INSULA LUI ISUS^{1 (54)}

A apărut mai întâi în revista Ateneu în septembrie 2005.

Povestirea începe prin a fi un alt Robinson Crusoe şi sfârşeşte prin a avea accente biblice, devenind o parabolă. Sunt prezente şi câteva metafore obsedante ale autorului: lumea e o carte, nu trebuie sub nici un motiv să sugrumăm o naraţiune, întrucât ea este salvarea noastră ontologică, ideea sacrificiului, incopatibilitatea dintre lumi şi nevoia de comunicare… (Dan Dimitriu)

Când suntem cuprinşi de disperare, când simţim că am pierdut eul profund, când nu mai ştim încotro să ne îndreptăm paşii, fiindcă simţul nostru de orientare s-a atrofiat, atunci vom fi salvaţi datorită oamenilor care ştiu de existenţa noastră, datorită naturii care ne încorporează în armonia universală. (Elena David)

Elementul misterios al fantasticului este prezent în Insula lui Isus care propune ca temă dramatizarea Bibliei (într-o lume în care oamenii trăiesc dramatizând). Finalul e unul surprinzător, prin repetitivitate, dar am observa tăierea coerenței epice prin fraze prea scurte, scrise de la capătul rândului, care dau o anumită sacadare a textului care, spunem noi, ar trebui să fie fluid, cu secvențe ample și compacte. (Emilia Chiriţă)

Lucian Strochi este unul din rarii scriitori care întemeiază mituri. Sau le distruge, ceea ce e, în cazul de faţă, acelaşi lucru. (Elena Iancu)

O ceaţă deasă constituie cauza unui naufragiu. Ambarcaţiunea nu mai are repere, este deconectată nu numai de la noţiunea de spaţiu, ci şi de la timpul real. E acolo un timp fără timp, la o depărtare inaccesibilă celor naufragiaţi, cu excepţia eroului. Personajul rămas în viaţă ajunge la o insulă, unde trece prin experienţe ciudate, înfruntând necunoscutul noii lumi, ce are atributele unui mit.

Nepricepând Biblia, locuitorii insulei îi propun eroului să joace rolul lui Isus. Povestea răstignirii este transcrisă de către Otaha, într-un jurnal.   (Vladimir Tescanu)

Reflexiv. Elementele unui întreg se compun scriptural și imagistic, aparent distorsionat. Parabola construită lucid, matematic, element cu element. Text stoic şi mai mult decât atât. Treptat se distinge tremurul înțelegerii, contorsionat, aproape de neconceput, de neimaginat, de neîngăduit în limitele dogmatismului rigid. Memoria teologică și livrescă, încă din titlu, de nestăvilit. Tema teritoriului autentic, virgin, a misionarismului și a jertfei pe care o presupune, până la jertfirea de sine, până la martiriu. În povestire acesta, prin „retrăirea Bibliei” se întâmplă la modul concret, real. Rolul devine viață, asumare reală, deloc trucată, contrafăcută, nu jucat, nu interpretat ci trăit. Și totuși…; realitatea se destramă în vis și, invers, din vis, devine (cu adevărat, poate) realitate. Pendularea aceasta, între real și ireal, între vis și concret, este absolut fantastică. Text dramatic construit parcă din secvențe de film. O povestire, ideatic, evident apropiată de „Insula lui Euthanasius”, carte eseistică de excepţie a lui Mircea Eliade, inspirată şi pusă sub semnul creaţiei eminesciene, de romanul „Robinson Crusoe” a scriitorului englez Daniel Defoe, în care sunt descrise experienţele şi aventurile prin care trece un naufragiat pe o insulă, dar şi de romanul „Insula din ziua de ieri” al lui Umberto Eco, etalon postmodernist de mare importanţă pentru generaţia actuală de scriitori. (Cornel Paiu)

O parabolă tulburătoare, în care unui om i se propune să joace rolul unui zeu. Acceptă, deşi ştie că va muri. Naraţiunea ne împinge spre staturi mai vechi ale istoriei omenirii, deşi, aparent curios, timpurile istorice se amestecă. (Călin Adam)

ŞTACHETA, ŞTAFETA, PISICA²⁽⁵⁵⁾

O povestire care s-ar putea intitula Nevoia de martori. Suntem ceea ce suntem nu prin noi, ci prin alţii. Un elogiu adus dorinţei, voinţei de autodepăşire. Intesesante vocile naratorului.(Dan Dimitriu)

Părinţii şi mentorii ne împing insistent spre ceea ce ei cred a fi reuşita noastră, având convingerea că ne vom desăvârşi formarea, urmându-le sfaturile. Îndrumările lor ar fi cheia împlinirilor noastre. N-ar fi mai bine dacă am fi lăsaţi să ne schimbăm în ritmul nostru, după intuiţia noastră, ţinând seamă de propriul nostru instinct? (Elena David)

O poveste cu tâlc, care are meritul de a ne pune pe gânduri. (Elena Iancu)

Antrenamentul unei fete pentru un concurs de sărituri se transformă într-o probă iniţiatică de autocunoaştere. Deşi obţine o performanţă uimitoare, Ilinca renunţă în mod neaşteptat la atletism. Acest refuz nu este un eşec, ci semnul unei înnoiri, conştientizarea forţei de a putea spune „nu”.

Trezirea feminităţii, a cunoaşterii intuitive, a senzualităţii este sugerată prin vis: „se visă o pisică”. Mişcarea pisicii aminteşte de aceea a tigrului, o energie care se eliberează printr-un salt. (Vladimir Tescanu)

Singurătatea sportivului de performanță. Secretele, dramele neștiute ale celor din apropiere. Sugestia coabitătrii regnurilor, om-animal, coabitare sincretică, impresionantă şi emoţionantă. Tema delirului, care are ca efect perceperea deformată a realității, în spirit avangardist. De aici, fabuloasa, neașteptata descriere a stadionului: „Stadionul semăna cu un oraș din Vestul sălbatic, părăsit de căutătorii de aur…”. (Cornel Paiu)

O istorie despre nevoia autopedăşirii, despre nevoia confruntării sportive cu limitele noastre. În acest caz statistica, performanţa oficializată nu mai contează. (Călin Adam)

DISPĂRUTUL³⁽⁵⁶⁾

Un text moralizator, dar care nu suferă din această cauză. (Elena Iancu)

O parabolă despre putere, dar şi despre umilinţa de a fi om. (Dan Dimitriu)

În vreme de război, Eroul (un erou exemplar, plin de decoraţii) este avansat în grad şi ajunge la Minister. Aici, el o întâlneşte pe Sora fratelui mort. E secretară. (Deţinătoare a unor secrete. Secretul îl poate pune în pericol pe cel care îl află.) Schimbarea care are loc în sufletul lui nu e departe de o revelaţie. Erotismul tinerei este, aici, în strânsă relaţie cu misterul dispariţiei. (Vladimir Tescanu)

În prim plan un rănit de război, singurul supraviețuitor al „unui atac catastrofal”, „avusese norocul să fie doborât primul, la prima rafală…” „Rana din piept” îi lasă o „cicatrice” nu doar fizică. Experiența războiului traumatizează normalitatea existenței sau a existării. Onorurile, decorațiile…, mai mult sau mai puțin meritate. Poate din acest context, ciudata aflare a morții, tot pe dealul unde altădată supraviețuise. De remarcat imaginea picturală a dealului, cândva câmp de luptă: „era albastru”, iar deasupra lui, strălucea „roșu, un soare imens”. (Cornel Paiu)

Un caz de conştiinţă, rezolvat admirabil, deşi frizând absurdul. Jocul hazardului ne premiază când nu (prea) merităm şi ne poate sancţiona atunci când am merita să fim premiaţi. (Călin Adam)

O SCRISOARE DESCHISĂ⁴⁽⁵⁷⁾

A apărut în mai întâi revista Ateneu.

Scrisul ca labirint, dar şi o povestire despre manipulare, rezolvată ingenios, neliniştitor şi sigur. (Dan Dimitriu)

În urma unui accident, un poştaş începe să citească scrisorile înainte de a le înmâna destinatarilor. Violarea corespondenţei îi aduce satisfacţii ciudate şi-i trezeşte impulsul de a interveni în vieţile oamenilor. Întrucât o scrisoare poate fi şi un mesaj al propriului subconştient, el începe să se teamă de pericolul reprezentat de schimburile de mesaje şi… scrie o scrisoare adresată Dirigintei Poştei, în care mărturiseşte motivul pentru care îşi dă demisia. (Vladimir Tescanu)

Nu „pierdută” și total diferită de cea carageliană. Viața de rutină a unei străzi. Stelică poștașul – personajul poate cel mai important și pitoresc al acesteia. Anamneză a copilăriei. Treptat narațiunea se complică. Stelică devine model, copilul devine poștaș, unul special, dornic să dăruiască și să redea „oamenilor speranța, bucuria de a trăi”. Felul cum face acest lucru, însă, e periculos și discutabil. (Cornel Paiu)

O naraţiune gravă, deşi e redactată pe un ton de spovedanie, aproape senin. O parabolă a scrisului, a forţei secretului, a acelui ceva din spatele noatru care ne poate hotărî destinul. (Călin Adam)

CEASORNICUL LUI ELIADE⁵⁽⁵⁸⁾

A apărut întâi în revista Asachi în 2005.

Marcel Proust afirma că lucrurile pe care le atingem în mod curent se impregnează cu eul nostru irepetabil, ale cărui trăsături vor fi percepute intens de cei care intră în contact cu aceste obiecte, cei care ne-au cunoscut în perioada limitatului nostru „sejur terestru”. (Elena David)

Un text fantastic clasic, confirmând ştiinţa autorului de a doza infinitezimal efectele, faptele, afectele. (Elena Iancu)

De ziua lui, şeful primeşte de la colegi un ceas de buzunar. Valoarea simbolică a gestului este oarecum pusă în umbră de preţul cadoului, un obiect de lux, o adevărată bijuterie.

Funcţia principală a unui ceasornic este aceea de a indica ora. Treptat, această funcţie devine secundară, deoarece cadoul, cu multiple funcţii, produce efecte din ce în ce mai stranii asupra posesorului. La început, îi reglează pulsul la 60 de bătăi pe minut. Tensiunea e stabilă. Forma de cerc a cadranului reprezintă un întreg perfect, un spaţiu împărţit la 12, o cifră ce stăpâneşte ciclurile repetitive, scurgerea egală a orelor.

Însă efectele secundare ale acestui mic „animal metalic” se multiplică, generând ritmul vieţii, procesele vitale, psihologia, destinul personajului. Nimic nu mai poate fi oprit. Trecerea de la măsura exactă, rece a secundelor, la sentimentul de angoasă, scapă oricărui control psihic. Ceasornicul este pierdut în apele unui râu, fapt sugerând acţiunea violentă a timpului, despărţirea personajului de tinereţe.

Acul ceasornicului continuă să se rotească spre viitor, dar viitorul rămâne închis într-un cerc. (Vladimir Tescanu)

Evident, dă titlul volumului apărut în 2006. Achiziționarea unui cadou, fapt destul de banal, poate fi extrem de dificilă, în contextual în care orice alegere poate fi interpretabilă. O scriitură tot mai ermetică, rostire de diamant, severă, parcă anulând alte posibile sau eventuale intervenții, programate sau nu, voluntare sau nu. Prin eliminarea altor posibilități se ia hotărârea achiziționării unui ceasornic. Acesta se dovedește neobișnuit, „un ceas… psihologic”, „un ceas vrăjit”, un ceas „ciudat”. O filosofare asupra timpului și a spațiului, a determinărilor ori determinantelor existente între ele, care fac posibilă întrebarea: „Cine n-ar vrea să fie stăpânul timpului?”. (Cornel Paiu)

O frumoasă povestire fantastică, în care un ceasornic devine stăpânul timpului şi al omului care îl poartă. În acelaşi timp, povestea este, indirect, şi un omagiu adus unuia dintre marii meaştri ai fantasticului. (Dan Dimitriu)

DIVIZIA SĂLBATICĂ⁶⁽⁵⁹⁾

O nuvelă cu subiect de roman este Divizia sălbatică unde este prezentă o multitudine de teme – politicul, socialul, presa, armata care face legea cu ferocitate, etc. Ca și textul anterior, finalul este unul repetitiv – președintele visează termite care trec peste el   în pas de defilare în vreme ce ,,Provinciile de sus sunt gata de revoltă”. Însă, în țară, începe timpul legendelor în care personajul barbar se   transformă într-unul popular și justițiar. (Emilia Chiriţă)

În urma alegerilor prezidenţiale, în Republica Celestă începe un conflict între armata noului Preşedinte şi un grup de rebeli care luptă pentru independenţa Provinciei de Nord-Vest. Don Rafael Cardoso – chimist, medic, astrolog – creează o substanţă folosită în campania de vaccinare împotriva Molimei care lovise Nordul ţării.

Un şef al insurgenţilor organizează Divizia Sălbatică, o armată de neînvins, ai cărei soldaţi sunt vaccinaţi cu substanţa care generează o agresivitate extremă. Echilibrul ţării este distrus, Preşedintele se sinucide. În mod straniu, soldaţii Diviziei Sălbatice mor dintr-o cauză necunoscută, numită Sindromul D.S. (Vladimir Tescanu)

Text despre manipularea opiniei publice prin mass-media. Puterea presei, a patra în stat, deloc de neglijat, poate fi folosită și în scopuri nealtruiste. Avem în față un text despre corupție, despre abuzurile celor aflați la putere, despre lipsa de scrupule generate de putere, de controlul asupra maselor dat de deținerea puterii. Știința, cercetarea științifică, pot fi deturnate de la scopul lor nobil, constructiv, generos, altruist. Un text cu trimiteri foarte diluate la peisajul politic și tensiunile interetnice, separatiste din România, chiar dacă, la un moment dat, aproape accidental, aflăm numele republicii în care se petrece narațiunea, „Republica Celestă”. Așa, putem aprecia mai mult, inteligența generalizării. (Cornel Paiu)

O scriere despre dictaturi şi politici cu subiect importat din America de Sud, bine scrisă, dar cu final previzibil. (Călin Adam)

AUTOR VS. PERSONAJ⁷⁽⁶⁰⁾

Textul Autor vs. Personaj este o parabolă, în care povestea este rezolvată printr-un comic subtil și surprinzător. Există un sindicat al personajelor care își cer drepturile legitime dar, spune autorul, de ce nu ar exista și unul al autorilor, pentru a-i apăra de personajele agresive. (Emilia Chiriţă)

Uneori, ficţiunea este mai puternică şi mai convingătoare decât însăşi realitatea, dar există realităţi care acceptă cu greu să fie transfigurate, fiindcă ar fi o impietate să le transpui într-o altă dimensiune.

Există cititori care se caută pe ei înşişi în personaje, pentru a-şi autentifica o viaţă searbădă şi pentru a se simţi „cineva”. Ca oameni limitaţi, ei nu au o identitate intrinsecă, dar ca personaje de roman se simt îndreptăţiţi să revendice „drepturi de autor”.

Este o atitudine agresivă care îi face să simtă că „trăiesc”. (Elena David)

Proză tulburătoare în care autorul cultivă o catalizatoare tradiție tematică, textualistă, ingenios rezolvată. Această compoziție epică pune în discuție noțiunea de realitate. Ce e realitatea? Are aceasta mai multe planuri de manifestare ori de existare? Pe de altă parte, este pus în discuție procesul de creație, libertatea creatorului, determinările demiurgice de care dispune și le împlinește autorul. Pare a fi și un eseu de teorie literară. Temă absolut modernă: evadarea personajelor din realitatea ficțională, livrescă, în realitatea palpabilă. Personajele antropomorfizarea, libere, adică eliberate de autor, își cer drepturile, își apără „interesele legitime în fața oricui, chiar și a creatorului lor”, prin intermediul unei organizații, o „Asociație pentru Protecția Personajelor”, după modelul uniunilor de scriitori. Astfel, personajele pot să-i ceară socoteală pentru deciziile luate în timpul actului de creație, pentru anumite ipostaze defavorabile sau compromiţătoare în care sunt prezentate. Revolta personajelor nedreptățite este împotriva libertății autorului, împotriva libertății actului de creație, inacceptabil din și în perspectiva creației, cutremurător, când poți auzi un personaj spunând: „Ar trebui să existe și pentru scriitori pedeapsa cu moartea…” Un răspuns de bun simț al autorului-părinte: „Sunteți proiecțiile imaginației mele, simple umbre, sau, în cazul cel mai fericit, copiii mei. Iar copiii nu au dreptul să-și judece părinții.”. Supraviețuirea personajelor, dincolo de cea a autorului, dar sau nu, chestiune pozitivă sau nu? Teorie literară: „Literatura presupune o anumită complexitate a personajelor. Nu există personaje doar pozitive sau negative. Singurul personaj real al unei scrieri trebuie să rămână viața: măreață, misterioasă, complexă, plină de contradicții. (…)”. Tulburător planul sugerat de personajul-lector-critic: „V-am citit toate scrierile și impresia generală…”. Și totuși: „un scriitor are drept de viață și de moarte asupra personajelor. Inclusive asupra personajelor colective.” Și „personajele unei cărți trebuie tratate cu respect de către autori. Ca parteneri, cu… oarecari drepturi.” De tras, un fel de concluzie cu privire la soluționarea conflictului: „În ce mă privește, aveam destule soluții (spune autorul, n.n.). Prima dintre ele: reîntoarcerea la dragostea mea dintâi, la poezie. Poezia se scrie fără personaje.” (Cornel Paiu)

O parbolă redactată în registru fantastic, despre relaţia dintre autor şi personaj. Altceva decât la Pirandello, totuşi. Un dialog cultural viu, dinamic, mai puţin literar însă. (Dan Dimitriu)

Scriitorul primeşte vizita a trei persoane, două femei şi un bărbat, care se dovedesc a fi – nici mai mult, nici mai puţin – personaje ale romanelor sale. Mirela, personajul în vârstă de apropape 18 ani, îi reproşează autorului faptul că a fost compromisă. „Victimă” a intruziunii psihice a scriitorului (simbolizată printr-un viol), ea îi cere să o reabiliteze într-o altă scriere, eliminând dorinţa impusă cu forţa şi lipsa de respect.

Vizita este un simbol, acela al unei aşteptări, iar tânăra – care vine în vizită – o fiinţă de care autorul se simte foarte apropiat.

Totul pare să fie un coşmar. Febra dispare de îndată ce secretara îl sună de la redacţie, pentru a-l invita la recepţia organizată de o fundaţie culturală. (Vladimir Tescanu)

SOLDATA DE LA MARATHON ⁸⁽⁶¹⁾

O sportivă revine în atenţia lumii participând la o cursă dificilă.

Prilej de rememorare a unor trăiri intense, nefericite, din copilărie şi adolescenţă. Boala şi moartea mamei, obstacole, un avort, pierderea primei iubiri. Învinsă la începuturi, ea triumfă asupra învingătorului în cele din urmă. (Vladimir Tescanu)

O legendă a sportului se naște cu efort supraomenesc și multe sacrificii. Acestea se adaugă talentului nativ și asumării unicității care, poate ca efect secundar, înstrăinează. (Cornel Paiu)

O povestire sportivă, cu destule reuşite. Admirabil surprins efortul supraomenesc al sportivei. Extrem de veridic dialogul interior. (Călin Adam)

O STRADĂ LINIŞTITĂ⁹⁽⁶²⁾

„Liniştită” la început, strada este izolată de restul oraşului prin semnul trecere interzisă. Acţiunile cele mai obişnuite ale oamenilor devin prohibite în acel spaţiu – tot mai neliniştitor – o zonă aducătoare de moarte. Lumea exterioară este nesigură, drumul vieţii este un loc al incertitudinilor, o cale bântuită de spectrul unui diavol… (Vladimir Tescanu)

Numită într-un timp, strada „Ecoului”, pare a fi un ecou al celebrei străzi bucureștene, „Mântuleasa”, înveșnicită de Mircea Eliade. Inițial numită „Avântului”, apoi angajant „Muncii”, mai apoi, prin intervenție textualistă, numai „Vântului”, sfârșește prin a se numi „Strada Circumvoluțiunii”. Ironie fină a intelectualilor locatari pe acea stradă, cum suntem înștiințați, „sinuoasă”, vălurită ca „valurile unei mări”, doar că-s „valuri de pământ”. Imaginea marină persistă până la finalul povestirii: „Uneori, seara, când închid ochii înainte de a adormi, revăd casele de pe strada noastră: străvezii, tremurânde, aducând bine cu un aisberg.”. Încă din primele fraze cititorul este avertizat că se află pe un teren foarte mobil, plutitor, alunecos, deci iluzoriu, aparent, fantastic. Pământul devine moale, strada însăși „după ploaie, atunci când soarele apărea în asfințit, părea un uriaș balaur cu solzii de argint și de aur”. Pentru o clipă memoria strălucește invadată de mitologie și carnavalesc. Este perpetuată tema zidului. Fenomenele inexplicabile, cel puțin cidate nu lipsesc: pozele făcute se volatilizează, undele radio sunt mereu bruiate, imaginile tv. sunt receptate cu purici, casele par uneori transparente iar personajul „fără vârstă” amplifică atmosfera misterioasă, enigmatică. Descrierea acestuia este de o plasticitate arhaică: „L-am întâlnit într-una din zile pe stradă, dând nas în nas. Abia atunci am văzut că avea ochii verzi, nasul ascuțit și că seamăna bine cu un diavol… dintr-o gravură germană din Evul Mediu.” Tehnica scrierii pare a fi „în spirală”, ceea ce ne amintește de numele străzii. Totodată rămânând atenți la faptul că nu este nicio ironie în concretul adevăr conținut de cele din urmă alăturări de cuvinte ale povestirii: „la urma urmelor, orice drum trebuie să ducă undeva.” (Cornel Paiu)

Motivul literar al acestui text este cel al locului bântuit. Rezolvările fantastice sunt interesante, bazate pe ambiguitate, adândindu-se misterul. (Călin Adam)

TUŞA¹⁰⁽⁶³⁾

Viaţa unei femei este schiţată din linii subţiri, fără întâmplări spectaculoase. O încercare dramatică – o tentativă de violenţă sexuală, sau poate chiar un viol – rămâne o taină pentru ceilalţi. Toate acestea la prima vedere, întrucât ceea ce vedem ca din afară constituie doar cadrul care lasă să se întrezărească cele nespuse. Simplitatea acoperă ţesătura ascunsă, urzeala unui destin care face din viaţa ei o viaţă netrăită. O traumă. În pofida faptului că ajunge la vârsta de peste o sută de ani, viaţa ei este o umbră.   (Vladimir Tescanu)

Despre memorie și amintiri. Un destin. Poate așa se nasc sfinții. Text trist, în tonalitate minoră, cu substrat retoric, interesat de rostul existenței sau existării omului. Mi-amintește de treptele spirituale noutestamentare ale „Fericirilor” rostite nu întâmplător pe un munte de Hristos (Matei, V, 1-12). În special de Fericirile unu, trei, cinci şi şase. (Cornel Paiu)

O poveste tristă, cu iz interbelic, cu un personaj totuşi posibil. (Călin Adam)

EFECTE COLATERALE¹¹⁽⁶⁴⁾

Efectele colaterale ale jocurilor de calculator sau ale violenţelor văzute pe ecranul mic duc la moartea a cinci muncitori, moarte provocată de către mai mulţi tineri, prin explozia câtorva grenade. După un timp, justiţia îi găseşte vinovaţi pe cei morţi. (Vladimir Tescanu)

Există și-n această proză, ca în multe altele, un fundal postmodern, e drept, aproape imperceptibil. Se vede clar că proza aceasta este o creație de după 1989, fie și numai prin descrierea avântului imobiliar din mediul privat, postdecembrist. Frumoasă descriere a orașului, panoramică, intensiv, accentul fiind pe detaliu, senzitiv mai mult, decât vizual (sau poate nu). Seamănă pe undeva cu fabulosul din „O stradă liniștită”, însă nu-i un text neoromantic ca acesta, ci unul mult postmodern, în care este permisă evidenta paralelă dintre nou și vechi, dintre modern și tradiţional, dintre cartierul cel nou, ultraluxos și satul mereu același, „satul din deal” (metaforă ascendentă), din care au mai rămas „trei clădiri mai vechi”, ca o „Sfântă Treime” arhitectrală care să dea mărturie despre autenticul de altădată, despre sfințenia satului de altădată, sfințenie abandonată, uitată, distrusă de posmodernitate. De aceea, satul ne apare suferind, trist, abandonat și de tineri și de bătrâni. Pare a fi o creație care se bazează pe documente reale și existente toponime. Este o convingătoare analiză la rece, deloc pătimașă a schimbărilor de mentalitate, generate de „libertatea” rău înțeleasă de după ‘89, libertate democratică care crează mutanți: „tinerii-clone”, aproape inumani, barbari: „semănau perfect între ei, aceleași gesturi, umerii răsați în jos, cu brațele leneșe, mersul legănat, amintind de urangutani sau de gorile…”. Spre final, accente dramatice date prin revelarea cinismului corupției sau a nedreptății celor puternici, pe care nimic nu-I oprește atunci când abuzează de puterea oferită de o societate coruptă politic, nici măcar amara ironie a povestirii. (Cornel Paiu)

Pensulând între reportaj-anchetă şi pamflet, scrierea se vrea o radiografie veridică a unei societăţi de consum pe cale de a se constitui. (Călin Adam)

LECŢIA DE ÎNOT¹²⁽⁶⁵⁾

Un text bine realizat, în formulă realistă, este cel numit Lecţia de înot, dar, – părerea noastră – finalul este insuficient lucrat în direcția verosimilității ce prezidează celelalte secvențe ale narațiunii. (Emilia Chiriţă)

O femeie se întoarce la casa părintească. Liberă şi uşoară, împăcată cu sine, îi place să înoate goală în lac. Ruşinându-se să iasă din apă printre oamenii de pe mal, înoată – imprudentă – până la epuizare, pierzându-şi cunoştinţa. Salvată în ultimul moment de către un bărbat îşi revine, dar nu-şi poate reprima repulsia la vederea lui (un mic monstru, şchiop, cocoşat).

În seara zilei următoare este găsită plutind pe lac. Moartă. (Vladimir Tescanu)

Un caracter orgolios și mândru, pe fundalul tumultuous al vieții, când banale sau simple, când complexe sau dinamice, este surprins într-un deznodământ tragic, dramatic. Eșecul intelectualului rămas fără suflet. Omul pus să aleagă „între mândrie și viață”. O altă imagine a Răstignirii, după cea din „Insula lui Isus”. (Cornel Paiu)

O poveste tristă despre singurătate şi trufie. Admirabile surprinse trăirile protagonistei. (Călin Adam)

TALISMANUL¹³⁽⁶⁶⁾

Un text amuzant, pe tema vieții care bate literatura, este cel numit Talismanul care ne propune textul-în-text, interesant lucrat. (Emilia Chiriţă)

Un talisman declanşează în subconştientul omului imagini inimaginabile uneori, trecând prin sufletul personajelor mesaje ascunse, purtate de curenţii unor fluxuri subterane. Dincolo de energiile protectoare pe care le desemnează, talismanul are şi forţa de a crea o aură de prietenie sinceră, depăşind duşmăniile provocate de grozăviile războiului. (Vladimir Tescanu)

Din nou războiul. Tehnica povestirilor în ramă. Despre omenie și bunătate, dar și despre mișelie și răutate. (Cornel Paiu)

O lecţie de umanitate, care demonstrează încă o dată absurditatea războiului. (Călin Adam)

APROAPE AUTENTIC^{14 (67)}

Un text de factură aparent jurnalistic numit Aproape autentic îl înfățișează pe Lucian Strochi fabulând în marginea folclorului, în manieră eliadescă. Concluzia -folclor și autenticitate vă trebuie, nu e nici o problemă, totul se rezolvă. (Emilia Chiriţă)

Demult dispărut în Occident ori în oraşele mari ale lumii, folclorul constituie o atracţie permanentă pentru turiştii străini. Pe cale de dispariţie şi în satele noastre, obiceiurile autentice sunt repuse în scenă de adevăraţi regizori autohtoni, care încearcă să reînvie „marele spirit ţărănesc”, tradiţiile de altădată: „certarea mortului”, „nunta de la sate”, icoanele pictate pe lemn, „ospeţele” cu bucate alese şi vinuri vechi.   (Vladimir Tescanu)

O discuție pe acest subiect este totdeauna interesantă și binevenită. Povestire-reportaj. Peripețiile unei delegații din Franța aflată în vizită de lucru în România. Tema denaturării autenticului. Tradițiile în contextual postmodernității se-mbolnăvesc de consumism, dispar, se pierd, se falsifică. Retoric: „- Și autenticul? – Care autentic?”. (Cornel Paiu)

Pagini necruţătoare despre civilizaţia occidentală şi cea neaoşă, un pamflet bine condus, cu un umor atent filtrat. (Călin Adam)

HOŢUL DE CURCUBEU¹⁵⁽⁶⁸⁾

Fantasticul ca ambiguitate, ca o altă realitate, cu alte legi, extrase din real, dar pe alte coordonate, mult mai subtile, este prezent în textul Hoţul de curcubeu unde personajul este un pictor care meditează asupra culorilor ca o modalități de îmbinare a celolalte simțuri – pipăitul, gustul etc. -un dar al senzorialului complex, manifestat prin culoare ca un paradis pierdut sau, cum spune autorul, printr-o metaforă izbutită ,,un pleonasm plastic”. Autorul ne propune un itinerar existențial al pictorului – creatorul, în sens larg- în care creația consumă, fizic și psihic, creatorul. Acesta sfârșește prin a se sinucide, dar culoarea reapare, pură, în formă de curcubeu și apoi de auroră boreală. (Emilia Chiriţă).

Uneori, renunţările şi sacrificiile sunt sursa împlinirilor. Tenebrele morţii şi zvârcolirile disperării pot genera seninătate şi frumuseţe, chiar împliniri.

Uneori trebuie să ardem complet pentru ca, renăscând, să ne descoperim.

Existenţa noastră este un corolar al dicotomiilor. (Elena David)

Pictorul Zugravu capătă – pe drept sau nu – renumele de mare maestru pentru realizarea unor tablouri caracterizate printr-o paletă cromatică neobişnuită, culori vii, strălucitoare.

Curcubeul poate fi văzut ca o punte între două maluri necunoscute, o legătură între pământ şi o altă lume. Accesul la un adevăr lăuntric este dat de cifra 7 (cele şapte culori), o cifră sacră simbolizând o transformare profundă, evoluţia, trecerea din planul terestru la realizarea în plan divin. O percepţie spirituală care face posibilă apropierea de perfecţiune. Arcul de cerc aminteşte o trăsătură feminină ascunsă în restul emisferei, aceasta din urmă imposibil de văzut.

Pe neaşteptate, Zugravu se retrage în singurătate. După un timp, atelierul său arde în întregime. Moartea lui rămâne învăluită în mister: accident sau sinucidere? (Vladimir Tescanu)

Risipă de culoare, îndemn către frumusețea care se poate împlini în nebănuite chipuri. Intervenția distructivă și nescocotită a omului în natură, alterează și distruge frumusețea creată în natură, în Univers de divinitate, căreia „îi plac lucrurile frumoase.” Rugăciunea pictorului Protasie Zotic Zugravul sublimă, relevă dualitatea creației, mai precis al actului de creație, paradisiac ori luciferic, cum ar spune Lucian Blaga. Pactul cu diavolul, ca și în alte texte cunoscute, aparținând patrimoniului literaturii universal, amăgitor, iluzoriu, distructiv. Valorifică experiența criticului de artă. Din această perspectivă se fac aprecieri de mare forță sintetică. (Cornel Paiu)

O variantă a lui Faust, condimentată cu câteva descrieri memorabile. (Călin Adam)

SFÂNTUL IOAN DE LA MÂNĂSTIREŞTI¹⁶⁽⁶⁹⁾

După o secetă de şapte ani, venirea pe lume a lui Ilie anunţă bunăstarea. Mai târziu, ucenic la mânăstire, i se preschimbă numele în Ioan. Făptuieşte adevărate minuni, pe care oamenii simpli le aseamănă cu cele din Biblie. Ei îl numesc sfânt, în pofida faptului că nu este beatificat.   (Vladimir Tescanu)

Citat biblic. Timpul guvernat de legi. Un personaj ciudat, față de care poți nutri diferite sentimente, complexe, contradictorii. Remarcăm sinaxarul generat de explicarea numelui „Ioan”. De luat aminte la tăcerea monahului Ioan, practică duhovnicească, ascetică, recomandată de marii duhovnici. Până la urmă se descrie viața unui sfânt. (Cornel Paiu)

O lecţie de limbaj, un portret literar admirabil conturat, nicio stridenţă în text. (Călin Adam)

ULTIMUL MESAJ DE PE ATLANTIDA¹⁷⁽⁷⁰⁾

Epicul lui Lucian Strochi este o oscilație între realism și fantastic- ceea îl apropie, deasemeni, de Eliade, autor care îi guvernează scriitura. Însuși titlul volumului este o trimitere, post-modernă sau nu, la marele model. Acest lucru este evident în Ultimul mesaj de pe Atlantida, în care personajul principal, un valoros oceanograf îndrăgostit de meseria sa, experimentează o legătură cu lumea fabuloasă a balenelor (înfăţișată   foarte interesant de autor) care îl face să aibă o altă percepție asupra vorbirii, văzută ca o modalitate de subtilă cunoastere reciprocă pe alte coordonate decât acele ale cuvântului. Prin inermediul ,,necuvintelor” -pentru a utiliza cunoscuta metaforă stănesciană – cercetătorul va trăi o iubire unică pentru o balenă, numită, cu o sonoritate vocalică specială, Auaia și va intra în spațiul acvatic pentru a-și trăi clipa de fericire. Frumusețea lumii acvatice și a iubirii delicate ne amintește de avatarurile poetice ale prozatorului nostru. Asemeni personajului eminescian, îndrăgostitul se desprinde de umbră, de contingent, pentru a găsi splendoarea iubirii veșnice: ,,Mă așteptau, în adâncuri, frumuseți pe care nici un om nu le va putea cunoaște, căci erau mai presus de gând și simțire”. (Emilia Chiriţă)

Povestirea pune în mişcare numeroase simboluri. Apa, fertilitatea, naşterea. O întâlnim pe Auaa, un fel de sirenă, care ar putea desemna trecerea la mediul acvatic, traversarea unei perioade dificile, periculoase.

Spre sfârşit, personajul este marcat de o transformare interioară, dar şi exterioară, preschimbat fiind în Delfin. (Vladimir Tescanu)

Inspirată abordare a temei acvatice. Filiera științifică îl deosebește de prozele inspirate de același miraj al apei, marelui scriitor-medic Vasile Voiculescu. Imagine superbă, poetică: „nopțile cu lună din Atlantic, incredibile, de fosfor alb, fantomatice”. O lume ideală. Tema metamorfozei. Schimbarea omului într-un delfin poate fi posibilă prin împlinirea, mărturisirea iubirii. (Cornel Paiu)

O parabolă, tristă ca orice parabolă adevărată, despre comunicare şi non-comunicare, despre relaţia geniu-muritor. Numai că geniul nu este omul, iar moartea poate veni ca o metamorfoză, ca o iniţiere. (Călin Adam)

TRAPEZ ¹⁸⁽⁷¹⁾

După cum știm, fantasticul presupune o permanentă surpriză pentru lector, iar Lucian Strochi nu pregetă să-și uimească lectorul ca în textul Trapez. Personajul principal este un acrobat care, în timpul unui exercițiu, reușește să se ferească de moarte doar datorită unui coleg abil. Originalitatea epică a autorului ne propune diverse voci narative   ce comentează momentul. Finalul ne propune, ciclic, vocea peronajului principal care, însă, nu este suficientă, epic vorbind, pentru a încheia, rotund, o nuvelă absolut excelentă. (Emilia Chiriţă)

Relatarea este transcrisă într-un registru modern, fără a se menţiona trecerea de la o voce la alta. Povestitorul şi cei trei acrobaţi (Marc, Elena şi Gil) alcătuiesc un trapez narativ în continuă mişcare, patru unghiuri de vedere, patru personaje având rolul de reflectori (amintind – aici, în această poveste de dragoste – de măiestria lui Joyce, Akutagawa, Cortazar). Fiecare „spune” numai atât cât vede el.

Un număr de trapez ne trimite de îndată cu gândul la cineva căruia îi place să rişte, să-şi rişte viaţa. Zborul corpului – ca şi când s-ar desprinde de propria greutate – poate desemna nu doar desprinderea de sol, ci şi detaşarea de propria condiţie. Bucuria de a trăi este resimţită intens, împinsă la paroxism, viitorul fiind îndepărtat odată cu toate grijile pe care le aduce. Contează numai clipa prezentă. O mică neatenţie – şi gata! Totul se petrece la limită, acrobatul trebuie să fie precis şi abil în timpul execuţiei fiecărei mişcări. Un act paradoxal, întrucât balansul presupune ezitarea, dar nicio clipă artistului nu-i este permis să ezite. Or, Marc are o ezitare. El se află într-o situaţie extrem de delicată. Iubita lui, Elena, e îndrăgostită de Gil. (Vladimir Tescanu)

Invitație la circ. Încă din primul aliniat se fac referiri la artiștii incontestabili ai circului de altădată. Într-un fel se continuă discursul din proza anterioară, acum, însă în alți termini. Monologurile celor trei acrobați de mare profunzime psihologică. Toți sunt conștienți de primejdia de moarte care-i pândește în zborul lor prin aer, când o clipă sunt păsări libere, delfini, în acel moment unic: „există momentul acela unic, când toți trei suntem în aer, nelegați de niciun fir, dezlegați de orice obiect, de orice legătură, suntem trei păsări sau, poate mai exact, trei delfini, plutim pentru o clipă, fulgerăm pentru o clipă aerul cu trupurile noastre, plutim perfect coordonați prin aer…”. Treceri firești dintr-un monolog în altul, intersectări de mare sensibilitate. (Cornel Paiu)

Trapezul e de fapt un triunghi, aproape clasic; solilocvii ce par a curge dintr-un posibil dialog, mereu aşteptat, mereu amânat. Admirabilă cunoaştere a psihologiei artiştilor, precum şi o neobişnuită adecvare a limbajului, a câmpului lingvistic pentru fiecare dintre povestiri. (Călin Adam)

CSILLA SAU VISUL ROZ¹⁹⁽⁷²⁾

Interesant este și textul Cylla sau visul roz ce ne propune, însă, un fantastic insuficient exploatat. Deși datele problemei sunt bine ordonate, lipsește ,,scânteia” necesară pentru a-l prinde în capcană pe cititor. (Emilia Chiriţă)

Într-o călătorie cu maşina, un obstacol neprevăzut nu este luat în seamă de cei trei călători, care decid să-şi continue drumul prin locuri sălbatice, iarna, pe o vreme ostilă. Csilla, calul adus de Janos, preia funcţia de vehicul, salvându-i de la o moarte iminentă. Sentimentul de panică dispare încetul cu încetul, pericolul rămâne departe. (Vladimir Tescanu)

O aventură neplăcută. Pe timp de iarnă, o călătorie cu mașina, chiar nouă fiind (întrevedem şi aici o metaforă extrem de subtilă!), poate să se transforme într-un coșmar. Salvarea din acesta, transformarea lui într-un „vis roz” devine posibilă prin ajutorul dat de o cabalină, iapa Csilla. Este exploatată legătura om-animal. Limbajul, comunicarea dintre cei doi. Îndemnurile omului către acesta, edificatoare şi emoţionante: „Ca un stăpân, ca un îndrăgostit, ca un sclav.” Concluzia: „uneori omul face lucruri iraționale, mergând până la anularea instinctului de conservare.” (Cornel Paiu)

Impresionantă poveste despre dragoste, moarte, toleranţă, intoleranţă, într-un cuvânt viaţă. Interesant amestecul de timpuri, obţinut prin spaţiu: un timp ancestral şi un timp modern. Calul, simbol terimorf şi psihopomp, leagă timpurile şi spaţiile. (Călin Adam)

CELEBRA BĂTĂLIE DE LA REDIU²⁰⁽⁷³⁾

În Celebra bătălie de la Rediu s-ar câștiga în coerența epică prin aspectul mai ,,strâns” al textului. (Emilia Chiriţă)

Povestirea pare desprinsă dintr-o bibliotecă borgesiană. Până la un punct, totul este documentat cu acribie în încercarea de a situa un eveniment istoric consemnat într-o carte veche, intitulată Documente româneşti şi străine despre Moldova secolului al XIV-lea. Este vorba despre o bătălie a românilor din Rediu împotriva unor duşmani: poloni, tătari, turci, cazaci?

O consemnare stranie pune sub semnul întrebării autenticitatea documentului (moldovenii fuseseră ajutaţi de „doi inorogi”…), astfel că istoria trebuie reinterpretată. (Vladimir Tescanu)

Ingenioasă construcție epică. Cu prilejul recepției sau inventarierii unui număr considerabil de cărți, peste 20000 de volume, este descoperit un document misterios care face referire la o localitate, unde ar fi avut loc o bătălie „prin preajma anului 1348”, „…în Moldova, la locul ce-i spune Rediu.” Ce știm și ce nu știm din istorie? (Cornel Paiu)

O povestire destul de încâlcită, fără prea mari virtuţi. Se reţin doar interogaţiile finale. (Călin Adam)

ÎNTRE TABLOURI PARALELE²¹⁽⁷⁴⁾

Cât despre textul Între tablouri paralele acesta ne propune un final în cheie fantastică-personajul își dorește să viseze că se uită într-o oglindă. (Emilia Chiriţă)

Lucru ciudat, un pictor refuză experienţa estetică a reprezentării propriului chip: „Nu şi-a pictat niciodată chipul”. Cel care se opreşte la imaginea lui se poate pierde din vedere pe sine însuşi.

Dincolo de reflexiile unui obiect pe care îl folosim în fiecare zi, oglinda continuă să suscite reflecţii. Misterul acestui obiect care reflectă lumea exterioară într-un spaţiu redus îşi are punctul de pornire în capacitatea de a aduce în lumină un procedeu fascinant: punerea în abis. Simplul act de a ne vedea în oglindă ne aduce în minte faptul că privirea nu este posibilă fără ochi. Or, organul vederii foloseşte oglinda concavă din spatele retinei.

Din acest punct de vedere apar numeroase întrebări despre identitate, cunoaştere de sine, iluzie, adevăr, contemplare şi acţiune. Refuzul lui Hieronymus Bosch de a se lăsa captivat de oglindă vorbeşte de la sine. Şi totuşi, această spaimă – o fobie ciudată, însă des întâlnită de-a lungul timpului – îl face pe artist să preia principiul oglinzii. El capturează simbolurile întâlnite: fata, îndrăgostitul, nebunul, pasărea, şarpele, balaurul, broasca, monstrul, cadavrul, scheletul – elemente care alcătuiesc scene în mişcare: Grădina desfătărilor, Purtarea crucii, Corabia nebunilor. Devenind el însuşi o oglindă halucinantă a lumii. (Vladimir Tescanu)

Text fabulos, scris de un scriitor redutabil, dublat de istoricul și criticul de artă. Exegeză pe tablourile misteriosului pictor cunoscut ca Hieronymus Bosh. Despre unul dintre acestea: „îți oprește respirația…”. Textul are toate ingredientele unei cronici de artă plastică, însă este mult mai mult decât atât. Revolta cititorului izbucnește, ca în multe alte situații livrești create de Lucian Strochi, către final. Pedagogia revoltei. Text pedagogic, care poate fi interpretat în mai multe chei. (Cornel Paiu)

O scriere care probează atât erudiţia autorului, cât şi predilecţia sa pentru fantastic. Tabloul şi oglinda, obiecte ce por deveni oricând fantastice sunt de fapt personajele reale ale povestirii. (Călin Adam)

 

PĂSTREAZĂ COPIA²²⁽⁷⁵⁾

Pe ideea unei dorințe nerealizate se construiește un epic interesant în Păstrează copia… (Emilia Chiriţă)

O agendă denotă punerea la cale a unor planuri, grija pentru organizarea vieţii, aşteptarea unor evenimente ce ar putea schimba în mod fericit cursul vieţii sau, dimpotrivă, lipsa de timp pentru ducerea la bun sfârşit a unor proiecte.

Însă carnetul aparţine nu povestitorului, ci altcuiva. La câtva timp după o perioadă de doliu, el intră în posesia unei agende, uitată de tânărul care stătuse cu el la aceeaşi masă, într-un restaurant.

Dintre file se desprinde fotografia unei femei tinere de o rară frumuseţe, poză pe versoul căreia citeşte: „Păstrează copia… şi nu uita originalul”. Încearcă să dea un sens întâmplării, sunând la numărul de telefon găsit printre însemnări. (Vladimir Tescanu)

Ipocrizia și cinismul uman, puse față în față cu realismul suferinței. Despre ezitare, lașitate și nesinceritate. De reținut: „Frumusețea obosește, poate că e adevărat acest lucru, dar cred că e vorba de frumusețea fadă, lipsită de viață, rece, nu de frumusețea vie, care pulsează în ritmul naturii…”. De fapt, frumuseţea înnobilează, universalizează starea naturală de bine şi armonie. (Cornel Paiu)

O tristă poveste de dragoste paralelă, ca multe din lumea asta. Impresionează sinceritatea protagonistului, ca şi portretele femeii iubite. (Călin Adam)

 

ULTIMUL H²³⁽⁷⁶⁾

Autorul ne demonstrează că mai e ceva de spus şi atunci când ai crede că un subiect e închis, stins, definitiv tranşat, epuizat. (Elena Iancu)

Într-un sat din munţi, moartea accidentală a unui bărbat (otrăvit cu ciuperci) atrage după sine un şir de nenorociri, straniu înlănţuite, care par să repună în scenă o piesă celebră a lui Shakespeare. Alţi actori, aceeaşi piesă: Hamlet. (Vladimir Tescanu)

Conexiune la alt nivel cu povestirea anterioară („Păstrează copia”). Familia, cu țesătura de legături stabilite între membrii care o alcătuiesc. Realitatea poate fi aidoma unor celebre ficțiuni livrești, care, poate și ele s-au inspirat din realitate. Construcție ingenioasă și credibilă. Povestirea se explică singură prin afirmația unui personaj, Horea, „uneori, și viața imită literatura.” Avertisment: „Noi am pierdut sacralitatea cuvântului, nu ne mai temem de forța sa…”.(Cornel Paiu)

O incredibilă demonstraţie lingvistică, cu tentă poliţistă, dar şi un omagiu inedit adus marelui Will. (Călin Adam)

 

CUPA DE CRISTAL ²⁴⁽⁷⁷⁾

…iar Cupa de cristal e o splendidă parabolă cu un sens precizat chiar de autor care vorbește cu emoție de timpurile în care zeii vor fi din nou printre oameni. (Emilia Chiriţă)

Visătorul – căci despre un vis este vorba – întreprinde o călătorie în India, unde vizitează mai multe temple.

Călătoria exprimă dorinţa de schimbare, mai ales că transformarea capătă în relatarea onirică un sens metafizic. Cupa de cristal este izbită de un disc de granit negru pentru a fi prefăcută în cioburi peste care iniţiatul trebuie să păşească, urmând un vechi ritual, în scopul de a deveni nemuritor. Semnificaţia cupei este ambivalentă: ea poate reprezenta plăcerea de a trăi, dar şi un destin funest.

Visul este un fel de mesaj, pe care din când în când aşteptăm să-l primim dinspre subconştient. O călătorie în sine, către capătul sinei. (Vladimir Tescanu)

Fantasmul templelor indiene descrise cu minuțiozitate. Proză inițiatică. Ultimul fragment al acesteia, unificator între Apus și Răsărit, aforistic și poetic, pare independent, de sine stătător: „Un înțelept de la Apus spune: – E ușor să fii logic. E aproape imposibil să fii logic până la capăt. Un înțelept de la Răsărit tace și privește o cupă de cristal. Îndelung. Uneori, cupa se sparge, începe să curgă pe dinăuntru ca o clepsidră. Nisipul dintr-o singură cupă acoperă tot discul negru de granit, apoi toate deșerturile lumii. Ochiul-talpă e bucuros, ochiul-mână vede pământul străveziu precum nisipul, ochiul nevăzut plânge. Cerul sau zeii se vor coborî din nou printre noi.”. (Cornel Paiu)

Un text superb, demn de 1001 de nopţi sau de unele texte sapienţiale sanscrite. (Călin Adam)

 

PANTERA ALBĂ²⁵⁽⁷⁸⁾

Destinul dramatic al unui jucător de fotbal, portar. Mort într-un accident de maşină, tânărul este visat obsesiv de către antrenorul secund, luând imaginea unei pantere albe care face un salt în noapte.

Frumuseţe, natură sălbatică, seducţie şi fascinaţie, o energie extraordinară, latentă, putând oricând deveni un pericol. Însuşirile panterei sunt acelea care fac din acest animal un simbol al transformării, deoarece schimbarea este una profundă. Dacă pantera neagră este o umbră, pantera albă ar putea fi o umbră a umbrei. O umbră interioară. (Vladimir Tescanu)

Se continuă tema sportului de performanță, cu împlinirile și eșecurile lui. (Cornel Paiu)

Un alt text din lumea sportului, cu un personaj previzibil, cu un destin previzibil. (Călin Adam)

 

SUPERBA SPAIMĂ SUPREMĂ ²⁶⁽⁷⁹⁾

Sunt momente, în textele lui Lucian Strochi, în care fantasticul pare la îndemână, uitându-se că ideea însăși e fantastică și surprinzătoare-e cazul textului Superba spaimă supremă, în care autorul vorbește despre evoluția unui… tigru-copilărie, adolescență, maturitate-cumva …din interiorul fenomenului (adică al tigrului). Este una dintre cele mai interesante formule scripturale din volum. (Emilia Chiriţă).

Teama de necunoscut, spaima de care e cuprins un adolescent înainte de inevitabil – despărţirea de mamă. Sentimentul de culpabilitate este îndepărtat de imaginile în neîntreruptă mişcare ale tigrului, care sugerează forţa instinctelor primare, puterea voinţei personale, dorinţa de a trăi, rapiditate, natura imprevizibilă a sentimentelor – sentimente de agresiune care abia mai pot fi stăpânite: „iar colţii mei vor pătrunde în gâtul ei delicat”. (Vladimir Tescanu)

Limitele sau limitările identității. Monologul unui tigru, care-și descoperă demnitatea de tigru, în condițiile menajeriei unui circ. Trezirea instinctelor poate fi fatală. Răzvrătirea sa poate produce drame. (Cornel Paiu)

Aproape o fabulă. Interesantă trezirea fiarei. Interesant şi unghiul din care este dezvoltată povestirea: dinspre fiară, nu dinspre om. (Călin Adam)

 

ARMELE SECRETE ALE POETULUI²⁷⁽⁸⁰⁾

Un pamflet, un personaj şarjat, dar, culmea, traiectoria sa e previzibilă şi posibilă. (Călin Adam)

Portretul unui poet „de succes”. Umil la început, simpatic, sensibil, promiţător, individul se dovedeşte a fi cameleonic. Volumele lui sunt pline de stângăcii şi imperfecţiuni, însă omul promite să devină un arivist perfect. (Vladimir Tescanu)

Text pamflet, provocator. Valorificată experiența de critic literar și de director de revistă literară. Se condamnă impostura, falsitatea actului de creație. La fel, incultura, orgoliul, oportunismul, imoralitatea. Personajul, din nefericire, pare ușor recognoscibil în realitatea contemporană. (Cornel Paiu)

 

TRENUL CURSĂ DE PERSOANE²⁸⁽⁸¹⁾

Într-o călătorie obişnuită pe calea ferată, un tren devine o cursă – un mijloc de transport modern capătă o funcţie ciudată, aceea de capcană. Un vagon se desprinde de celelalte şi iese de pe şine, ajungând pe o linie moartă.

În căutarea de la un vagon gol la următorul, atmosfera de mare tensiune, ca înaintea unui conflict iminent, îi provoacă emoţii puternice. Frica este însoţită de un sentiment de solitudine tot mai intens. Ajuns la destinaţie cu întârziere de vreo cinci ore, află despre accidentul feroviar dintr-un articol publicat în ziarul de seară. O persoană e dată dispărută.

Plecarea ar fi logic legată de o sosire, însă şinele pe care înaintează vagonul urmează un traseu dictat de banda lui Möbius, într-o lentă mişcare de translaţie în care ora este mutată dintr-un timp în altul, de cealaltă parte a spaţiului. (Vladimir Tescanu)

În două, trei pagini autorul narează o călătorie cu trenul banală până la un punct, adică până ce devin evidente unele nuanțe sau sensuri lingvistice, identificabile încă din titlu, unde cheia o reprezintă substantivul „cursă”.(Cornel Paiu)

O poveste hiperrealistă, devenită în final fantastică prin ambiguitate. (Călin Adam)

 

METEORIT SECOND HAND²⁹⁽⁸²⁾

Lucian Strochi are capacitatea rară de o reuşi parabole din cele mai umile fapte. Prin schimbarea focalizării, ne trezim de fiecare dată surprinşi de straniu, miraculos sau insolit, acolo unde ai crede că e imposibil să găseşti ceva. (Elena Iancu)

Găsită din întâmplare în pivniţă, o piatră este considerată un meteorit de mare preţ. Dorinţa de schimbare a propriei vieţi, uneori prin înavuţire rapidă, îi face pe unii să ia propriile fantasme drept realitate. (Vladimir Tescanu)

Ciudățeniile caracterului uman. Reținem că „ideea de patrimoniu presupune ideea de creație conștientă, de valoare artistică, de unicat.” (Cornel Paiu)

Un dialog alert, ridicând câteva probleme de legislaţie. Subiectul acestei povestiri este un meteorit sau un fals; problema patrimoniului rămâne, incitantă şi oricum încă nerezolvată. (Călin Adam)

 

INCENDIU LA BIBLIOTECĂ³⁰⁽⁸³⁾

La subsolul clădirii, printre cărţile rare adăpostite, cineva îşi găseşte propriul dosar, în filele căruia îşi vede relatată cu lux de amănunte propria viaţă.

Pulsiunile interioare cele mai profunde îl răvăşesc până la paroxism. Revoltat, scriitorul recurge la un gest extrem, dându-şi foc în faţa bibliotecii. Dar actul de protest faţă de violarea intimităţii este minimalizat de către autorităţi, dictându-se organelor de presă o ştire abracadabrantă: distinsul cărturar este atins de grave tulburări psihice. (Vladimir Tescanu)

Pentru o bibliotecă un incendiu de proporții poate fi devastator. Dar când simțul civic funcționează lucrurile se simplifică, încercarea este depășită cu bine. Reținem: „biblioteca e centrul nervos al informației, într-o bibliotecă de dimensiuni medii se găsesc peste nouăzeci la sută din toată informația pe care o deține omenirea”. Există o cheie a înțelegerii acestui text: „suntem manipulați, …cineva se joacă cu viețile… nu suntem decât valeții sau damele dintr-un joc de cărți… ”. (Cornel Paiu)

Un text curios, care poate fi redactat de un psihopat sau de către o mare conştiinţă. Afirmaţiile te pot pune pe gânduri, iar actualitatea textului, după atâtea înregistrări interne şi internaţionale nu mai trebuie comentată. Finalul, deschis, pare a vorbi despre o conspiraţie a celor care au fost victimele unei conspiraţii. (Călin Adam)

 

CRONICA BIZANTINĂ ³¹⁽⁸⁴⁾

Cronica bizantină este o ,,carte despre cărți” și despre viața complexă și surprinzătoare a acestora de-a lungul vremii. Autorul se delectează cu diverse texte (apocrife, presupunem) în interiorul cărora află alte texte care –unele- conțin istorii vechi, demne de povestit. Și, totuși, finalul este sumbru, căci ultima dintre cărți este sortită pieirii prin absență. ,,Dacă așa s-a dorit, să nu se știe de această carte, așa   să fie,”. În final, cărțile sunt sortite focului distructiv: ,,Mâine voi arde aceste netrebnice rânduri”. Se conturează o existență sumbră a unei lumi fără cărți. (Emilia Chiriţă).

Un excurs despre fascinanta carte dispărută a lui Teofilact Simocata, istoricul căruia i se datorează prima  mențiune a limbii române („torna,  torna,  fratre”). (Vladimir Tescanu)

Țesătură textualistă, ușor ezoterică, inițiatică pentru parcursul omenirii. Lecție de istorie și civilizație. Un text nu doar filologic, în care se fac referiri la fascinante izvoare bizantine și se comentează semnalarea în istorie a primelor cuvinte rostite în limba română: „Torna, torna, fratre”, aşadar, prima dată în „Istoria” lui Teofilact Simocata, scrisă în jurul anului 630. (Cornel Paiu)

O scriere uluitoare, fascinantă prin erudiţie, inventivitate şi stil perfect adecvat subiectului. O parabolă despre carte, despre scris, despre destinul omului. O scriere pe care (poate) ar fi vrut să o scrie şi Borges. (Dan Dimitriu)

FOTOGRAFIA DIN OGLINDĂ³²⁽⁸⁵⁾

O călătorie dincolo şi dincoace de oglindă. Încercarea de a rupe orice relaţie cu persoana zărită în oglindă poate duce la o ruptură afectivă. Acela care vrea să se descopere, află că actul de identificare este un proces care duce inevitabil la o schimbare de identitate. Această frază este un analogon al principiului enunţat de Heisenberg: nici un procedeu de măsură nu poate transcende limita impusă de relaţiile de indeterminare.  (Vladimir Tescanu)

Prețioase informații referitoare la arta scrisului. Autorul își autodefinește scrisul care trebuie „să propună un univers din care halucinația, visul, coșmarul, metamorfoza, basmul, fantasticul să nu lipsească, așa cum pentru univers este esențială prezența haosului alături de cosmos.” Toate acestea sunt amestecate cu porții bune de real, aşa cum se întâmplă și-n această proză. Textualismul reluat în alți parametri posibili. Tema dublui, a oglindirii. Ce rămâne prezent, întreg sau identic cu originalul în chipul din oglindă, „același și totuși atât de diferit”? Meditație asupra identității. (Cornel Paiu)

O altă parabolă, tristă, a creatorului, a cărui operă poate să apară multiplicată. În plus nesiguranţa că un rând scris de tine este al tău. Într-o eră a globalizării, acest text este un subtil avertisment. (Călin Adam)

 

PENULTIMUL ROL³³⁽⁸⁶⁾

Un actor îşi pregăteşte intrarea în scenă, dar monologul lui nu va fi un discurs pregătit, nu va încerca să înfăţişeze într-o falsă lumină propria viaţă, ci va constitui ultimul act înainte de ieşirea din teatru. Direct în stradă, printre trecători. (Vladimir Tescanu)

Continuată tema oglinzii sau a oglindirii, a dublului sau a dedublării. Text greu, de analiză psihologică. Masca revelează sau ascunde identitarea, persoana? Revelațiile scrisului coincid cu „oglindirile” vârstei (sau vârstelor) biologice. Filosofare asupra conceptului de labirint. Astfel, reținem că „Scrisul” este „o taină”, în care poți să te pierzi, să te rătăcești, pentru că „scrisul e un labirint”, care nu te ferește de spaime și angoase. De aici, retorica profundă cu privire la arta scrisului, la scriitori și cititori, adică la raporturile stabilite dintre ei. Scoasă în evidență complexitatea psihologică a profesiei de actor. Înțelegem că ultimul rol al actorului, nu e cel jucat pe scenă, ci chiar viața pe care o va trăi, de după ultima replică interpretată, rostită pe scenă. (Cornel Paiu)

Textul este un eseu ingenios şi inteligent despre cărţi, oglinzi, fotografii şi moarte. Toate acestea surprinse şi cumprinse în roluri şi în viaţa unui actor. O splendidă agonie a intelectului, într-un fel…(Călin Adam)

 

M.M. ³⁴⁽⁸⁷⁾

Lucian Strochi este un maestru al îmblânzirii timpului (v. Vecinica, din volumul anterior). Nu credeam că legenda Meşterului Manole poate suporta alte abordări. Şi iată că se poate… (Elena Iancu)

Lucrarea unui meşter constructor se apropie de sfârşit. De data aceasta, este vorba de o biserică de lemn, numai şi numai de lemn.

Slujba preotului este impresionantă. Rezonanţa fiind perfectă, după plecarea tuturor el mai rămâne să asculte corul îngerilor. Al unor îngeri încă nepictaţi. (Vladimir Tescanu)

Singurătatea poate îmbrăca multe fețe. Povestea fantastică a unui copil orfan care crește parcă odată cu „etajele” unei biserici de lemn. Lucian Strochi creiază aici, un fel de protoistorie a baladei Meșerului Manole, la care revine, după cum ştim, deseori în scrisul său. Inspirată ţesătură epică, meditație adâncă, dureroasă, deseori tragică, asupra condiției umane, asupra copilăriei, asupra bătrâneții, dar și asupra singurătății, care poate, în anumite circumstanțe, să fie comună ambelor etape biologice. Text epifanic, inițiatic. Sublim mai mult decât poetic: „aud lemnul cântând, precum o vioară, întreaga biserică e o vioară”. (Cornel Paiu)

Încă un text despre legenda meşterului Manole, despre jertfa întru creaţie. Originalitatea acestui text e absolută: nu doar lucrarea devine nemuritoare, ci şi artistul, chiar dacă trupul lui, al omului adică, e muritor. Admirabilă îmbătrânirea meşterului: o parabolă despre timpul durării unei capodopere, despre sacrificiu, despre geniu, despre cel ales să ridice o construcţie unică…(Călin Adam)

LILIACUL DICTATOR³⁵⁽⁸⁸⁾

Într-o dictatură, Instituţia supremă într-un stat este Preşedintele. Zicerile sale sunt imortalizate, cuvintele sunt reduse la anumite sensuri convenabile puterii. Întrucât viaţa nu poate fi exprimată într-o limbă moartă, orice încercare de înţelegere a realităţii eşuează în absurd. (Vladimir Tescanu)

În titlu un reper cu rezonanță grea. Univers utopic, încărcat însă de multiple semnificații, etice și morale. Poate se ard, se exorcizează sau se vindecă, prin intermediul textului, vechile traume ale unei generații sau epoci (în criză de identitate, lipsită de libertate, alienată), care pare că încă mai respiră. Ironie amară. Este descoperită monstruozitatea dictaturii, mai ales când este distilată, sintetizată, într-un portret de dictator, ca cel imaginat de Lucian Strochi. (Cornel Paiu)

Un pamflet extrem de virulent, în spiritul scriitorilor sud-americani. Totuşi textul acesta are câteva idei şi soluţii ingenioase, unice. (Călin Adam)

 

SCHIMBAREA LA FAŢĂ³⁶⁽⁸⁹⁾

După cum am mai spus, textul fantastic vorbește despre o lume –alta sau, la rigoare, de un personaj-altul, cu alte date umane, căruia i se întâmplă o serie de lucruri conforme cu aceste ,,coordonate”. Este cazul textului Schimbarea la faŢă în care, trebuie să precizăm, nu avem de a face cu nimic metaforic sau biblic, ci cu o realitate concretă în cel mai simplu sens al cuvântului. Un personaj suportă o modificare a feței cu care nu se poate obișnui. Soluția găsită este un tatuaj, care este unul foarte special și de-a dreptul premonitoriu, căci îl va face pe personaj șef de trib. (Emilia Chiriţă)

În urma unui accident, o tânără suferă arsuri grave. Operaţiile la care este supusă sunt o adevărată reuşită, însă au drept rezultat o schimbare de identitate. Nici tatuajul la care recurge nu o ajută să-şi găsească liniştea, deoarece rănile interioare nu pot fi vindecate. Oriunde s-ar afla, ea este o străină. Oglinda îi arată un alt chip. (Vladimir Tescanu)

Metafora titlului este de fapt pentru subiectul povestirii, realitatea tragică prin care trebuie să treacă o ființă, mutilată în urma unui accident nefericit de mașină. Experiența aceasta traumatizantă îi schimbă viața radical. (Cornel Paiu)

Schimbarea la faţă este o parabolă în care titlul trebuie citit denotativ, nu conotativ. Consecinţele schimbării permanente a feţei sunt într-adevăr de nesuportat. Finalul este neaşteptat, deşi e logic. Povestirea este o replică interesantă la Masca din volumul Ultima sirenă. (Dan Dimitriu)

RĂZBUNARE UNUI MORT CURAJOS³⁷⁽⁹⁰⁾

Surprinzător este Un mort curajos, care e un text de factură realistă, ca multe din lucrările autorului, și care are ca temă înmormântarea cu tot ce are ea ca ritual, fără niciun element original sau surprinzător. (Emilia Chiriţă)

Moartea tatălui trezeşte povestitorului sentimente de melancolie, dar şi de profundă luciditate. Observă cu atenţie cortegiul funerar la o răscruce, unde oamenii care însoţesc mortul pe ultimul drum se încrucişează cu participanţii la un miting electoral. O clipă, premierul are impresia că înmormântarea este o adunare populară a opoziţiei, care ar vrea să sugereze eşecul unui cadavru politic. (Vladimir Tescanu)

Viața și literatura, încă odată aflate în competiție („încă o dată viața bate literatura…”). Text amar despre nedreptatea unei orânduiri sociale, în mijlocul căreia singurul bun de mare preț rămâne, demnitate, care trebuie păstrată intactă, apărată și transmisă generațiilor viitoare. (Cornel Paiu)

O povestire cu un subiect ingenios, un text pendulând între pamflet şi rememorare. (Călin Adam)

 

NAŞTEREA UNEI NAŢIUNI ³⁸⁽⁹¹⁾

Prieteni din copilărie, Mihai şi Maria se întâlnesc după mulţi ani. El e acum şofer de TIR, iar Maria medic. Drumurile fiind înzăpezite, întâmplarea se transformă într-o situaţie limită, căci pe Maria o apucă durerile facerii în camion. Mihai preia rolul de moaşă, asistat de Maria, care îi spune ce trebuie să facă. De durere, aproape delirând, ea îi repetă întruna numele – acelaşi nume cu al soţului – aşa cum o femeie îndrăgostită îşi strigă iubitul. (Vladimir Tescanu)

Povestirea aceasta cu titlu metaforic este o parabolă despre prietenie, iubire, dăruire, dreptate, nedreptate, șansă. O meditație grea asupra vieții surprinsă în toată plenitudinea ei, cu împlinirile și încercările ei. (Cornel Paiu)

O impresionantă poveste de dragoste, tandră, tulburătoare tocmai pentru omenescul ei. (Călin Adam)

 

CELE TREI INELE ALE TEMPILERILOR³⁹⁽⁹²⁾

Aş fi curios să văd acest text într-un roman. (Dan Dimitriu)

Un inel simbolizează multe lucruri: dragoste, dorinţă de fidelitate, continuitatea unui angajament. Cel care poartă un inel este investit cu o putere aproape magică, generând o energie interioară ieşită din comun. De asemenea, punând un inel pe deget, principiul feminin se uneşte cu cel masculin.

Inelul este un cerc. Figură geometrică perfectă, indicând căutarea perfecţiunii, cercul evocă o lume închisă, desăvârşită. Cele trei inele se rotesc într-un joc al cifrelor care trimit, dincolo de faptele istorice, la coincidenţe stranii: 13.10.1307, 1118, 13.01.1128, 1314. (Vladimir Tescanu)

Microroman în trei capitole dedicat istoriei fascinante a Templierilor. Avem toate cele necesare: o poveste neoromantică de dragoste, mai mult începutul unei idile între doi tineri, care se dovedesc urmași ai căpeteniilor de altă dată ai Templierilor, misterioasa asociere a numerelor cu practica codurilor secrete, specifică Evului Mediu, evadarea în vis ori semnificația numelor, care nu sunt întâmplătoare. (Cornel Paiu)

Un text despre templieri, interesant ca tot ce e în legătură cu templierii. Ca întotdeauna informaţia este bogată şi exactă, uşor pedantă. Textul cere obligatoriu o dezvoltare. (Călin Adam)

 

COMPLEXUL DANTE ⁴⁰⁽⁹³⁾

Frumoasă scriere! Interesantă pendularea dintre realitate şi imaginar, dintre viaţă şi artă. (Elena Iancu)

Scrierile lui Dante presupun înţelegerea a patru sensuri: literal (o poveste de dragoste), politic şi social, filosofic, esoteric. Aşadar, „sub vălul versurilor stranii” din „Divina Commedia” se ascund sensuri exoterice care pot fi înţelese la o lectură atentă, dar şi esoterice – vizibile doar iniţiaţilor.

El îşi aprofundează studiile de astronomie, fizică, matematică, muzică, retorică, gramatică, logică, geografie, fără a ignora lecţiile date de şcoala vieţii, a străzii. Şi, pentru că sentimentul primează asupra intelectului, poetul tratează un singur subiect: „l’amor che move il sole e l’altre stelle”. El vrea să se adreseze unui număr cât mai mare de oameni, de aceea nu scrie în latină, ci în limba florentină, un dialect al limbii materne. (Vladimir Tescanu)

Complicată exegeză la „Divina Comedie”, celebră operă literară de valoare universală creată de scriitorul italian Dante Alighieri, care a trăit şi creat în în plin Ev Mediu, fiind considerat astăzi, cel mai de seamă scriitor european al acelei perioade istorice. De remarcat omonimia sugerată în titlu, dezvoltată cu mare artă în text. Dezbătută iar problematica originalității sau nu a actului de creație, în definitiv a creației. (Cornel Paiu)

Alt elogiu adus creaţiei, celui mai mare poet al umanităţii. În acelaşi timp şi câteva note ironice, câteva avertismente în legătură cu degradarea condiţiei umane. (Călin Adam)

 

NIMIC DESPRE EROI ⁴¹⁽⁹⁴⁾

O poveste care îţi dă fiori, despre o întinsă reţea de galerii care alcătuiesc un labirint, România subterană, o ţară secretă ai cărei locuitori trăiesc sub pământ. (Vladimir Tescanu)

Transformările sociale din România anilor nouăzeci, inspiră textul de față. Șomajul, lipsa locurilor de muncă, în cazul de față, pentru lucrătorii din mine, deoarece multe mine, considerate neproductive, rând pe rând, sunt închise de autorități. Intenția politicienilor de a betona intrările în mine, prilejuiește autorului subiectului povestirii. Aflăm, astfel, că minele sunt locuite, că, de fapt, în mine ar fi o a treia Românie, „România Subterană”, care dăinuie de secole, fiind formată încă din primul veac creștin. Betonarea intrărilor din mine ar primejdui viețile populației din subteran. Până la urmă minele sunt închise, transformate în depozite sau altceva, dar nu betonate. Interesant subiect și foarte original. (Cornel Paiu)

Una din piesele de rezistenţă ale volumului. O utopie convingătoare. Dar şi un strigăt de alarmă. (Călin Adam)

 

CICATRICEA LUI PARACELSUS⁴²⁽⁹⁵⁾

O lovitură de mare maestru. O scriere perfectă. Paradoxal, deşi ştim că timpurile interzic realitatea, avem atitudinea copilului în faţa unui basm impecabil povestit. (Elena Iancu)

O scriere despre destin, despre timpul învins (în sfârşit!) O scriitură într-un stil impresionant, dens ca mierea, în care ideea pare surprinsă şi apoi eliberată. (Dan Dimitriu)

Roza lui Paracelsus ar putea fi o rană din palmă, prin care Dumnezeu îi vorbeşte, căci oamenii vorbesc prin gură, însă cel divin vorbeşte numai prin sângele care poartă din om în om corpurile astrale. Între Paracelsus şi Borges se leagă o corespondenţă stranie, întrucât mesajele lor sunt trimise dinspre trecut către viitor şi din viitor înspre trecut.   (Vladimir Tescanu)

Sublimă povestire care face dovada erudiției autorului. Vindecarea este rezultat al credinței. Mijloacele sunt cele medicale sau cele care țin de creația literară sau artistică. Incluziunea inegalabilului scriitor argentinian al secolului XX, Jorge Luis Borges, propune noi dimensiuni interpretative, noi valențe ale actului de creație și al creației ca rezultat concret. (Cornel Paiu)

O scriere unică despre viaţă şi moarte, despre timp, despre creaţie, despre magie. Cine şi-ar fi putut imagina un schimb de crisori dintre Paracelsus şi Borges? La Lucian Strochi totul e posibil. Textul e fără fisură, impecabil. (Călin Adam)

 

SCHELETUL UNUI ZEU⁴³⁽⁹⁶⁾

În Grota Balaurului, o peşteră în care cândva se adăpostiseră zeii, Iuliu, Adriana şi Teodor pornesc în căutarea scheletului un bărbat de o mărime neobişnuită. Rămas singur, lui Teodor îi sunt toate împotrivă, chiar şi timpul are o curgere inegală. Singura ieşire din acel labirint putea fi accesibilă numai printr-un lung culoar întunecos şi umed. Poate prin moarte. (Vladimir Tescanu)

Aventura a trei copii care explorează o peșteră misterioasă, le prilejuiește acestora experiențe la limita dintre realitate și vis. Nu, însă, lipsită de pericole. (Cornel Paiu)

O naraţiune tensionată, bine condusă, cu un final interesant, surprinzător. Totuşi nu poate fi trecută în rândul celor mai bune povestiri. (Călin Adam)

 

CODUL ALBASTRU⁴⁴⁽⁹⁷⁾

O carte despre cărți este și Codul albastru, un eseu despre inteligență și modalitățile de manifestare a acesteia, de la sensul Bibliei la supremația matematicii sau la interesul pentru marea poezie (de laDante la Nichita Stănescu). Consecința e interesantă căci Dumnezeu devine Marele Scriitor și Marele Librar al Universului, posedând o infinitate (în timp și spațiu) a Cărților, pe care le poate reciti la infinit. Citirea în diverse coduri a textelor îl duce pe autorul-personaj, simbolic vorbind, la textele sibilinice – cu tot ce înseamnă ele – iar acestea la propria Biblie și la înțelegerea Divinității ca o carte deschisă (sau, poate, închisă). (Emilia Chiriţă).

Oricine scrie un text comunică, fără voia lui, cel puţin un alt text, căci subconştientul te face să duci mai departe mesaje secrete, de care nu ai cum deveni conştient. Ajuns la capătul drumului, îţi dai uneori seama că o forţă ascunsă te-a purtat în altă direcţie. Aşa cum ar spune un vechi proverb, „duci şi nu ştii ce duci”. (Vladimir Tescanu)

Hermeneutică. Cât se transmite prin textul scris și ce anume, mai ales dacă avem convingerea că scrisul este „de origine divină”? În acest context, Pământul este înțeles ca o carte scrisă de Dumnezeu, definit ca fiind „Marele Scriitor al Universului, Marele Bibliotecar, Marele Librar”. Metafora concluzivă din finalul povestirii, de o frumusețe rară, „La urma urmelor, mâinile mele împreunate în rugăciune, seamănă tot mai mult cu o carte închisă. Doar Dumnezeu se poate ruga cu mâinile larg deschise, ca o carte deschisă.”. (Cornel Paiu)

Din nou despre scris ca labirint, ca un cod posibil şi imposibil de descifrat, ca o sinecdocă: partea prin/pentru întreg. (Călin Adam)

 

TREI FÂNTÂNI⁴⁵⁽⁹⁸⁾

Mi-ar fi plăcut ca textul cărții să se termine aici, dar Autorul, asemeni lui Dumnezeu, are alte planuri. De aceea continuă cu un text excelent numit Trei fântâni ce prezintă evoluția cunoașterilor copilărești. Personajul narator află, în mod direct (și eliadesc, am spune), semnificația magic –amuzantă a cifrei trei și urmarea e o poveste în care realul și fantasticul se îmbină. Va cunoaște, într-o excursie, o familie care îi oferă bunătăți   despre care află că au puteri malefice – el adoarme în timpul povestirii – și, în final, în ziua următoare, va merge în altă parte, la o altă familie, (unde speră să primească, din nou, bunătăți – malefice sau nu). (Emilia Chiriţă)

În amintirea trecutului persistă aceea a unui viitor cuprins de durata eternului. Enthousiasmós : sufletul luat în posesie de către un zeu. Aceasta ar fi una dintre semnificaţiile cifrei trei, dincolo de multe alte interpretări simbolice posibile.

O fântână poate evoca, ambivalent, atât ieşirea dintr-o situaţie periculoasă (un semn de vitalitate, resimţit ca un triumf extraordinar), cât şi faptul că totul s-ar putea sfârşi rău.   (Vladimir Tescanu)

Cât și cum comunicăm? Poate puterea de înțelegere este uneori mai presus de natura umană. (Cornel Paiu)

O scriere stranie despre un teritoriu magic: realitate, delir şi vis, bine asezonate. (Călin Adam)

FRATELE MEU, VRĂJITORUL⁴⁶⁽⁹⁹⁾

Fratele meu, vrăjitorul este un text de-a dreptul liric despre tristețea Magicianului care oferă oamenilor Marea Magie a stăpânirii Universului. Naratorul-personaj, interlocutorul Magului și imaginea scriitorului însuși, îl roagă să-l învețe ,,să spună cuvinte, ,,să le vrăjească”, dar, observă   Poetul – un alter-ego al Scriitorului – ,,ele sunt deja vrăjite”. Putem glosa la infinit pornind de la această sintagmă de o fabuloasă consistență lirică, ce ne aminteste de poetul Lucian Strochi. Urmează un text-artă poetică de mare frumusețe prin care este celebrată splendoarea cuvântului. Aflăm că Vrăjitorul este fratele Poetului, deci splendoarea și vraja se îmbină. (Emilia Chiriţă)

Născut în locul fratelui său, vrăjitorul – care locuieşte în obscuritatea unui labirint – nu este animat, aşa cum ne-am aştepta, de sentimente negative. Vrăjile lui nu sunt malefice, folosite pentru a distruge, din ură sau răzbunare, pe cineva. El vrea să construiască din simţuri şi sentimente – prin intermediul cