă de zaruri a fost prima povestire pe care am visat-o. A fost ca un film pe care îl urmăream cu atenţie, fără să pot interveni în vreun fel. Bine articulată, povestirea mă nemulţumeşte uşor pentru un sentiment de dejà-vu pe care nu mi-l pot anula, deşi finalul poate permite şi alte interpretări.

⁹Lupii

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Lupii face parte dintr-o serie în care ar putea fi incluse Păpuşa, Fragii negri, Progerie, Prinţesa, Himera, Bufniţa, Roşie cenuşa…, După chipul şi asemănarea… Laba gâştei şi chiar Vecinica. În toate e vorba de copilărie, dar şi de iniţierea prin spaimă, prin dragoste şi prin cuvânt. (Dan Dimitriu)

Povestire ingenioasă, unde un monstru (războiul) se prelungeşte ca ecou în alţi monştri (lupii) şi ca realitate prin semnele şi simbolirile sale (gloanţele). (Elena Iancu)

Lupii urlă pentru că acesta le este graiul. Prin urlet ei comunică. În fața dramelor oamenilor ei se retrag. „Homo homini lupus”. (Ioan Dobreanu)

„Pentru că a fost rănit!” Răni fizice. Răni metafizice, psihice, sufletești. Când e vorba de copii și război, inima tresare, se strânge în sine de durere, se chircește de groază. Tristețea povestirii doboară. (Cornel Paiu)

Faptele din povestire s-au petrecut aidoma. Doar numele eroilor a fost schimbat. Cineva, citind povestirea a remarcat „un glas al inocenţei” inimitabil, dar care vine nu din cuvinte, ci din idei.

Cred că are dreptate.

¹⁰Masca

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

…se disting prin urmare două planuri mari în naraţiunile lui Lucian Strochi: unul este al materiei epice aşa cum s-a conservat ea în memoria naratorului, cu o semnificaţie să zicem naturală, inclusă în materia însăşi, altul este al povestirii în devenire prin efort imaginativ, cu o semnificaţie adăugită, lipită, propusă etc. de voinţa intelectuală a autorului; primul plan reprezintă, metaforic vorbind, bulgărele de zăpadă în rostogolire sferică, iar al doilea figura (un om, o piramidă, orice) rezultată prin modelarea lui; originalitatea constă în faptul că figura rezultată din modelare e prezentată ca proiect al imaginaţiei, posibil şi deschis, fără ca bulgărele să-şi oprească rostogolirea firească; prozele au, din acest motiv, o anumită ambiguitate, alta decât aceea provocată de tratarea din unghi fantastic, alegoric sau simplu misterios a materiei narate; un exemplu concludent îl oferă povestirea Masca: într-o iarnă, în preajma anului nou, două perechi de tineri retraşi pentru sărbători la o cabană primesc vizita neaşteptată a unui grup de mascaţi sosit cu sania dintr-un sat apropiat, o mască de lup fiind disponibilă, unul din tineri (naratorul) şi-o pune pe faţă intrând în jocul celorlalţi; când vrea însă să şi-o scoată nu reuşeşte, coboară cu ceilalţi mascaţi în sat, face o vizită unui amic medic, inutil, masca nu iese, se întoarce la cabană, încearcă, ajutat de cei trei companioni să scape de ea, zadarnic, dar la un moment dat, parcă din senin, masca cedează, omul se linişteşte, revine a doua zi în sat pentru a înapoia masca, nu are cui fiindcă nimeni n-o revendică, mai mult, nimeni nu-şi aminteşte de ea, nedumerit se înapoiază la ai săi şi constată, odată ajuns, că masca a dispărut, sustrasă într-un moment de neatenţie sau pur şi simplu pierdută; acesta este ca să zic aşa bulgărele epic; iată şi figura modelată din el, cum spuneam, în imaginar, mereu în paralel cu rostogolirea lui: personajul presimte, încurajat de câteva coincidenţe, un determinism magic în obstinaţia măştii de a nu se lăsa expulzată; reflectează asupra acestei presimţiri-intuiţii şi trage concluzia că dezlipirea până la urmă a măştii de pe faţă s-ar datora unui text (literar!) rostit la un moment anume de unul dintre companioni; întreg procesul reflexiv pe marginea misterului măştii se constituie într-un subiect narativ de altă factură decât a textului însuşi; cu alte cuvinte, povestirea implică un fir informativ şi unul interpretativ, cel de al doilea fiind reflectarea în subiectivitatea personajului-narator a celuilalt, dar o reflectare ce adaugă o semnificaţie nouă informaţiei epice. Lucian Strochi (…)pune multă imaginaţie în „interpretativ”, în comentariul informaţiei; e aceasta o virtute care-l recomandă pentru proza analitică, mai ales că alerteţea scriiturii şi fineţea detalierii convin acestei direcţii. (Laurenţiu Ulici)

Lucian Strochi foloseşte simbolurile în povestiri de actualitate, în cadrul lor existenţial; câteodată, întâmplările par să se situeze într-un spaţiu mitic, atemporal. (Masca) (Viorel Buruiană)

Remarcabile prin siguranţa ambiguităţii unui fantastic ontologic de bună factură epică sunt Drumul spinos al… şi Masca. (Alexandru Condeescu)

În Masca un tânăr se maschează de revelion în lup, apoi nu reuşeşte defel să se decaguleze. Curând însă, după unele încercări zadarnice, va izbuti, dar masca împrumutată, ciudat, n-o va mai revendica nimeni; mai mult, ea dispare în chip misterios. Personajului i-au mai rămas doar întrebările, interesante întrucât în legătură cu dezlipirea măştii sunt evocate şi unele practice magice: „Din ce pricină se dezlipise în cele din urmă masca? Din cauza soluţiilor încercate de doctor? Din cauza frigului? Din cauza căldurii? Din cauza descântecului? Din cauza versurilor acelora atât de ciudat potrivite cu situaţia mea? Din cauza încercărilor (mecanice) repetate?” Rezolvarea lipseşte. Dar stăruie bănuiala că peste toate a fost puterea cuvântului. (A. I. Brumaru)

Autorul are ambiţia de a depăşi ficţiunea, înaintând – fascinat – prin coridoarele sinuoase ale unui adevărat labirint narativ, în căutarea unui centru, a unui arhetip. Încercând să scrie mitul acestui sfârşit de secol, retopeşte în creuzetul naraţiunii miturile esenţiale. (Ultima sirenă, Masca, După chipul şi asemănarea…, Cititorii de oglinzi). (Viorel Buruiană)

Masca a fost remarcată de aproape toţi comentatorii volumului şi asta în mod justificat. Ceea ce ar fi de subliniat este că această povestire parabolă, la graniţa fantasticului (şi chiar depăşind-o), are punctul de plecare într-o marcată sete de autentic a personajelor. De aici paradoxul situaţiei: mascaţii contrazic această pornire spre natural: „sunt lup fără voia mea”, spune personajul principal şi mi se pare a descifra aici o accentuată viză spre social. Pe acesta, convenţia socială, presiunea celor din jur sau altceva nespus şi neînţeles îl „obligă” s-o poarte. În momentul în care reuşeşte să scape de ea (descoperindu-şi uimit şi fericit chipul), eroul constată că nimeni nu revendică masca. Un al doilea lucru interesant, relevat nu numai în această proză, ar fi o putere magică a cuvintelor, implicit o mare încredere în puterea lor din partea autorului, singurele care depăşesc desprinderea măştii. (Mircea Dinutz)

Ceva asemănător are loc într-o altă povestire, Masca, unde se consumă până la un anumit punct o aşa-numită iniţiere prin spaimă. Eroul împlineşte aici 33 de ani şi ţine să-i celebreze de Anul nou, împreună cu un grup de prieteni, undeva într-o cabană forestieră. Convivii aprind un foc în pădure, ascundă colinde înregistrate la casetofon, admiră ninsoarea şi se simt vrăjiţi de tăcerea sălbatică. Dar totul e prea pur, ca să nu anunţe prezenţa impurului. „Aveam nevoie de o vulgaritate oarecare, de un râs spart, neterminat, de un gest stângaci, rigid, al meu sau al altcuiva… Mă puteam despărţi de mine.” Gândul de taină al „despărţirii” de sine – motiv prin excelenţă fantastic – se poate desfăşura în voie, odată cu venirea unei sănii de mascaţi din cătunul învecinat, când în toiul chefului sărbătoritul găseşte o mască de lup şi şi-o potriveşte pe chip, pentru ca după aceea să nu şi-o mai poată scoate, în pofida tuturor încercărilor. Intervine şi aici un prag al rupturii, al saltului în necunoscut, instalat cu un firesc admirabil, orientând situaţia creată într-o redundanţă fascinant de brută, de – cum să spun? – normală. Nefericitul subjugat de fioroasa mască se crede lup de-a binelea („Îmi venea să urlu. Să urlu cu adevărat: de furie, de umilinţă…”) şi se gândeşte chiar la posibila întâlnire cu o haită gata de pradă. Ciudatul chin se va curma prin congruenţa cu două versuri rostite de o voce „venită parcă de dincolo de lume”, de pe o casetă rătăcită în casetofon: „peste mască îmi trag chipul meu / cum vă trageţi voi peste faţă o mască”, rătăcitul revenind pe neaşteptate la starea teafără. Lucian Strochi se fereşte să „cadă” în fantastic, îl pregăteşte numai, îi elaborează erupţia, fără să-i intre în voie şi încercând o soluţie deschisă comentariului, de natură să favorizeze desigur tenta parabolică a textului. Îl interesează pare-se mai mult efectul provocator al fantasticului, decât fantasticul însuşi, râvnă ce provine din cunoaşterea în profunzime a performanţelor şi limitelor genului. Coincidenţele favorizante, învăluirea în mister, apelul la formulele sibilinic-incantatorii, transa modificantă, perseverenţa în absurd, perturbarea demonică urmează căile în general consacrate, învăluite aici într-o răceală intelectualizantă (abundă reflexiile şi chiar explicitările iniţiatului prin lectură, care se lasă furat de mrejele întâmplării) şi într-o detaşare ironică subţire. Cum am văzut, eroul din Masca se rătăceşte în sălbăticie şi iese din fiorii ei acaparatori, printr-o „formulă” venită şi ea de departe, din necunoscut. (Cristian Livescu)

Naraţiunea are la bază o tratare cu ambiguitate a întâmplărilor – datini şi obiceiuri de Anul Nou – plecând de la eresuri pe care autorul le îmbogăţeşte cu elemente mitice (de ex. cultul lupului, la alte popoare), totul, fără cădere în fantastic.(ConstantinTomşa)

Plot–ul, cum zic englezii, este întotdeauna surprinzător : în textul Masca, personajul principal face o „iniţiere prin spaimă” datorită unei măşti de lup care şi-o pune în glumă. Aceasta însă se lipeşte de faţă, antrenând spaima personajului dar, brusc, se desprinde fără nici o dificultate…este imaginea fantasticului ca pendulare între ireal şi banal, specifică prozei moderne. (Emilia Chiriţă)

Încercare de fantastic magic. (Îmi era teamă să nu devină lup acest personaj. Oricum pierderea măștii e tot atât de ciudată ca și faptul că nimeni din sat nu o revendică.). (Ioan Dobreanu)

Nouă experimentare a fantasticului, impregnat de rășina miticului. Un motiv. Omul-lup. Descrierea unei posibile metamorfoze, inexplicabile rațiunii, surprinde, înspăimântă, caută valențe noi de înțelegere. Alunecare în ancestralul mitologiei românești, în care superstițiile ocupă un loc de frunte. Prezența planurilor paralele. Existența fenomenelor misterioase. Conviețuirea în ezoteric. Experimentarea fantasticului. Perceperea magicului. Încercarea de a-l înțelege cu mijloacele rațiunii puse în slujma imaginarului. Loc comun: magia descântecului. Poem-text magic cu funcție terapeutică. Lucian Strochi-aforistul: „Tăcerea e mult mai expresivă decât rostirea.” (Cornel Paiu)

Mă mir şi astăzi de succesul „de stimă” pe care l-a înregistrat această povestire. Cred în continuare că cel puţin zece dintre povestirile din Penultima partidă de zaruri sunt mai valoroase decât Masca.

¹¹Manechinul

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Uneori, naraţiunea se desfăşoară pe două / mai multe planuri, subtil întrepătrunse. Povestea curge când lent, când rapid, cu schimbări imprevizibile de direcţie, precis calculate pentru menţinerea unui suspense neliniştitor, într-un teritoriu învăluit parcă de ceţuri, în care nu mai eşti sigur de nimic. (Şah etern, Penultima partidă de zaruri, Manechinul). Supleţea şi fluiditatea limbajului atestă o deplină stăpânire a mijloacelor, spiritul geometric – dar şi de fineţe – al autorului. Dincolo de structura de suprafaţă a naraţiunii se ghiceşte, într-un plan profund, o umbră tainică, premonitorie, o prezenţă care ne însoţeşte de-a lungul povestirii. Prezentul apasă întruna asupra prezentului, ceva se petrece fără ştirea noastră. (Viorel Buruiană)

Manechinul permite cel puţin două decodări: una fantastică, asigurată de câteva serii sinonimice: Frigioiu, manechinul, naratorul, păpuşa, Lavinia, profesoara, între obiecte având loc subtile şi esenţiale transferuri, chiar metamorfoze incomplete ; cea de a doua se referă la o morală implicită : avertismentul nu te juca cu viaţa sau cu moartea, ele nu sunt jocuri, ci atribute divine. (Dan Dimitriu)

Banalități din lumea redacțiilor în care ziariștii caută subiecte de senzație. Să fie o ironie sau e compătimire a condiției lor? Încercarea unui portret a „șefului”? Tușe neconvingătoare. (Ioan Dobreanu)

Exploatată relația șef-subaltern. Tema premoniției, a asociațiilor bizare care ascund de fapt tainice prevestiri. Text trist, mult impresionat de contextul social al anilor 80. (Cornel Paiu)

¹²Cer de rezervă

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

O bună naraţiune este şi Cer de rezervă în care prozatorul înţelege sau, mai exact, intuieşte evoluţia unor psihologii într-o „scenă de front”.(Ioan Holban)

Autorul crede decis în „fantasticul firescului” (cum declară într-una din reuşitele volumului, Cer de rezervă) (Mihai Dragolea)

Povestirea e realistă, dar câteva sintagme răstoarnă totul. De fapt înteaga naraţiune e construită pe un paradox: ostaşii îşi doressc mocirla, ploaia continuă, pentru că astea înseamnă pacea, pe când cerul albastru – răzvoiul. (Dan Dimitriu)

Camaraderie în viața cazonă. Descrieri, cenușiul, portretul Domnului, lent, neconvingător. Cer de rezervă nu există, așa cum nu există un „după”. (Ioan Dobreanu)

Altă imagine a zidului. De această dată, pereții tranșeelor. Parcă vii. Suferinzi, ca un corp uman.

Se ivește gândul, motivat de altfel, că textele sunt legate între ele prin chei-simbol, unele la vedere, altele bine ascunse. Această legătură dă volumului unitatea specifică scrierilor epice de mai mari dimensiuni (nuvelă, roman).

Se poate striga pe front „ura” și pentru altceva decât pentru o victorie sângeroasă. Se poate striga „ura” pentru o victorie a conştiinței, a prieteniei, a fraternității dintre copii diferiți ai rasei umane. „Ura” pentru un „armistițiu neașteptat”. Ploaia cu rol de a uniformiza, cu rol de a spăla, de a șterge diferențele, de a ascunde răul. Prețuirea păcii. Legalitatea păcii! Ilegalitatea absurdă a războiului. Meditație asupra războiului. Cât mutilează, cât dezumanizează. (Cornel Paiu)

Deşi nu am „prins” niciun război, cele câteva povestri cu un asemenea subiect pe care le-am scris în ani nu sunt neapărat dezamăgitoare. Şi asta pentru că m-a interesat în primul rând psihologia personajelor şi nu detaliile ţinând de atmosfera unor confruntări pe care le consider stupide, ruşinoase pentru omenire. Mă declar prin urmare un pacifist total.

¹³Progerie

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Prima concluzie care se impune este că Lucian Strochi reuşeşte cu brio în povestirea parabolică cu miza gravă. Îl avantajează, între altele, ezitarea premeditată între cele două planuri ale realităţii artistice: viaţă şi vis, cu propensiune în fantastic. Încrederea sa este că arma principală a omului rămâne cuvântul (vezi Progerie), iar căutarea, întrebările, absolutul pot fi scopuri în sine, poate singura raţiune de a exista a omului. (Mircea Dinutz)

Adolescenţa este mai puţin reprezentată, în schimb e foarte bine surprins sentimentul erotic incipient şi încă ambiguu, reductibil la reacţii puberale imprevizibile şi capricioase, în prima fază, a preadolescenţei, şi la proiecţiile imaginare ce încordează simţurile, în faza ieşirii din adolescenţă. Lucian Strochi are o bună intuiţie a vârstelor erotice şi a mutaţiilor pe care tribulaţiile sentimentale le gravează în psihologie şi comportament. În două naraţiuni aflăm contopite toate timpurile biologice: Progerie (în care viaţa unui personaj se scurge de zece ori mai repede, cu o altă cadenţă psohologică) şi Vecinica (arhaizând şi mutând accentul, am spune vecỉnica), unde personajul-narator trăieşte viziunea unui ceas de iubire lung cât un sfert de veac, timp în care a îmbrăţişat acelaşi chip aflat la vârsta nubilităţii, a împlinirii feminine şi a decrepitudinii, pentru ca, la sfârşit, să rămână în faţa ochilor doar cu scheletul. (Vasile Spiridon)

Fantasticul este, la scriitorul nostru, plin de surprize: un copil creşte şi se dezvoltă uluitor de repede iar la 10 ani este deja un bărbat de un veac: un bătrân care fusese, rând pe rând, fiu, frate, părinte… .(Emilia Chiriţă)

Timpul nu e același pentru toți și când constatăm acest adevăr ne aruncăm în brațele absurdului. Poate că Radu se grăbea să treacă dincolo de hotarele timpului. Oricât de mare ar fi numărul anilor, dacă-l raportăm la infinit el dă tot zero. (Ioan Dobreanu)

Antropologie. Absurdul alterității provocate de o boală fără leac. Despre timpul scurt al vieții. Despre inegalitatea timpului raportat la indivizi. Fiecare are timpul său. Fiecare cu propria lui clepsidră. Relativitatea timpului? Un altfel de portret al lui Dorian Gray. Fără artificii, fără ascunzișuri, fără egoism, fără disperare, fără deznădejde. Doar cu împăcarea sau acceptarea limitelor. Nimic fatalist în asta. Tema împăcării cu limitele care-ți sunt date, în care te naști. O punere în discuție a limitelor sau limitărilor condiției umane. O poveste înrudită cu Strania poveste a lui Benjamin Button, nuvela excepțională a scriitorului american de Scott F. Fitzgerald. (Cornel Paiu)

Am cunoscut un băiat atins de asemenea boală. Era băiatul unei doctoriţe. Mama sa mi-a povestit în ce constă boala, numele ei. Era calmă, afirmând: „O efemeridă trăieşte tot atât cât trăim noi. Adică un ciclu întreg de viaţă.”

¹⁴Echipa celestă

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Bine scrise sunt cele două povestiri „sportive”, Echipa celestă şi Cursa fără obstacole – prima o excelentă combinaţie vis-realitate, a doua o fină analiză. (Alexandru Condeescu)

În sfârşit, o reuşită certă mi se pare a fi Echipa celestă, a cărei scriitură nu este numai fluentă, ci aproape irezistibilă. Jocul vis/realitate asigură naraţiunii intrarea în regimul prozei simbolice şi parabolice. Antrenorul de aici este (ca şi Petre) un „campion al absolutului”, în sensul că el doreşte să realizeze imposibilul: o echipă de fotbal care a exclus „întâmplarea”. În final, „echipa celestă” (din planul oniric) se ridică împotriva Demiurgului – refuză să mai existe. (Mircea Dinutz)

Echipa celestă are în atenţie matematica zădărniciei – cu atât mai comică cu cât e luată în serios – pe seama fotbalului (în America de Sud nu este prozator care se respectă să nu fi scris un rând aprins despre „sportul rege”) (Cristian Livescu)

Un exces demonstrativ afectează şi proze altfel bine scrise, cum sunt Iluzia cea mare şi Echipa celestă. (Mihai Dragolea)

Să nu cerem imposibilul. Prețul lui e prea mare. Și apoi luăm drept pretext de meditație fotbalul? Cât e pricepere? Cât e hazard? Cât e excrocherie? (Ioan Dobreanu)

O altfel de confruntare. Pe trenul de sport. Transformat în veritabil câmp de luptă. Uneori, și tot mai des în ultimul timp, sângeros. Performanța se obține cu sacrificii și jertfe, dar, parcă și cu pierderea bucuriei de a juca. Performanța anulează bucuria simplă a jocului. Pusă în discuție dezumanizarea sportivului, robotizarea acestuia. O „echipă celestă”, unică, imbatabilă, dar fără suflet. Voință și matematică. Iată aici o ironie fină și curajoasă. Delirul antrenorului, nu-i lipsit de adevăr. E manifestarea subconștientului eliberat. Realitatea poate fi înșelătoare. Dominarea aparențelor. (Cornel Paiu)

Această povestire conţine şi o ironie: echipa celestă are, de fapt, doisprezece jucători. Dincolo de parabolă există şi un adevăr: la nivel de juniori mici, ajunsesem să avem o echipă atât de bună încât, după ce învinsesem toate echipele din cartier, am refuzat să mai jucăm o vreme pentru a nu ne strica… stilul.

¹⁵Fragii negri

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Alteori, Lucian Strochi îşi caută subiectul în zona pragului de trecere dintre copilărie spre adolescenţă (Vârste) sau evocă structuri complicate de boli fără nume, asemeni „eului” din Fragii negri: „Eram bolnav fără să ştiu. Şi, tot fără să ştiu, căutam să mă vindec. Fără să ştiu, căutam să mă vindec de spaimă, de banal şi de moarte. De spaima morţii banale. De banala spaimă a morţii.” (Ioan Holban)

Splendidă descriere a mediului înconjurător, această tabletă în care Lucian Strochi a imortalizat un crâmpei din natură, unde oamenii şi-au instalat creaţiile lor tehnice.(Constantin Tomşa)

Aproape un poem-epic. Rememorare nostalgică a copilăriei. (Cornel Paiu)

Şi aici există o anecdotă. Am urcat odată vârful Şurianul şi ajunşi la cabană am contatat că nu se găsea deloc mâncare. Veniseră şi nişte studenţi din Craiova şi din Bucureşti. Cum-necum am găsit nişte macaroane pe care le-am fiert şi cărora le-am adăugat afine (se găseau din belşug prin zonă). Studenţii refuzau să mănânce bobiţele vinete, aproape negre, crezându-le… otrăvite. Abia după ce eu şi prietenii mei am mâncat cu poftă combinaţia, au îndrăznit şi ei, cu multă prudenţă, după ce trecuseră câteva ore bune. Erau oameni de câmpie, care nu văzuseră afine în viaţa lor.

Cea mai lirică dintre povestiri. Practic e un poem în proză.

¹⁶Vârste

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Stratificarea nivelelor de semnificaţie se poate obţine şi prin povestirea de factură tandră cum este, de exemplu, Păpuşa. Receptarea realităţilor de către un copil orfan se transformă într-o înduioşătoare viziune asupra lumii, străină de meschinăriile adulţilor. „Păpuşa” e, pe rînd, idol şi monstru, ajungînd un fel de fetiş care repune lucrurile pe făgaşul lor. Aceeaşi viziune candidă o are şi adolescentul din Vârste care, la 16 ani, e convins că poate cuceri lumea. (Iulian Constandache)

Alteori, Lucian Strochi îşi caută subiectul în zona pragului de trecere dintre copilărie spre adolescenţă (Vârste) (Ioan Holban)

Constatarea „trecerii” de la pubertate la adolescenţă, surprinsă într-o proză foarte scurtă, surprinzând stările ce stăpânesc, în acele momente, fiinţa, conştientă de intrarea în vârsta a treia, stări redate într-o singură frază – un splendid poem în proză. (Constantin Tomşa)

Așa e. Când ne îndrăgostim prima oară, nu mai auzim alte glasuri ori nu mai vrem să le auzim? De fapt nici noi nu știm ce e cu noi. (Ioan Dobreanu)

Despărțirea de copilărie e ca o lovitură de cuțit înfipt în pământ negru, obscur, viu, suferind. Bărbăția trebuie să se arate, să se afirme, nu poate fi despărțită de masculinitate (putere, forță, eros-dominare erotică, conștientizare și împlinire erotică). Poate bărbăția se revelează întâia dată odată cu situația de a fi îndrăgostit. Poezie cuceritoare, ca-n povestirea anterioară, cu care se-nrudește tematic. (Cornel Paiu)

Povestirea conţine o autobiografie posibilă, ce poate fi importată şi de alţi adolescenţi.

¹⁷O crimă imperfectă

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Să fie această povestire o „ilustrare” a zicerii „încurcate sunt căile Domnului” sau nu? Cine ştie?… (Constantin Tomşa)

Formula de tip policier este luată peste picior în textul O crimă imperfectă unde naraţiunea se disipează datorită complicaţiilor neaşteptate: soţia unui personaj moare, iar unul sau altul dintre cunoştinţe afirmă că au ucis-o şi peste douăzeci de ani îşi mărturisesc crima, beneficiind, fireşte, de amnistie şi scăpând de remuşcări. Poliţistul, dostoievskian, îi suspectează pe toţi. (Emilia Chiriţă)

Obsesia vinovăției, sentimentul culpei. Inflența lecturilor din Lev Tolstoi și Dostoievski. (Ioan Dobreanu)

Istorisirea unei crime cu autor necunoscut, incert, care rămâne necunoscut și incert, chiar dacă mai mulți mărturisesc a fi făptașii. Clasată de autorități din cauza contextului istoric, un mort în plus pe timp de război nu mai impresiona pe nimeni. Misterul morții femeii găsită într-o pădure nu se elucidează odată cu o primă mărturisire, în ajunul împlinirii a douăzeci de ani, făcută de moș Costache, făcută în context psihic de discutat. Rămăsese singur, fără soție, fără fiică și ginere, cei din urmă morți într-un accident de mașină (tema accidentului devine frecventă!), dorindu-și, în acest context, moarte. „- Dar nu s-ar putea să mă împuște pentru… crimă? Moarte pentru moarte.” Însă, ispășirea nu-i atât de simplă. E singur, nu ne hotărâm încă dacă singur, cu sau fără conștiință. Poate faptul că mărturisirea, falsă sau nu, nu mai contează, se face în picioare, în fața șefului de post, adică demn, ar fi un semn în favoarea conștiinței. Și să nu uită că se face aproape noaptea, aceasta putând simboliza chinurile, mustrările atroce ale unei conștiințe vii. (Cornel Paiu)

Subiectul mi-a fost sugerat de ideea adevărurilor „concentrice” dintr-o povestire de Ryonosuke Akutagawa, celebră, intitulată La o margine de pădure, povestire în care mai multe persoane mărturisesc o crimă.

¹⁸Laba gâştii

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Locul aparte al lui Lucian Strochi în cadrul prozei noastre tinere este asigurat de povestirile fantastice în gustul tradiţiei romantice, halucinant psihologice, ori parabolic stranii, rotindu-se în jurul unor astre ca Poe, Hoffman, Buzzati, Borghes, iar la noi Mateiu Caragiale, Voiculescu sau mai recent Laurenţiu Fulga, al cărui fantastic folcloric, poetic şi crud, aproape morbid uneori, e vizibil în Laba gâştei. (Alexandru Condeescu)

O îngrămădire de eresuri… Şi… atât. (Constantin Tomşa)

Cochetare cu fantasticul magic. Cei trei călăreți pe cai albi, amprenta degetelor unuia din ei pe obrazul copilului, laba gâștei, umbra câinelui care doarme, turbarea câinelui, rostirea formulei magice: „Nimic. Alb. Cești. Laba gâștei.” Fotografia din albumul de familie. (Ioan Dobreanu)

Stare de vis. Oboseala dezlimitează, depărtează pereții care devin „o pasăre”. O imagine grea: casa construită pe oase. Text fantastic. Tema umbrei și a peretelui acum vii. O întrebare: „…oare moartea e altceva decât un somn mai lung?” Tema casei blestemate, în paralel cu energia pozitivă a casei noi. (Cornel Paiu)

Povestire aproape fantastică, plecând din câteva credinţe şi basme populare. Personajul e unic, detaşat de ceilalţi, trădat doar de fotografii. Misterios, enigmatic, un posibil „decodor” e unchiul.

¹⁹Câinele albastru

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

O aventură a cunoaşterii pe care „eroul” povestirii o plăteşte cu preţul singurătăţii, pe care o va trăi într-o staţie de cale ferată, unde nu opreşte nici un tren. El este de părere că „Nimeni nu are nevoie de singurătatea mea.” Oare are nevoie cineva de singurătatea noastră?! (Constantin Tomşa)

Psihologia singuraticului dornic să comunice, dezrădăcinat din satul de munte. Câmpia pentru el era o „terra incognito” „Nimeni nu mai are nevoie de singurătatea mea.” Răscolitor! (Ioan Dobreanu)

Titlu poetic, în concordanță cu textul. O descindere la târg văzută prin ochii copilului care-și însoțește tatăl. Impresionant sacrificiul tânărului acar, paznic al căii ferate, care nu ezită a-și sacrifica șuba pentru a putea semnaliza pericolul. Stânca prăbușită pe șina căii ferate. Câinele adus de acasă, si(n)gur prieten, care se aventura în tunelul săpat în munte, ca-ntr-o altă lume, ca-ntr-un alt spațiu, prin dispariția sa, face trecerea către lumea fantastică. Liniștitor și nu prea, dispariția-i misterioasă e considerată abandon sau moarte. Deci, tema singurătății. Afirmarea nevoii de comunicare interumane. Amar, amar gust după experimentarea lipsei de comunicare și a lipsei de înțelegere: „Nimeni nu are nevoie de singurătatea mea. …Și totuși suntem oameni.” Tema câinelui turbat, prezentă și aici, dar și în povestirea precedentă. (Cornel Paiu)

Câinele albastru e una dintre povestirile care îmi plac şi acum, după atâţia ani. Uşor parabolică, vag metaforică, rămâne o pagină vie despre singurătatea fiecăruia dintre noi.

²⁰Accidentul

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

O povestire tentată de SF, fără a ieşi din comunul unei întâlniri cu superioritatea gândirii altor forme de viaţă este Accidentul. (Alexandru Condeescu)

În sfârşit, o idee cu totul originală e valorificată în Accidentul. Transportând substanţe de laborator, un automobilist se intoxică. Are loc un interesant dialog cu forme şi obiecte geometrice sau în stare coloidală despre filosofia existenţei, a artei, a istoriei. (Iulian Constandache)

Accidentul – un ingenios comentariu despre extratereştri. (Cristian Livescu)

Un accident de circulaţie, insolit prilej de a filosofa despre condiţia fiinţei umane (cu toate descoperirile ştiinţifice) pe pământ şi în Univers. (Constantin Tomşa)

Meditațe asupra limitelor noastre raportate la Univers. Cele cinci simțuri ne ajută să percepem totul? Viteza luminii e cea mai mare? Ce reprezentăm noi în Univers? Un contact intergalactic, deci cu alte civilizații posibile în univers ne poate da imaginea locului civilizației de pe Terra? Să fim oare doar metafora structurii cuaternare a carbonului? Întrebare e deci, materia are doar patru stări? Oare ele nu sunt mai multe, poate chiar infinite? (Ioan Dobreanu)

Deformarea realității, hiperrealitatea provocată de un astfel de eveniment. Dereglarea simțurilor, hipersenzorialitatea celor implicați. Text veridic care reușește să transmită senzațiile teribile, greu de descris, resimțite de cei implicați în eveniment. Metalimbaj. Și obiectele au limbajul lor. Pusă în discuție libertatea umană și unicitatea sau nu a existenței inteligente în Univers. Sprijin: celebra farsă a scriitorului american Orson Wells. (Cornel Paiu)

Prima povestire SF. Specia nu mă atrage foarte mult, din cauza stilului ştiinţific, aproape obligatoriu. Totuşi povestirile de acest fel permit soluţii ingenioase şi oferă întrebări interesante.

²¹Ultima sirenă

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Autorul are ambiţia de a depăşi ficţiunea, înaintând – fascinat – prin coridoarele sinuoase ale unui adevărat labirint narativ, în căutarea unui centru, a unui arhetip. Încercând să scrie mitul acestui sfârşit de secol, retopeşte în creuzetul naraţiunii miturile esenţiale. (Ultima sirenă, Masca, După chipul şi asemănarea…, Cititorii de oglinzi). (Viorel Buruiană)

În Ultima Sirenă, o fată cu un comportament straniu pare irezistibil atrasă de chemarea ancestrală a mării. Dispare inexplicabil şi va fi găsită înecată, pe ţărm. (Iulian Constandache)

Vă simțiți în apele dumneavoastră când evadați în fantastic. Prezentarea gradată a câtorva elemente duc spre un final previzibil: „mâna rece”, „trupul alb de sare soarele nu-l prinde”, „vocea aceea de cristal”, evitarea consumului de pește, imaginea sirenei de pe monedă și versul greu: „plutirea nu-i decât dezamăgirea iubirii”. Versuri care potrivit omului de rând n-aveau niciun sens. (Ioan Dobreanu)

Titlul duce gândul la universul fantast al epicului voiculescian. Bibliografie a iubirii, a unor posibile evenimente specifice cuplului. Mai mult. ofranda cerută sau luată de mare este acum de gen feminin. Ce e oare mai trist decât un trup inert adus de valuri pe un țărm rece, ostil? (Cornel Paiu)

Ultima sirenă îmi este una dintre povestirile cele mai dragi. Totul e real, chiar dacă naratorul nu trebuie confundat cu autorul sau personajul.

²²Cursa fără obstacole

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

El îşi propune să rezolve situaţii epice, să le decupeze din obişnuit şi lăsate în voia materiei imaginare, să le împingă în absurd şi chiar dincolo de acest prag al imposibilului, unde mecanismul relatării se dezarticulează spre a face loc spaţiului parabolic, al translaţiei de sens între aluzie şi pildă. Iată, în Cursa fără obstacole un alergător de fond e pe punctul de a câştiga concursul, după o cursă eroică, dar cu câţiva metri înainte de sosire e depăşit – din cauza unui accident – de un coechipier. Nimic extraordinar până aici. Învinsul intră brusc în zodia miracolului: mulţimea îl uită aproape pe cîştigător şi îl aclamă pe cel păgubit de victorie; fotoreporterii tot pe el îl vor prefera; admiratoarele îl asaltează cu întrebări şi apropouri; ziarele îi vor comenta eşecul ca pe un succes răsunător. Tema ghinionului care deblochează norocul este susţinută în continuare cu un preaplin de argumente înlănţuite, menite să deverseze acţiunea în zona iraţionalului, ceea ce îi reuşeşte autorului, prin suspendarea acestui stocaj, exact atunci când verosimilul s-a dilatat în neverosimil. (Cristian Livescu)

O proză bine scrisă, cu nerv, în ritm alert (e vorba doar de o cursă de atletism!), reconstituind o imagine veridică a unei competiţii sportive. Şi o nedumerire: Ce rost are secvenţa cu soţia radiologului? O aluzie… o poliţă… (Constantin Tomşa)

După „Cronicile afurisite” ale lui Fănuș Neagu e greu să mai scrii ceva despre fotbal care să se numească literatură. Știu eu în ce măsură atmosfera incendiară de pe un stadion din timpul unei competiții poate fi subiect de literatură? (Ioan Dobreanu)

Descompun (subiectiv): „Cornele… avem nevoie …de victorie.” Și de timp, am mai spune. Iar tema sportivă. Acum nu fotbalul, ci atletismul. Competiție internațională, cu „participare selectă”. Auzim vuietul stadionului, vânzoleala „tribunelor întinse ca o coardă de arc”. Obsesia cerului albastru. „Cerul era perfect albastru.” Temă preferată: accidentul (de mașină, sportiv…). (Cornel Paiu)

Subiectul e real şi încercat de mine pe vremea când eram elev. Gata să fiu învins de un adversar – nu doar sportiv, ci şi de un contracandidat la privirile posibil promiţătoare ale unei fete, m-am accidentat. Învingătorul a fost uitat, iar eu m-am bucurat de toate privilegile cuvenite unui rănit, de la compasiune la un sărut mai mult decât tandru.

²³Contravizita

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri şi a fost reluată în Memoria fulgerului.

Mult umor negru, aproape neverosimil, dar, până la urmă, credibil, dacă avem în vedere că în viaţă şi, mai ales când eşti în spital, orice este posibil. (Constantin Tomşa)

Iată că într-un salon dintr-un spital atmosfera nu e deloc tristă. Un ospăț homeric, așa ca la iarbă verde, glume, râsete, ce mai. Românul știe de minune să facă haz de necaz, și dacă printre pacienți e și un scriitor atmosfera de aici trece repede în literatură. Și apoi numele acela al doctoriței Mălinalb ce frumos sună! Umor jovial, spontaneitate, cu așa băieți de gașcă să tot fii coleg de salon, chiar bolnav. (Ioan Dobreanu)

Pretext: salonul de spital. Personaj misterios: „doctorița Mălinalb”, personalizată prin faptul că poate plânge numai cu-n singur ochi, cel stâng. Situație comică, ireală, hilară: organizarea unui picnic de către bolnavi într-un salon, cu aproape toate cele necesare. (Cornel Paiu)

Întâmplarea e reală, textul povestirii venind cu câteva modificări fără importanţă. M-a impresionat umanitatea dintr-o secţie de spital, dar şi ingeniozitatea bolnavilor.

²⁴Voluţie (Amintirea zborului)

Povestirea a apărut întâi în volumul Penultima partidă de zaruri, apoi în revista Asachi nr. 113 şi în Memoria fulgerului.

În genere fantasticul rămâne însă la Lucian Strochi în limitele unui joc intelectual cu ipostazele vieţii, sugerând liric zone de mister atât în cursul obiectiv al lucrurilor, cât şi în ordinea subiectivă a percepţiei ori conştiinţei. E cazul unor piese ca Amintirea zborului, Iluzia cea mare, Ultima sirenă. (Alexandru Condeescu)

Autorul îşi lasă eroul pradă unui „joc al gândului meu, disimulat în senzaţii, acelaşi gând ce încerca să descifreze sau să încifreze metafora zborului”, într-o zi caniculară, pe malul mării, şi, astfel, realizează un splendid text poetic în proză. (Constantin Tomşa)

Curioasă această senzație pe care o trăiești când razele soarelui, dacă te găsesc întins pe nisip ori „făcând pluta” undeva pe un litoral, indiferent care ar fi el îți dau senzația că te-ai metamorfozat. A-ți analiza senzațiile, fie ele și confuze, iată o idee. (Ioan Dobreanu)

Alt contact cu pământul (nisipul). Meditațe asupra infinitului, asupra zborului și a „nevoii de puritate”. Iar obsesia albastrului. Acum soarele e albastru. „Alb, apoi albastru”, evoluție de la puritate la răsplata cerului. „…discul albastru al soarelui”. Poate, încercare de zeificare a soarelui. Două năzuințe: a trupului – nisipul, materialitata unei armuri, a spiritului – experimentarea zborului. Voluție – experimentarea evolutivă a metamorfozelor zborului: „Oare nu fusesem pentru câteva clipe, pe rând, pasăre, reptilă, batracian, pește?” (Cornel Paiu)

Într-o după-amiază de vară, pe plajă, am încercat senzaţiile din Voluţie. Le-am cuplat cu câteva informaţii despre nostalgia zborului, atributul păsărilor, despre ochiul pineal şi m-am gândit la evoluţie şi involuţie, ca procese posibile şi a rezultat o povestire destul de stranie.

²⁵Lumânarea

A apărut întâi în volumul Gambit, apoi în Memoria fulgerului.

Se reţine portretul femeii ajunse la senectute, în pragul morţii şi se degajă un îndemn la reflecţie adâncă asupra vieţii, care se „trece” precum o lumânare. (Constantin Tomşa)

Ei uite, că am dat și de o proză care o să-mi dea de furcă. Cred că am s-o mai citesc o dată. Și Strochi ăsta… eu îl vedeam un Socrate, nu Descartes, dar uite că încearcă și apropierile tainice… o fi având vreo amantă, că aici e confesiune în toată regula, sau… știu eu… Aici e proză de maestru. Ceva îmi scapă. Cred că e acel ceva. O mai citesc o dată, dar nu mai pot rămâne la trei rânduri. Mă iertați, Maestre! Drama femeii arsă, uitându-se în oglindă descoperă pe chipu-i urmele timpului. Intuiție feminină. Propoziții scurte, interogații, puncte de suspensie. „Mă înșeli… Și te înșeli”. Vârstele iubirii, ipocrizia bărbatului. Privirea cu spaimă a femeii. Şi la urmă statuia. Nici că se putea altceva. Telefonul lăsat în furcă… Iar „sfeșnicul de alături își consumase, probabil încă de aseară, în întregime, o lumânare albă și subțire.” (Ioan Dobreanu)

Se începe sau mai bine zis se continuă ciclul din Penultima partidă de zaruri. Cum e „lumânarea”? Altfel de metamorfozare a trupului, ambiguitatea identității, cunoașterea, necunoașterea sau recunoașterea celuilalt. „Am citit undeva că organismal uman își reînoiește celulele, toate celulele, o data la șapte ani. Asta înseamnă că iubesc un cu totul alt om decât cel pe care l-am cunoscut acum… douăzeci de ani. Mai exact, tu ești al treilea bărbat din tine pe care-l iubesc, căruia îi sunt amantă, după cum și eu sunt a treia femeie cu care mă înșeli, iubindu-mă totuși pe mine.” Teama alterității. Tema îmbătrânirii. Tema coșmarului. Alteritatea, îmbătrânirea, decrepirea… ele însele teribile, groaznice coșmaruri ale existenței, ale stării de „a fi”, de „a exista”. Exi-starea comparată c-o „lumânare albă și subțire”; aprinsă, aceasta arde până se stinge.(Cornel Paiu)

M-au impresionat dintotdeauna lumânarea, ceara. Piela umană seamănă cu ceara, viaţa omului cu o lumânare. De aici o povestire fantastică, romantică, deşi e vizibil triunghiul amoros ce ţine mai mult de clasic.

²⁶Cecitate (Repetiţia)

A apărut întâi în revista Ateneu, apoi în volumele Gambit şi Memoria fulgerului.

Autorul surprinde în mod original un aspect al condiţiei umane – dorinţa de glorie, pe care personajul principal – un chirurg – doreşte să fie „obţinută mult mai simplu”, prin recunoştinţa pacienţilor. (Constantin Tomşa)

Fantasticul ajunge „dincolo de bunul simţ” pe care îl modifică:un medic este adulat într-un mod surprinzător şi jenant de către pacienţi. Totul pare a fi pus la punct de o asistentă diabolică (textul este Cecitate ). (Emilia Chiriţă)

O admirabilă parabolă despre dezumanizare. Surpriza e că povestirea e redactată la persoana I, nu la a iii-a –cum ar fi mai normal. (Elena Iancu)

Încercare de a pătrunde în psihologia unui chirurg adevărat (cum nu prea sunt). Drama posibilei pierderi a vederii pentru chirurg înseamnă mai mult decât pierderea avantajelor materiale. Dar gestul asistentei? (Ioan Dobreanu)

Tema singurătății chirurgului. „Îmi priveam fața în oglindă. De fiecare data mă găseam străin.” Trucul (trucajul) umilinței. (Cornel Paiu)

A fost singura scriere cu probleme. Mai întâi cenzura de la Bucureşti a schimbat titlul povestirii, întrucât se putea citi şi… Ce citate! (şi de aici interpretarea). A doua problemă a fost cu difuzarea revistei ATENEU în judeţul Neamţ. Toate numerele au fost cumpărate de o persoană necunoscută. A existat şi o reclamaţie din partea unei doctoriţe, pe atunci director al Direcţiei sanitare Neamţ, adresată primului-secretar. În povestire era vorba despre un medic oculist care primeşte atenţii de la pacienţi şi de aici concluzia că e vizat cineva dintre medicii nemţeni. Amza Săceanu, secretar cu probleme culturale, om inteligent, cult şi fin diplomat, a fost chemat la Prima (Maria Gheorghe) şi întrebat ce părere are despre problemă. Amza Săceanu a crezut că mă poate apăra: Cred că nu e vorba despre medici! La care, Prima a replicat: Tocmai asta e problema, Săcene! Că nu e vorba de medici!

Am scăpat totuşi fără alte probleme pentru că nu eram ziarist angajat la organul partidului, aşa cum s-a crezut iniţial.

²⁷Şah etern

A apărut întâi în volumul Gambit, 1990, apoi în Memoria Fulgerului.

Este un elogiu adus jocului (sportului) de şah, „simbol al realităţii” dintotdeauna, cu „infinitele lui variante”, precum şi un îndemn la raţiune în gândire. (Constantin Tomşa)

Un şah diabolic este prezent în textul intitulat Şah etern: mişcarea pieselor pe tablă are drept corespondent o modificare în lumea reală, antrenând viaţa sau moartea. (Emilia Chiriţă)

Dramele de pe mapamond, un joc al hazardului? Voință demiurgică? Un joc absurd? Ce bine ar fi dacă n-ar mai fi învinși și învingători? Așa ca într-un joc de șah continuu în care nici unul nu mai dă mat celuilat. Inspirată asociere! (Ioan Dobreanu)

„Corespondența” dintre joc și viață, dintre ireal și real. Două planuri care atunci când se întâlnesc tulbură. Viața văzută prin prisma unui joc de șah. Ingeniozitatea construcției textuale de extremă actualitate stilistică. Paralela viață – șah, nu imposibilă. Posibilitatea acestei forme de corespondență, nu e încurajatoare cât privește libertatea condiției umane. Om – paralel – piesă pe o tablă de șah. Dar, cine sunt oare jucătorii? Și care este natura „regnului” din care fac parte? Tema corespondențelor din Univers. Cauză – efect. Sfidându-se logica. Este numită în povestire „corespondență univocă”. „Interferențe” ciudate între joc și realitate, un dribling imagistic perfect. „Un avion de tip… s-a prăbușit în apropiere de… Aviatorul nu s-a putut salva.” (În cazul recent al admirabilului pilot Adrian Iovan și al studentei Aurora Ion, ar fi fost șanse de salvare dacă jocul de șah al politicii românești n-ar fi atât de birocratizat.) O întrebare deschisă: jocul influențează realitatea, sau de fapt e invers? Oricum, o analogie bizară, însă nu imposibilă! Poate, într-adevăr, șahul „are și alte legi decât acelea pe care le cunoaștem, cu toții, atât de bine.” Aforism esențialist: „Gândim mai multe gânduri deodată. Și uneori nu știm nici să-l alegem pe cel mai important, esențial.” (Cornel Paiu)

Şahul a fost sportul căruia i-am dedicat ore şi zile întregi. Dincolo de lupta sportivă, de duelul dintre două inteligenţe, m-a preocupat dintotdeauna o dezvoltare a şahului: un joc cu reguli noi, cu piese noi, cu posibilităţi infinite. Imaginarul declanşat de şah e formidabil: şahului îi cad la picioare cohorte de imagini.

²⁸BĂtrÂna

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Plasarea locuinţei personajului principal al povestirii – o bătrână – în apropierea cimitirului din localitate este doar un pretext pentru autor de a glosa pe tema vieţii şi a morţii, în acelaşi timp, totul văzut prin prisma insului ce simte că a ajuns la capătul vieţii şi îşi aşteaptă cu seninătate „rândul”. (Constantin Tomşa)

Atitudinea în fața morții fără stări de angoasă, un joc „de-a v-ați ascuns”, sau cu bunica lui Anton Holban care „se pregătește să moară” atât de firesc, de natural, fără spaime de neant. Ea nu zice în final „arză-l-ar focul!” (Ioan Dobreanu)

Lucian Strochi este un fin observator, un portretist de mare artă, cu tehnică impecabilă, cu simț al detaliului, cu o mare capacitate de observare a detaliului, a minimalului care contează în arta de mare talent, în creația de geniu. Portretul bătrânei pare a fi opera unui veritabil pictor. Mai mult portretul pare a fi narațiunea unei picturi, adică inspirat de o pictură. Tri-axialitate: pictură, literatură, critică. Un text morbid, sau poate nu. Meditație asupra morții. Dar, mai ales, asupra bătrâneții. Starea de așteptare a morții, mai morbidă, mai traumatizantă decât însăși moartea. Analiză asupra morții, nu tensionată, gravă, ci degajată, amăgitoare, cu speranța vieții. Bătrâna, vecină cu morții, căci avea casa lângă cimitir „după ce convoiul (funerar, mențiunea noastră) intra pe poarta cimitirului, aprindea candela. De ce, nu știa foarte exact: să se convingă că mortul e mort de-a binelea, că nu se va întoarce spre oameni, fermecat de întuneric, de luminița candelei. Sau pentru sufletul și liniștea ei: iată, sufletul ei ardea încă, mâinile ei mai puteau aprinde o lumânare.” (Cornel Paiu)

Povestirea e un elogiu cam neobişnuit e drept adus bunicii mele paterne. Dincolo de ticurile şi ciudaţeniile pe care ulterior le-am regăsit şi la alţii bătrâni, povestirea exprimă dragostea de viaţă pe care trebuie să o avem indiferent de vârstă şi de situaţie.

²⁹Radiografii

A apărut întâi în romanul Gambit, apoi în revista Asachi, nr. 126, 1999 şi volumul Memoria fulgerului.

Se reţin ceva din mediul mineresc şi fragmente de mituri…(Elena Iancu)

În fond de ce radiografiile trebuie să ne arate cum suntem pe dinlăuntru? Radiografiile a ceva ce suntem noi ca oameni morali, ca structură psihică. (Ioan Dobreanu)

Însingurarea unei profesii. Coșmarul cu trenul morții foarte plastic, suprarealist. Tema amăgirii, a minciunii dictate de sistem. Înșelarea bunei credințe. Deontologie profesională îndoielnică.(Cornel Paiu)

O povestire minerească, în care se regăsesc câteva din fragmentele de mituri de care e plină Valea Jiului. E o lume care încă trăia în mit şi nu ajunsese încă în istorie.

³⁰Invers

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Introspecția excesivă are rezultate imprevizibile. Nepotrivirile caracterelor sunt piedici în comunicare. E preferat timpul prezent și mai puțină evadare în speculații filosofice. Comunicarea în plan afectiv presupune afinități. De remarcat asociațiile neașteptate dar fericite. (Ioan Dobreanu)

Exercițiu de privire (prin luneta întoarsă). Prozo-poem de locație. Psihologie de savant. „Materialitatea trupului” văzută, audiată prin prisma psihologicului. (Cornel Paiu)

Şi această povestire are o mică istorie. Făceam parte dintr-un cenaclu SF, numit Sigma şi am avut o întâlnire cu Alexandru Mironov. Acesta mi-a cerut povestirea şi înţeleg că ea a fost citită la Radio sau chiar dramatizată. Eu nu am auzit-o, dar am primit drepturile de autor prin mandat poştal.

³¹Memoria fulgerului

A apărut întâi în revista Asachi, nr. 28, 1-15 oct. 1992 şi reluată în volumul Moartea fulgerului.

De altfel moartea nu are nimic măreţ sau glorios în Moartea fulgerului: se înregistrează accidente stupide, sinucideri, dispariţii misterioase, unele demne de scenarii SF. (Vasile Spiridon)

Un text scurt, concis, dar dens, poate fi socotit o „artă poetică” întregii literaturi fantastice scrise de Lucian Strochi. (Constantin Tomşa)

N-ar fi exclus ca acest gen de fantastic să câștige cititori în secolul XXI dat fiind călătoriile intergalactice fiindcă oricum nu suntem singurii în univers. Poate scrieți și proze de această factură în care să se realizeze comunicări intergalactice. Cât privește trezirea conștiințelor de sine a galacticului, pentru sine, știu eu? Inventivitatea situațiilor merită reținută. (Ioan Dobreanu)

Povestirea dă titlul volumului. Fenomene paranormale. Dispariții misterioase. Existente în realitate. Se cunosc mai multe cazuri. Discutat indirect, nu explicit, fenomenul „combustiei spontane”. Rediscutată condiția umană. Iată: „Omul are structura stelei de mare. Este încă o ființă acvatică. Omul este însă o dublă realitate. Ca mezocosmos, omul ar putea avea și structura unei stele galactice. Omul ar mai putea fi încă, o realitate cosmică. Volatilizarea nu este decât trezirea conștiinței de sine a galacticului, pentru sine. Părăsind structura sa acvatică (terestră), omul poate pleca acum în căutarea adevăratei sale identități…” Nu ne abținem a întreba: fulgerul are, oare, memorie? Memoria fulgerului să se refere la acea iluminare care clarifică tot, întregului oferindu-i începutul originar, conștiința de sine primară? (Cornel Paiu)

Memoria fulgerului a plecat de la o ştire: din ea aflasem că cineva a dispărut şi din el a rămas doar o grămăjoară de cenuşă (nesigură şi aceea). Restul a venit de la sine. Ceva rămâne foarte interesant: „explicaţia” – trezirea conştiinţei de sine, nostalgia noastră după steaua galactică. Ulterior am descoperit că şi Eliade avea câteva povestiri foarte asemănătoare, Eliade „explicând” apariţia cancerului, văzut ca o proliferare necontrolată de celule, trezite de amintiri primare.

³²Dulceaţa de prune verzi

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Confesiunea unei femei nemăritate care aduce în prim-plan problema capitală, primordială a oricărei femei – maternitatea, înfruntând concepţiile celor din jur cu „curaj, fermitate, luciditate, spirit de independenţă”. (Constantin Tomşa)

Frumoasă poveste de dragoste. O femeie care sfidează prejudecățile, câtă demnitate! Câtă tărie de caracter! Câtă luciditate! Maternitatea o mândrie. Mi-a plăcut că ați amintit de surâsul Giocondei. Și titlulul inspirat. Emoție gradată într-un crescendo. (Ioan Dobreanu)

Antropologia simțurilor dereglate de dragoste. Ciudata logică a întâlnirilor sau angajamentelor interumane. (Cornel Paiu)

Povestirea s-a ivit şi apoi s-a conturat de la o reacţie ciudată, sadică a mamei. Vizitată de o rudă îndepărtată, – cam slinoasă, cam rudimentară -, mama s-a răzbunat oferindu-i o dulceaţă amăruie, acră, imposibil de mâncat – credea ea. Surpriza şi dezamăgirea ei au fost totale când individul i-a mulţumit îndelung, declarând că lui îi place dulceaţa uşor amăruie şi că dulceaţa aceea „era cea mai bună din câte mâncase el până atunci”!

³³Rochia de noapte

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Încă o dată, e pusă în discuţie condiţia omului sărac în anturajul celor avuţi, prezentată simplu ca în toată literatura scrisă de-a lungul secolelor. (Constantin Tomşa)

O povestire tristă, tipică pentru coloniile minereşti, acolo unde cinstea şi onoarea încă nu se negociază.(Dan Dimitriu)

Demnitatea Minei biruie orgoliul mamei. (Ioan Dobreanu)

Multiple simboluri ale purității. Inocența unei adolescente de 17 ani, provenind dintr-o familie săracă. Efortul-jertfă al mamei spălătorese (meserie simbolică în text), rochia albă… Însă lumea nu-i inocentă. Rochia albă ar fi trebuit s-o apere de umilință, să-i volatilizeze inocența, esență de parfum scump. (Cornel Paiu)

³⁴Bradul

A apărut întâi în revista La Tazlău nr. 8-9/1998, apoi în volumul Memoria fulgerului.

Un motiv recurent, în contraponderea aceluia a perfecţionistului, este al infirmului, al omului însemnat şi sucit căruia i se întâmplă lucruri poznaşe (aşa cum citim în bucata Bradul). Autorul vrea să zdruncine tabieturile unei colectivităţi commode şi neglijente, complăcute în a face uitate fapte şi întâmplări neonorante pentru ea. (Vasile Spiridon)

O descriere amănunţită a mediului forestier, parcă ruptă din realitate, o realitate bine cunoscută de autor. O descriere realizată cu pricepere, dar, mai ales, cu har, cu talent. O mostră: „Drumul de la cabană…” Şi o frază, ca multe altele, demnă de reţinut: „E bine să mori, când ţi-ai terminat treburile.” (Constantin Tomşa)

Precizăm ca multe din nuvelele lui Lucian Strochi pot fi extinse în structuri epice complexe, beneficiind de densitatea epică şi /sau personagială necesară. Un astfel de text este acela intitulat Bradul. (Emilia Chiriţă)

Oamenii aceștia ai muntelui! Disponibilitatea erotică, tăria de caracter, asprimea vieții! Verticalitatea bradului și duritatea stâncii le-a spus ceva. (Ioan Dobreanu)

O povestire despre demnitatea profesiei de pădurar, dar mai ales, despre lipsa puterii de a ierta. Tema vinovăției conjuncturale. Text tulburător. (Cornel Paiu)

O povestire cu fapte mărunte, de la munte, căreia îi lipseşte ceva. Nici acum nu ştiu ce anume. Poate că ar fi trebuit scrisă altfel.

³⁵PrinŢesa

A apărut întâi în revista Antiteze şi a fost reluată în volumul Memoria fulgerului.

Memoria fulgerului situează vârsta copilăriei undeva la frontiera dintre inocenţa deplină şi primele semen ale conştiinţei mediatoare, dintre plutirea în fabulos şi căderea în real. Este momentul cel mai prielnic pe scara vârstelor interioare, alăturând, într-o relativă concomitenţă, misterul unei ordini pur imaginative, necritice şi revelaţia unei alte ordini, reale şi analitice. Elocventă, în acest sens, este naraţiunea Prinţesa, unde doi băieţi descoperă ce se întâmplă în culisele teatrului de marionete, prilej cu care îşi dau seama că, în final, trebuie, de fapt, aplaudaţi păpuşarii, iar nu păpuşile. (Vasile Spiridon)

Inocenţa copilăriei văzută cu ochii omului matur, care ştie să pună în pagină literară rememorarea celei mai frumoase perioade din viaţa omului. (Constantin Tomşa)

De ce să smulgem vălul de pe spectacolul cu păpuși? Să trăim mai bine în lumea din fața cortinei, să nu vedem sforile păpușarilor pe care aceștia le manevrează creând astfel spectacolul. Oricum trăim în lumea aparențelor date de aparențe. Oricum lumea e un spectacol de păpuși în care cineva trebuie să tragă sforile. Conflictele copiilor de pe maidan pretext pentru a ajunge la această meditație realizată prin alegorie. (Ioan Dobreanu)

Copilăria cu faptele ei conducând la maturizare. Copilăria cu evenimentele ei care îmbătrânesc prea de timpuriu. Copilăria revelează înțelesurile conflictuale ale lumii. Aparențele pot fi înșelătoare, putera o slăbiciune. (Cornel Paiu)

Prinţesa e o povestire neobişnuită ca structură, frântă, schimbându-şi parcă pe parcurs tema şi motivele. În realitate, exprimă ceva, prin două întâmplări diferite: pierderea inocenţei, prin înfruntarea brutală a unei realităţi „de stradă” şi a unei metarealităţi, oferită de iluzia artei.

³⁶BufniŢa

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Un alt pretext de evocare a jocurilor copilăriei, cu gingăşiile şi curiozităţile vârstei, cu adieri dinspre teiul de la apa Ozanei, totul spus aparent plat.(Constantin Tomşa)

Universul copilăriei atât de fabulos. Universul vrăjilor care stârnește stihiile. Și totuși, bufniței i se atribuie puteri magice. În rest plăcerea de a fabula, de a crea o lume a copilăriei după care mereu avem o nostalgie. (Ioan Dobreanu)

Misterul prieteniei. Sau poate nu. Jocurile misterioase ale copilăriei. (Cornel Paiu)

Una din numeroasele întâmplări ale cuplului Eu şi Virgil. Bufniţa nu e un simbol, motiv sau temă. Adevăratul erou al povestirii e spaima, uneori doar bănuită, încă neconturată.

³⁷DupĂ chipul Şi asemĂnarea

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Autorul are ambiţia de a depăşi ficţiunea, înaintând – fascinat – prin coridoarele sinuoase ale unui adevărat labirint narativ, în căutarea unui centru, a unui arhetip. Încercând să scrie mitul acestui sfârşit de secol, retopeşte în creuzetul naraţiunii miturile esenţiale. (Ultima sirenă, Masca, După chipul şi asemănarea…, Cititorii de oglinzi). (Viorel Buruiană)

Un ceremonial amănunţit al înmormântării conforme cu ritul creştin, văzut prin mintea inocentă a copilului, dar şi un mesaj adresat celor vârstnici cu privire la cultul morţilor. (Constantin Tomşa)

Da. Cimitirul e loc de meditație sau prilej de meditație. De la gestul nevinovat al copilului fără educație în spirit creștin. La meditația asupra condiției umane, a figurii cristice pe care copilul privindu-l face filologie comparată. Da. Toți morții sunt egali, nu însă și spiritele care au sălășluit în cerată carcasă, perisabilă, trupul. Mi-a plăcut: „umezeala din morminte – lacrimile morților” deși ei nu mai plâng. Oare nu e un păcat să atribuim astfel de gânduri copiilor inocenți? (Ioan Dobreanu)

Tema tanatosului care egalizează (nivelează) orice fel de diferențiere inter-umană. Gândurile copilului stârnite de fondul religios existent, pe care încearcă al înțelege. „Cam așa gândeam pe atunci, cu minte de copil, gânduri năclăite, dar curate și mi se făcea milă…”. Meditație inocentă asupra sacrului. (Cornel Paiu)

Şi astăzi, după atâta vreme, povestirea aceasta îmi place. Cred că am surprins exact întâlnirea unui copil cu sentimentul religiosului şi cu cel al morţii. Povestirea are o vibraţie metafizică, dar se bazează şi pe anumite jocuri de gândire şi chiar de cuvinte.

³⁸Persona

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Copiii se îndrăgostesc la prima vedere de persoane mature, dar se deziluzionează tot atât de repede la aflarea unui amănunt care le contrazice idealul de puritate, sau pot nutri o iubire inocentă, la fel de spontană, separaţi fiind de geamul de cristal îngheţat (anulare a narcisismului) şi, în final, de acela tot mai gros (din proiecţia onirică) al sicriului unuia dintre ei (Persona). În încercarea de a citi Cartea lumii, ei fac asocieri şi analogii între semnificat şi semnificant, făurindu-şi o semiologie proprie, bazată mai ales pe paronimie. (Vasile Spiridon)

Impresionează priceperea şi, în mod deosebit, sinceritatea autorului în reconstituirea literară a primului moment când un puber se îndrăgosteşte de o femeie matură. De loc de neglijat „rezolvarea” acestei crize găsite de autor. Aparent, sunt două povestiri sub acelaşi titlu, dar ele servesc aceeaşi idee: „Orice artă rămâne, în ultimă instanţă, o iluzie…” (Constantin Tomşa)

Persona – Chipul autentic, natural, copie originalul, actorul și personajul interpretat de el. O statuie pictată ne scoate din sărite, deși vechii greci le pictau (pe unele numai). Ce frumoasă e frumusețea naturală. (La Bruxelles, aproape de Râul de Lombard e acea mică statuetă Manneken Pis devenită o mascotă a orașului. E din marmură albă și se ușurează cu dezinvoltură. Ei bine, când îl vezi îmbrăcat în diferite costume (cică ar avea o garderobă de 600 costume) te scoate din sărite. De ce nu l-ar fi lăsat belgienii așa „dezbrăcat” cum a fost dăltuit în 1619? Era așa de frumos.) Una e să săruți o fecioară cu buzele de cirașă și alta e să săruți o femeie cu buzele rujate, fie ea și tipă senzuală, dar încărcată cu silicon. (Ioan Dobreanu)

Reluată tema măștii. Pierderea identității datorată condițiilor sociale, de viață, de muncă. Copilăria cu isprăvile ei infinoite. Suprarealism de Chirico sau poate de Brauner. „Capul părea de marmură și de gheață, albul era atât de dominator, încât părea să nu arunce nicio umbră…”. (Cornel Paiu)

Persona condensează câteva povestiri, experienţe consemnate la intervale mari de timp şi în spaţii destul de îndepărtate. Copilăria rămâne enigmatică şi imprevizibilă, iar cele afirmate în Persona ţin totuşi de domeniul posibilului.

³⁹RoŞie cenuŞa ochiului cĂrunt

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Amintiri de la „vârsta basmului” spuse de omul matur, scrise de un maestru şi, ca în fiecare proză a lui Lucian Strochi, nici aici nu lipseşte concluzia, de data aceasta un îndemn: „Să-i priveşti pe oameni în ochi!” (Constantin Tomşa)

Revenind la autoinvestigare, o nuvelă ca Roşia cenuşa ochiului cărunt prezintă adolescenţa cu dramele interioare ale vârstei: aveam atâţia ochi sub pleoape, încât nu mai voiam să privesc pe oameni…de teamă de mine…vărsându-i în mine aşa cum verşi o căldare plină. (Regăsim aici splendidele metafore ale poetului Lucian Strochi). (Emilia Chiriţă)

Frumoasă divagația pe tema ochilor acestor „ferestre ale sufletului”. Într-adevăr, cum am putea realiza un portret al unui personaj dacă n-am fi atenți la ochi, la priviri? (Ioan Dobreanu)

Remarcăm versul titlului. Întrebările copilăriei. Aproape o poveste. Copilăria surprinsă la timpul când biruie teama de imaginația prea bogată. Teama de coșmaruri. „Nu sunt de fapt coșmaruri, dar nici vise, ci ceva intermediar, coșmaruri blânde sau vise agresive.” (Cornel Paiu)

Ochiul, obiect cu o simbolistică atât de bogată, poate genera chiar o povestire ca aceasta. Într-un anume fel, e vorba de o povestire gen noul roman francez, interesând descrierea detaliată a obiectului şi mai puţin sau deloc firul narativ.

⁴⁰Himera

A apărut întâi în revista Asachi, nr. 123, mai 1999 şi a fost reluată în volumul Memoria fulgerului.

Pornind de la relatarea (amănunţită) a unui spectacol de circ văzut în copilărie – o „simplă impresie păstrată nealterată de timp” – duce în final la o concluzi nu chiar nouă, dar la care merită să cugetăm: „lumea e o menajerie”! (Constantin Tomşa)

Menajeria unui circ, o lume nemaiîntâlnită pentru copii, un miraj, o călătorie pe mapamond, iar pentru scriitor prilej de a pătrunde în psihologia copiilor, a aducerilor-aminte despre copilărie. (Ioan Dobreanu)

Lumea fabuloasă a circului. Tot o poveste (modernă). (Cornel Paiu)

Raporturile dintre om şi animal, animalitatea omului, sunt tratate prin ochii unui copil. Până la urmă povestirea e o pledoarie pentru o lume întreagă, o arcă a lui Noe, din care nu pot lipsi nici omul, dar nici animalele.

⁴¹Cititorii de oglinzi

A apărut întâi în revista La Tazlău nr. 13/1999 şi a fost reluată în volumul Memoria fulgerului.

Autorul are ambiţia de a depăşi ficţiunea, înaintând – fascinat – prin coridoarele sinuoase ale unui adevărat labirint narativ, în căutarea unui centru, a unui arhetip. Încercând să scrie mitul acestui sfârşit de secol, retopeşte în creuzetul naraţiunii miturile esenţiale. (Ultima sirenă, Masca, După chipul şi asemănarea…, Cititorii de oglinzi). (Viorel Buruiană)

Imaginaţia scriitorului se opreşte asupra, poate, a celui mai mirific moment din viaţa fiecărui copil – întâlnirea cu Moş Crăciun, prezentată spectaculos sub forma unui coşmar, în care se succed imagini artistice splendid realizate; o îmbinare meşteşugită între real şi fantastic, de fiecare dată sfârşind cu o interpretare filozofică aparte a vieţii şi a morţii. (Constantin Tomşa)

A medita, aflându-ne în fața oglinzii, la moarte, la „reduplicarea” eului, la „anularea propriu/zisă a lui”, a face asociere între oglindă, fotografie și moarte, la operațiunea de machiere prin care devii altul decât tu. Dar dublul tău ca imaginea atâtor Hamleți, pentru a scăpa de imaginea dublului, e într/adevăr motiv pantru a amâna moartea, pentru că ne e frică de ea? Iar fotografiile oglinzi în momente de „tragică tendrețe”. Iată ce meditații poate prilejui o ratare a întâlnirii cu Moș Crăciun de care ne aducem aminte din anii copilăriei. (Ioan Dobreanu)

Tema oglindirii. Tema dublului. Subiectivitate originală. Revine obsedanta temă a zidului sau a pereților, de data aceasta „pereți de oglinzi”, „imposibile oglinzi care nu mai reflectau imagini, ci le recreau…”. Nevoia ontologică a afirmării unicității. (Unicitatea existării, unicitatea individului, posibilă, oare?). „Mă machiez pentru a scăpa de imaginea dublului meu, care este mai mult decât mine, fiind atât „eul”, cât și simetria lui.” În fond, spaima oglindirii e spaima de moarte. „Poate că oglinda nu e decât o fotografie a morții. O moarte mai rapidă și mai profundă, nedetectată de simțurile noaste atât de superficiale și de relative. …A te teme de oglinzi (adică de anularea eului prin reduplicare) e sinonim cu a te teme de moarte (adică anularea eului, propriu-zis). Oglinda, fotografia și moartea sunt unul și același lucru.” (Cornel Paiu)

O altă povestire despre un obiect, despre oglindă, văzută ca o imagine a vieţii, dar şi a morţii.

⁴²Zodia BalanŢei

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Una din calitățile prozei lui Lucian Strochi este arta de a construi portrete. Încet, cu tușe sigure, lăsându-l să se caracterizeze singur prin comportare în relații cu ceilalți, apoi câteva observații privind firea omului având grijă să creioneze și câteva trăsături ale chipului, nu prea multe, dar armonizându-se cu chipul său. Foarte reușit chipul Preotului (nu știu dacă Paiu îl va citi că e prins cu multe treburi!). (Ioan Dobreanu)

Despre degradarea vieții rurale, subminată de urbanul inițial disprețuit. Tema reuniunilor de familie, adică apatenenței la un grup, la un neam. Evoluția generațiilor afectate de schimbarea valorilor. Transformările de mentalitate. Portretul preotului absolut veridic. Chipul judecătorului – model de cinste și demnitate. Un aforism: „…plânsul care arde e cel fără de lacrimi.” (Cornel Paiu)

O povestire dramatică, tulburătoare, cu foarte multe fapte reale (din păcate), petrecute în familie.

⁴³Ursul

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Ursul se înscrie printre alte creaţii ale lui Lucian Strochi cu tematică din lumea animalelor, dar povestirea impresionează mai ales prin modul inedit de a aborda pe de o parte tehnica povestirii în ramă şi pe de altă parte de a învia motive de circulaţie în literatura lumii, de la Melville (Moby Dick) la Hemingway (Bătrânul şi marea) sau la Sadoveanu (Ochi de urs). Surpriza şi încântarea apar în momentul în care constatăm că motivele „clasice” din creaţiile sus amintite primesc o conotaţie deosebită. Dacă în toate acele proze confrunatrea dintre forţa dezlăunţuită, frustă a naturii (sub forma unui animal) cu omul, confruntare care avea grandoare, o anume nobleţe tragică, în Ursul motivul literar e întors „cu susul în jos”.Ursoaica Gina va pieri într-o împrejurare umilitoare, nedemnă pentru statutul ei de regină a pădurii. Impresionează de asemenea modul în care Lucian Strochi „umanizează” animalul, imaginând scene de subtilă savoare şi umor. Un Fram, ursul polar la scară redusă. Că autorul povestirii este un îndrăgostit de natură şi că se trage din „mantaua” lui Sadoveanu – asta e altă poveste… (Dorina Nicoară)

Povestea vânătorească, cu multe întâmplări din viaţa unei ursoaice, relatată de un inginer silvic, pentru a spori autenticitatea faptelor narate, are drept „tâlc” prezentarea unei hărţi „fără legendă, dar plină de legendă”. (Constantin Tomşa)

Pădurea, lumea aceasta a sălbăticiunilor ascunse, sau poate că ne face cunoscute tainele ei, poveștile ei din care se inspiră vânătorii care fabulează. Dacă o iubești și o respecți te bucuri de aceleși sentimente și fiarele din ea te respectă. Frumos și autentic portretul inginerului Adam. Păcat că ursoaica n-a avut parte de o moarte demnă! (Ioan Dobreanu)

„Bazarul” unei existențe. Povestea „sclaviei” unei ursoaice, luată în robie de țiganii-ursari. Numele ei de scenă: Gina de la Regina. Ursoaica își va recâștiga libertatea prin fugă, „prin iscusință, șiretenie și curaj”.

În această secțiune a cărții, povestirile se leagă între ele prin elemente comune (personaje, întâmplări, reluări tematice…), poate datorită unui pronunțat caracter autobiografic. Tema constantă: copilăria. (Cornel Paiu)

O replică la Fram, ursul polar – o povestire care mi-a tulburat nepermis de mult câteva ceasuri ale vieţii. Multe dintre fapte mi-au fost povestite de pădurari. Par destul de verosimile.

⁴⁴ColecŢionarul de erori

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Este o proză cam didactică, moralizatoare în chip excesiv, în dorinţa autorului de a stigmatiza un tip uman, pe care îl înzestrează pe tot parcursul vieţii sale, pentru a justifica, în final, sintagma din titlu.(Constantin Tomşa)

Textul realist presupune, de asemeni, personaje corespunzătoare înfăţişate în situaţii specifice, cum se întâmplă în textul Colecţionarul de erori; prozatorul realist înfăţişează, cu detalii, aspectele vieţii şi morţii stupide a personajului Titi. (Emilia Chiriţă)

Știu eu? Poate că uneori și un astfel de tip uman poate deveni personaj literar. (Ioan Dobreanu)

Un destin chinuit. Copilul „Titi” exponentul „robotizat” al unei epoci absurde. (Cornel Paiu)

Din păcate, protagonistul există, nu e inventat, mişună printre noi, prosperă, are ambiţii politice. E unul dintre puţinii oameni care, paradoxal, m-au lăsat indiferent, deşi mi-a fost o vreme prin preajmă.

⁴⁵Rezerva

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Adevăruri şi similitudini dintre jocul de fotbal şi viaţă. Interesant ni se pare P.S. în care autorul alcătuieşte un fel de explicaţie a modului în care a creat şi creează operele sale, încercând să se detaşeze pe cât posibil. Procedeul de autoanaliză nu este nou la Lucian Strochi, îl întâlnim şi în alte cărţi.(Constantin Tomşa)

În final, vom discuta despre două texte de formulă autoreferenţială. Începem cu un text în text, postmodern numit Rezerva care, în final, pune problema literaturităţii: Scriu aceste rânduri şi mă întreb: ceea ce scriu acum este sau nu literatura?. (Emilia Chiriţă)

În fond ce dacă literatura se mai amestecă cu viața? Nu se inspiră ea doar din viață? Nu viața îi oferă modele? (Ioan Dobreanu)

Povestea unui sportiv de talent. Obsesia jocului. Poveste tristă. Absurdul morții totdeauna tulbură. „PS-ul” autorului important pentru mărturisirea făcută, dincolo de limitele scrisului, cu privire la puterea intuitivă a unor scriitori, care pot fi autorii unor prevestiri inconștiente. „…un spirit poate anticipa un fenomen din viitor: fie că e vorba de o interferență a destinului față de triada trecut-prezent-viitor, fie că, în anumite situații, un om poate prelucra date, pentru alții disparate, care însă se vor constitui într-un scenariu ce se va dovedi în timp, în viitor, real sau măcar simetric cu realitatea.” (Cornel Paiu)

Rezerva trebuie citită şi dincolo de faptele narate, avînd un sens parabolic destul de explicit. Să nu uităm că sportul trebuie să rămână un joc. Altfel poate chiar ucide.

⁴⁶Vinerea orbului

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

O pledoarie despre esenţa şi puterea cuvântului şi un semnal: „Oamenii vor să fie ascultaţi, nu numai să li se vorbească”. (Constantin Tomşa)

Realismul se îmbină cu parabola în textul Vinerea orbului în care dramatismul este sporit de prezenţa persoanei întâi a naratorului personaj. Acestuia i se scot ochii şi este trimis, în calitate de sfânt, în căutarea Cuvântului, a înţelepciunii şi a luminii sufleteşti. Începe să propovăduiască adevărul sau, la început clar şi dur; ulterior cuvintele vor fi înveşmântate: cu valuri şi falduri dibaci alese. Mai târziu va asculta cuvinte în limbi străine pentru a şti toate cuvintele pe care le rostesc oamenii. (Textul lui Lucian Strochi devine unul despre magia şi puterea desăvârşită a cuvântului). Talazurile de oameni care îl înconjoară încep să îl sufoce şi se gândeşte să schimbe cuvintele, să le numească din nou cu adevăratul lor nume. Autorul ne propune un final surprinzător: proorocul este ucis pentru ca să nu mai existe cineva căruia să i se dea ascultare prin schimbarea cuvintelor. (Emilia Chiriţă)

Cel care are „lumina sufletului” vede cu adevărat și-i poate învăța pe oameni „să se supună viitorului lor”. Și această lumină a sufletului o pot avea doar orbii. Ei văd cu ochii sufletului și nu greșesc precum toți ceilalți. Lor le „este deschis drumul înțelepciunii și al adevărului” precum profeților, ei sunt „cei aleși”, sunt păzitorii primului cuvânt, care rostit devine faptă. (Ioan Dobreanu)

Text magic, ezoteric. Tema nevoii de cuvânt, de acel cuvânt izvorât din lumina sufletului. (Cornel Paiu)

Povestirea pare a fi un fragment de roman mai degrabă. Şi asta a şi devenit ulterior. De fapt multe dintre povestiri pot fi nucleele unor opere mai ample.

⁴⁷Cârja

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

La celălalt pol aflăm oameni inerţioşi, cu frica de schimbare (chiar dacă aceasta ar fi în mod evident înspre bine), care încearcă un sentiment colectiv al vinovăţiei şi un egalitarism creştin păgubitor (Cârja). (Vasile Spiridon)

O povestire moralizatoare despre iubirea aproapelui şi rolul educativ al comunităţii. Se poate spune că este actuală, deşi au trecu mai mult de un deceniu de când a fost publicată. Cităm opinia publică: „Dar e de-al nostru. L-am acceptat, aşa cum o familie trebuie să aibă grijă şi de copilul olog sau tâmp, că e al lor.” (Constantin Tomşa)

De multe ori o invaliditate îi face pe oameni mai răi, mai câinoși. De altfel portretul acestui invalid tolerast de vreme „are ochii galbeni” ca de bufniță, otrăviți de ură, „culoare neobișnuită de fiară”. Răutatea lui e pedepsită, dar pedeapsa îl face și mai rău. (Ioan Dobreanu)

„Misterul” unui om rău. Aparent rănit pe front. Iată comprimat într-un singur paragraf, portretul acestuia: „Avea un păr creț, ușor încărunțit, sârmos; o față tăiată numai din unghiuri, fără ca vreo curbă să-i îndulcească expresia feței. Părea puternic, cu umeri largi, așa cum au toți cei care poartă cârje; dar adevărata sa forță izvora totuși din ochi. Avea ochii de o culoare neobișnuită, de fiară, cu un ușor strabism, ceea ce le mărea expresivitatea și amplifica senzația de ură pe care o transmitea celorlalți fără vreo reținere.” Handicapul mai grav era însă cel sufletesc. De fapt, un om singur, traumatizat grav sufletește. Un aforism: „Dacă ești înțelept, ocolești câinele turbat, nu dai peste el.” Pe parcursul povestirii aflăm de falsitatea informației că pierderea piciorului s-ar datora unei răniri suferite pe front. Astfel se deviază povestirea pe tema imposturii ori a minciunii. Și totuși… (Cornel Paiu)

Chiar dacă subiectul e destul de stânjenitor, Cârja îmi place, e o povestire a unui răzvrătit care nu acceptă „pentru că aşa trebuie” mila creştină. Pe de altă parte şi cei care solicită mila pot fi nişte traficanţi de sentimente, lipsiţi de orice scrupule. Interesantă e însă poziţia ţăranului şi explicaţia sa.

⁴⁸Rezervaţia

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Autorul demonstrează că este un polemist de prim rang, atacând metalităţi şi sisteme şi nu oameni. (Dan Dimitriu)

Drama strămutaților de pe Valea Muntelui mi-e cunoscută. Lucian Strochi a subliniat esențialul. Țăranul autentic „are sentimentul timpului și al spațiului”, „satul încet supraviețuiește prin strigoii săi”, ceea ce vedem azi cățărat pe versanți e „proiecția unui sat tragic oglindit dincolo de ape…” De fapt nu numai aceia trăiesc o viață „de vitrină”. Parabola cu filmul ce se trage pentru japonezi e o reușită. (Ioan Dobreanu)

Un monolog pilduitor. Text profetic, intuitiv. Mutarea unui sat montan, mult asemănătoare cu scenariul actual de la Roșia Montana. Iată, cât de tulburătoare similitudine: „bine-bine, cu viii nu e o problemă, oamenii se pot muta mai sus, deși nu e ușor să stai cocoțat pe un munte… dar se punea problema bisericii, cu ea ce era de făcut… Dar cu morții ce facem, că aici în vale îi avem îngropați pe toți, de sute de ani…” Textul restituie o istorie recentă, credem cât se poate de reală, și ușor identificabilă topografic. Spectacolul steril al mass-mediei. Nevoia de senzațional care modifică (mortifică) și falsifică autenticul. O povestire tristă despre alterarea și pierderea identității satului originar. Iată: „Ceea ce e cu adevărat grav e faptul că satul nu-și mai are viața lui. Adică toți trăiesc o viață virtuală, de vitrină.” Strigăt disperat: „Acum noi suntem morți.” E bine și util ca din când în când să ne amintim cine și ce suntem. Goana hilară după bani. Iată: „Un sat înecat și care supraviețuiește prin strigoii săi.” (Cornel Paiu)

Povestirea conţine in nuce un text la care lucrez de aproape 20 de ani. Oricum am scris-o atunci pentru a nu uita unele fapte şi atitudini. Poate fi considerată o ciornă pentru un material mai amplu, dezvoltat ulterior într-un roman.

⁴⁹Vecinica

A apărut întâi în romanul Cicatricea, apoi în volumul Memoria fulgerului.

În două naraţiuni aflăm contopite toate timpurile biologice: Progerie (în care viaţa unui personaj se scurge de zece ori mai repede, cu o altă cadenţă psohologică) şi Vecinica (arhaizând şi mutând accentul, am spune vecỉnica), unde personajul-narator trăieşte viziunea unui ceas de iubire lung cât un sfert de veac, timp în care a îmbrăţişat acelaşi chip aflat la vârsta nubilităţii, a împlinirii feminine şi a decrepitudinii, pentru ca, la sfârşit, să rămână în faţa ochilor doar cu scheletul. (Vasile Spiridon)

Textul conţine pagini de poem în proză, în relatarea unei iubiri pătimaşe din tinereţe, în mijlocul naturii, o iubire vulcanică, însoţită de un scurt cutremur şi de o ploaie autentice, dar toate, şi momentul de dragoste şi fenomenele naturii sunt iute trecătoare, precum viaţa în ansamblul ei, încât, la un moment dat, nu ştim de s-a întâmplat aievea sau numai în închipuirea noastră. Acest mod de prezentare a naraţiunii cu pendulare între real şi fantastic, îi reuşeşte foarte bine lui Lucian Strochi. (Constantin Tomşa)

Un adevărat tur de forţă, un eseu vizual dedicat iubirii. Finalul surprinzător, dar singurul posibil. (Dan Dimitriu)

Dacă asculți un Bach, un Rahmaninov, un concert de vioară și orchestră de Brahms, Sonata Lunii sau a Primăverii de Beethoven, Surâsul Giocondei de-l privești, ori alte minuni de frumuseți de ți se oferă ființei tale, de ce să cauți cuvinte meșteșugite pentru a le puse sub lupa analizei? Le asculți, le privești și mergi mai departe. Oare nu e la fel și cu aceste momente de apropiere tainică, de contopire frenetică, de iubire adolescentină, de dăruire totală până la uitare de sine?Ce să analizezi aici? Furtuna? Care furtună? A stihiilor? A simțurilor noastre? De unde cuvinte? Oare rostindu-le sau scriindu-le, nu destrami vraja? Și apoi trecerea ei ca un vis, timpul, care nu iartă, îmbătrânirea, trecerea, destrămarea, veștejirea, ramolismul (să-mi fie iertat termenul), decrepitudinea. Și ce dacă? Asta-i condiția umană! Așa cânta și Villon: „Balada doamnelor de altădată”. Citind proza aceasta îmi ziceam: „Uite că Lucian Strochi ăsta, cu calmul lui imperturbabil, de te scoate din sărite, a iubit ca un adolescent până la uitare de sine, dragoste totală. Să ne trăiți, maestre! Și… iertare pentru momentele de exaltare!” (Ioan Dobreanu)

O metaforă a iubirii. Iubirea – cataclism – cutremur – devastând ființa. Descoperirea erosului. Inocența sublimă a trupului tânăr, adolescentin, puber. Lecție: nimic nu durează, totul e supus transformării, neantizării. Meditație asupra scurgerii prea rapide a timpului. (Cornel Paiu)

Una dintre cele mai bune povestiri ale volumului. Ce se mai pooate spune despre dragoste, despre relaţia dintre un bărbat şi o femeie? Chiar consumat fizic, misterul dragostei rămâne unul metafizic. Ideea povestirii mi-a dat-o un prieten şi venea mai mult dintr-o întrebare: Oare putem iubi ani şi ani aceeaşi femeie?

⁵⁰A doua răstignire

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Dimpotrivă, un aer de autentic tragism respiră excelenta proză A doua răstignire. (Vasile Spiridon)

Aparent, o povestire de război, dar mai degrabă o incitare a cititorului la meditaţie asupra condiţiei umane. (Constantin Tomşa)

Una dintre cele mai tragice povestiri, tocmai pentru că tragismul este imploziv. (Dan Dimitriu)

Războiul întotdeauna a fost absurd. Dezumanizează. El nu iartă. Abrutizare. Inocenții sunt cei dintâi predestinați să plătească de multe ori cu viața aceste absurdități. (Ioan Dobreanu)

Un text greu. Tehnica similitudinii, întâlnită și-n unele texte anterioare. Povestire răscolitoare. Tulburătoare tema nedreptății, apropiată de cruzimea celei generate de lipsa credinței. O nouă Golgotă realizată admirabil. (Cornel Paiu)

O povestire impresionantă, venind parcă din Rebreanu. Oricum, mi-am dorit să condamn în ea intoleranţa, războiul, adică tot ce poate fi mai monstruos în fiinţa zisă umană.

⁵¹Labirintul

A apărut întâi în romanul Cicatricea, apoi în volumul Memoria fulgerului.

O parabolă asupra vieţii, considerată de fiecare ins drept romanul său, dar mai ales se are în vedere scrisul – un complicat şi veritabil labirint. (Constantin Tomşa)

Viața, din care ne inspirăm când scriem e de multe ori mai spectaculoasă decât „creația” noastră. Mai întâi să treci prin labirintul vieții și apoi să scrii. Pe lângă această realitate a vieții, bătătorită uneori, mai trebuie și puțin har, darul celor aleși. (Ioan Dobreanu)

Scrisul ca labirint. Aforistic: „Cel mai ușor lucru e să te rătăcești.” Misterul scrisului. Arta scrisului. Ce este scrisul? Ce este un scriitor? Alt aforism: „expus prea puternicei lumini diurne, scriitorul nu are cum să-ți placă.” Oare? Alt tip de spaimă: spaima (superioară) de scris. Tema proprietății textului. Text filosofic: „Cel mai ușor lucru e să te rătăcești. Pentru că ești permanent în mișcare. Dintre toate obiectele care mă înconjoară, cel mai fascinant lucru mi se pare fotografia. Timpul e înghețat, gestul a fost mumificat, împietrit, privirea rămâne aceeași. O pată de eternitate. Celelalte lucruri curg. Mă întorc spre cărți. Pot lua din raft o carte sau alta, mă pot juca cu timpul, cu popoarele, cu destinele, cu limbile, cu sentimentele. E ca și cum degetul meu s-ar juca cu globul pământesc, gânditor, rotindu-l, și apoi, la întâmplare, s-ar opri asupra unui ținut, unei insule, unei mări. Și ai putea ajunge acolo.” Iată: „Și, totuși, unele amănunte, unele coincidențe, unele fapte pur și simplu, rămân tulburătoare.” Iată: „Sigur, atunci când un om moare, memoria noastră devine cancerigenă, proliferează monstros și adesea căutăm, prin legături insolite, să refacem o pânză a misterului. Și totuși…” (Cornel Paiu)

O povestire eseu, abia salvată de un subţire fir epic şi de formidabila dilemă a ţăranului.

⁵²Computerland

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Una din puţinele povestiri SF, mai mult un pamflet decât o povestire de anticipaţie. (Dan Dimitriu)

O viziune apocaliptică asupra evoluţiei societăţii umane în ansamblul ei, sub spectrul globalizării şi al dezvoltării ştiinţei contemporane. O abordare de loc fantastică şi chiar în curs de împlinire în viaţa reală. Şi de această dată Lucian Strochi este un vizionar. Viitorul va confirma ideile sale.(Constantin Tomşa)

Reportaj. Colaj de știri, în spatele cărora trebuie găsite ascunse (tainice) semne (prevestiri). Teoria conspirației extraterestre. Tehnica asediază, domină, virusează Omul (omenirea). De ce n-ar fi și o satiră? Apocalipsa tehnicii. Apocalipsa computerelor. Robotizarea totală a planetei. Programarea planetei. Text de domeniul SF-ului. Încă un posibil semnal cu privire la titlul cărții (n.n. Memoria fulgerului), dat prin îndrăzneața tălmăcire a Rugăciunii Domnești, „Tatăl nostru”. (Cornel Paiu)

Mă aşteptam ca această povestire să-şi erodeze conţinutul odată cu trecerea timpului. Spre surpriza mea, nu s-a întâmplat acest lucru, semn că frica e un fenomen cel puţin peren.

⁵³Sol

A apărut întâi în volumul Memoria fulgerului.

Un exerciţiu de virtuozitate, care poate fi citit şi ca o semnătură fractalică. (Dan Dimitriu)

O uriaşă aliteraţie, în care poţi admira sciolilingua autorului. (Elena Iancu)

Text final. Experiment textualist, poetică savantă, avangardistă. Concluzie atipică: „Solul suie sprinten spre stele.” Ne amintește de textul de încheiere al povestirilor din 1985. Aceeași privire către cer. Aceeași metaforă deschisă zborului. „Sol” – sensuri multiple, ca și integrala povestirilor. Iată: „Solul salută supus solul.”

Constantă obsesia albastrului: câini albaștri, cer albastru, soare albastru, ochi albaștri, halate albastre, „malahie albastră”, „reni albaștri”, garduri albastre. De aceea, ne gândeam, să atribuim textele de față, unei perioade albastre, textul nostru putând fi numit, de exemplu: „Povestiri fulgerătoare din perioada albastră” sau „Memoria fulgerului – perioada albastră în proza maestrului Lucian Strochi” sau „Lucian Strochi: fulgere de povestiri din perioada albastră” sau „Despre cuvântările unui maestru al literelor” sau „Lucian Strochi – sau cuvântările unui inițiat” sau „Lucian Strochi – profețiile unui scriitor”. L-am numit însă simplu: „Lucian Strochi – „Memoria fulgerului – povestiri”. Note de lectură”.

Plăcerea povestitorului este natural transmisă cititorului. Tehnica impecabilă a scriiturii, stilul pendulând între real și abstract, între evident și abscons, între realitate și vis, între normal și anormal, între epic și liric, chiar (dimensionat și redimensionat) între masculin și feminin asigură succesul povestirilor.

Lucian Strochi își stăpânește atât de bine universul scriptural al creației, inclusiv lingvistic, încât fantasmul său, nu doar că face apel la izvoarele inepuizabile ale mitologicului, dar, mai mult, devine chiar el creator de mit.

Proza lui Lucian Strochi face parte și constituie acel filon de substanță, sobru și serios, care asigură prozei valoarea, calitatea și continuitatea, viitorul acesteia fiind astfel asigurat.

Cu scriitori precum Lucian Strochi viitorul epicului românesc de mici și mari dimensiuni, își perpetuează șansa calității și continuității în viitor cert.

Parafrazându-l chiar pe autorul nostru, care afirmă aforistic că „Nu poți iubi decât ceea ce cunoști.”, putem spune și noi, că după ce cunoști proza, și în general creația lui Lucian Strochi, nu poți decât s-o iubești și permanent să cauți a o descoperi și redescoperi între coperți minunate de cărți, care, în biblioteci publice sau private, ori în vitrinele librăriilor așteaptă răbdătoare cititorii de orice vârstă, de fapt, fără de vârstă.

Iar pe autorul lor, nu poți decât să-l îndrăgești tot mai mult, tot mai mult! (Cornel Paiu)

Reflecţii despre vise şi povestiri

Toată lumea ştie ce este un vis. Ne povestim uneori visele, uimiţi de stranietatea lor. E aici o dorinţă de a comunica, de a se comunica, de a spune şi altora ce ţi s-a întâmplat în altă realitate posibilă.

Şi totuşi, nimeni nu ştie ce este un vis. Deoarece un vis este înainte de toate alcătuit din imagini. Nu ştim cu adevărat cât timp durează un vis, dar pare să fie alcătuit dintr-un flux de imagini, ca un film pe care îl putem vedea şi fotogramă cu fotogramă. Or, o fotogramă este o imagine.

Însă cum poţi „povesti” o imagine? De unde să începi? De la stânga sau din dreapta, de sus sau de jos, din centru ori din margine? Relaţia dintre elemente este mai importantă decât fiecare element în sine.

Mai există o dificultate. Imaginea trebuie tradusă într-o succesiune de cuvinte, o scriitură ideografică într-o scriere de toate zilele. Un limbaj trebuie transpus într-un alt tip de limbaj.

La început este un cuvânt. Visul se bazează pe imagine, povestirea foloseşte cuvântul ca material de expresie. Este o diferenţă fundamentală, întrucât imaginea este „concretă”, iar cuvântul aparţine lumii abstractelor, a conceptelor. O imagine a unei măşti nu va fi niciodată altceva decât o imagine. Dar când vrei să spui cuiva cum arăta „masca” din vis, ai nevoie de multe cuvinte, iar această încercare de descriere capătă o mişcare aparte, iar mişcarea devine ritm.

Ritmul este muzica proprie oricărei povestiri. Succesiunea de fraze lungi creează un tempo lent. Dimpotrivă, ritmul rapid ia naştere prin alăturarea de propoziţii scurte sau foarte scurte. Alternarea de secvenţe lungi şi scurte dă, în proza lui Lucian Strochi, impresia de mişcare variată, aşa încât, dacă elementele combinate sunt din ce în ce mai scurte, se ajunge la un ritm accelerat spre finalul povestirii. Acest suflu de ritmicitate creează în interiorul imaginii verbale o anume tensiune psihică, valenţe emoţionale subliminale.

Povestirile lui par să aibă structura narativă a unui vis („Insula lui Isus”). După ultimul cuvânt citit, revii la starea de trezie şi te întrebi: Oare ce am visat? Şi ce semnificaţie are pentru mine acest vis?

Autorul păstrează ceva din comportamentul mitologic, acela al dorinţei de a regăsi intensitatea cu care a fost văzut sau cunoscut un lucru sau o fiinţă pentru prima oară, de a recupera o uimire pierdută, o bucurie pură sau o durere cumplită, inexplicabilă, un trecut devenit inaccesibil. Poate de aceea, în numeroase scrieri ale sale, personajul reflector este un copil.

Lumea vrea mereu noi „poveşti”. Se pare că naraţiunea e o necesitate a spiritului: „ceea ce a creat umanitatea este naraţiunea, şi nu recitarea”, ar spune şi azi Pierre Janet.

Discursul, susceptibil de a fi adevărat sau fals, se deosebeşte de imagine. Numai propoziţiile logice care afirmă sau neagă o realitate pot fi adevărate sau false. Imaginea se află însă dincolo de aceste concepte, le depăşeşte. Oare ştim cu adevărat ce am văzut? Secretul acestei profunzimi a imaginii nu se poate revela în cursul unui discurs logic, al desfăşurării unei demonstraţii. Cuvintele de toate zilele pot alcătui mai uşor o gândire intensă, afectivă, spre deosebire de limbajul care foloseşte formule abstracte, cât mai exacte. O imagine ţine de psyche. Alegerea unei imagini ne spune multe despre subconştientul nostru, fiind – între multe altele – un aspect al identităţii proiective. O modalitate prin care un individ comunică cu sine însuşi. Din adâncurile necunoscute ale fiinţei, imaginile aduc lucrurile la suprafaţa conştiinţei.

Pornind de la o întâmplare obişnuită („Şeful împlinea cincizeci de ani şi colegii se gândiseră să-i facă un cadou mai deosebit pentru jubileu”), de exemplu, autorul ne introduce din aproape în aproape într-o lume reflectată de un subiect în care palpită un întreg univers, unde începe să ticăie un „animal metalic”, un obiect banal la prima vedere devine spre sfârşitul povestirii sumbru, neliniştitor, demonic chiar, hrănindu-se cu propriile mişcări ale personajului, cu impulsurile vitale ale acestuia. Un obiect vizibil, străin şi intim totodată, care sugerează numeroase legături invizibile într-o zonă încă necunoscută a experienţei personajului, trezind în el dorinţele cele mai puternice (Citeşte „Ceasornicul lui Eliade”). Lucrurile extraordinare sunt descrise într-un stil reţinut, lucid, rece. Un om obişnuit este surprins pe neaşteptate într-o relaţie conflictuală, o relaţie care-l duce în zone limită ale fiinţei sale (Vezi „Conversaţia”).

O caracteristică a prozelor sale este prezenţa numerelor. Cifrele sunt adevărate simboluri, primind – sau trimiţând – semnale din şi înspre subconştient. Nu este vorba doar de 7, cifră de care se simt atinşi de divinitate sau ameninţaţi de forţe oculte mulţi dintre semenii noştri, ci şi de altele, precum 1, 2, 3, 4, 5… În „Penultima partidă de zaruri”, personajul principal este bântuit de duhul ascuns al cifrelor, care îi marchează destinul tragic. Termenul „zar”, înrudit cu sors, sortis din latină (mai târziu soartă, în româneşte), avea şi sensul de pericol în epoca medievală. (Dacă arunci o privire în DEX, te pufneşte râsul de ce definiţie au dat savanţii acestui cuvânt: ZAR, Cub mic de os cu puncte imprimate pe fiecare faţă). Francezii sunt ceva mai atenţi: Petit cube à jouer, portant sur chacune de ses faces un nombre de 1 à 6. Un lucru e clar. Pentru a înţelege sensul unui cuvânt, ai nevoie de situaţii contextuale: „Zarurile au fost aruncate”. Sau: „Un coup de dés jamais n’abolira le hasard”, după zicerea lui Stéphane Mallarmé.

Deoarece nu au nimic de a face cu imaginile lumii noastre, care constituie un fel de realism mimetic, numerele sunt cu adevărat fascinante, constituind mereu şi mereu un prim stadiu al existenţei, într-un mare spectacol al esenţei. (Vladimir Tescanu)

FEŢELE REALISMULUI ÎN PROZA LUI LUCIAN STROCHI

Prin romane, schiţe sau eseuri, proza lui Lucian Strochi evidenţiază o evoluţie extrem de diversă; de la roman la eseurile despre fantastic, autorul nostru ne propune un tur de forţă cu extrem de multe nuanţări. În acest context, nuvelele reprezintă structuri epice solide care vor genera, ca la toţi prozatorii majori, texte de factură romanescă (Rebreanu şi Camil Petrescu sunt exemplele cele mai cunoscute).

Volumul, splendid intitulat Memoria fulgerului, este un exemplu grăitor ; subintitulat simplu Povestiri el ne propune toate nuanţele prozei scurte: schiţe, nuvele, povestiri (care sunt, vom vedea, romane in nuce). Câteva elemente premonitorii sunt deja evidente: epicul strâns şi cu o evoluţie surprinzătoare (aşa numita poantă finală, ca în textele Fragii negri, Vârste, Gardul sau Zidul ); personajele au adesea, o evoluţie neobişnuită, dar extrem de bine susţinută. Epicul are răsturnări de situaţie, iar aspectul realist este îmbinat cu fantasticul în bună tradiţie eliadescă.

Plot-ul, cum zic englezii, este întotdeauna surprinzător : în textul Masca, personajul principal face o „iniţiere prin spaimă” datorită unei măşti de lup care şi-o pune în glumă. Aceasta însă se lipeşte de faţă, antrenând spaima personajului dar, brusc, se desprinde fără nici o dificultate…este imaginea fantasticului ca pendulare între ireal şi banal, specifică prozei moderne.

Formula de tip policier este luată peste picior în textul O crimă imperfectă unde naraţiunea se disipează datorită complicaţiilor neaşteptate: soţia unui personaj moare iar unul sau altul dintre cunoştinţe afirmă că au ucis-o şi peste douăzeci de ani îşi mărturisesc crima, beneficiind, fireşte, de amnistie şi scăpând de remuşcări. Poliţistul, dostoievskian, îi suspectează pe toţi.

În textele Vârste sau Vecinica găsim tema adolescentului în pragul bărbăţiei iar elementele de real se îmbină cu cele de fantastic neliniştitor, specific vârstei: Oare existase cu adevărat? Dragostea dintre noi din poiană a fost adevărată ? Fantasticul se înserează, simplu, în real: tânarul are părul încărunţit, privirea metalică şi o memorie ce a şters toate amintirile Concluzia este în ordinea fantasticului: nu există decât un adevăr: eram strigoi. Fantasticul este, la scriitorul nostru, plin de surprize: un copil creşte şi se dezvoltă uluitor de repede iar la 10 ani este deja un bărbat de un veac: un bătrân care fusese, rând pe rând, fiu, frate, părinte… . În textul Echipa celestă ne mişcăm în lumea fotbalului în care o echipă poate câştiga orice meci, cu orice scor, cu numărul cerut de goluri în poarta oricărei alte echipe. Fantasticul ajunge „dincolo de bunul simţ” pe care îl modifică:un medic este adulat într-un mod surprinzător şi jenant de către pacienţi. Totul pare a fi pus la punct de o asistentă diabolică (textul este Cecitate ). Un şah diabolic este prezent în textul intitulat Şah etern: mişcarea pieselor pe tablă are drept corespondent o modificare în lumea reală, antrenând viaţa sau moartea.

Nuvela Târnăcopul lui Huţulea are un nucleu epic bine structurat : personajul principal este (simbolic, fireşte)acoperit de pământ şi aşteaptă să fie dezgropat; urmăreşte chiar sunetele ce marchează apropierea salvatorilor săi. Asistăm, de asemeni, la o introspecţie a personajului având ca punct de plecare iubirea. Dragostea triumfă, dar nu se poate exprima. (Tema fraţilor care mor va fi reluată, în alt context, în romanul Cicatricea ). Conversaţia cuprinde fraze extrem de ample în care personajul se confesează, scormonindu-şi fiinţa cu ferocitate. Precizăm ca multe din nuvelele lui Lucian Strochi pot fi extinse în structuri epice complexe, beneficiind de densitatea epică şi /sau personagială necesară. Un astfel de text este acela intitulat Bradul.

Revenind la autoinvestigare, o nuvelă ca Roşia cenuşa ochiului cărunt prezintă adolescenţa cu dramele interioare ale vârstei: aveam atâţia ochi sub pleoape, încât nu mai voiam să privesc pe oameni…de teamă de mine…vărsându-i în mine aşa cum verşi o căldare plină. (Regăsim aici splendidele metafore ale poetului Lucian Strochi).

Textul realist presupune, de asemeni, personaje corespunzătoare înfăţişate în situaţii specifice, cum se întâmplă în textul Colecţionarul de erori ; prozatorul realist înfăţişează, cu detalii, aspectele vieţii şi morţii stupide a personajului Titi. În final, vom discuta despre două texte de formulă autoreferenţială. Începem cu un text în text, postmodern numit Rezerva care, în final, pune problema literaturităţii: Scriu aceste rânduri şi mă întreb: ceea ce scriu acum este sau nu literatura? . Realismul se îmbină cu parabola în textul Vinerea orbului în care dramatismul este sporit de prezenţa persoanei întâi a naratorului personaj. Acestuia i se scot ochii şi este trimis, în calitate de sfânt, în căutarea Cuvântului, a înţelepciunii şi a luminii sufleteşti. Începe să propovăduiască adevărul sau, la început clar şi dur; ulterior cuvintele vor fi înveşmântate: cu valuri şi falduri dibaci alese . Mai târziu va asculta cuvinte în limbi străine pentru a şti toate cuvintele pe care le rostesc oamenii. (Textul lui Lucian Strochi devine unul despre magia şi puterea desăvârşită a cuvântului). Talazurile de oameni care îl înconjoară încep să îl sufoce şi se gândeşte să schimbe cuvintele, să le numească din nou cu adevăratul lor nume. Autorul ne propune un final surprinzător: proorocul este ucis pentru ca să nu mai existe cineva căruia să i se dea ascultare prin schimbarea cuvintelor.

Diversitatea formulelor scripturale sugerează lectorului o capacitate deosebită a scriitorului care merită un interes şi o atenţie speciale deoarece surprizele pot fi extrem de interesante…

PROFESOR DOCTOR, EMILIA CHIRIŢĂ

Lucian Strochi

Nicio zi fără un rând

Lucian Strochi

Menu

ULTIMA SIRENĂ – NOTE şi comentarii

Lucian Strochi

ULTIMA SIRENĂ – NOTE şi comentarii

Distribuie asta: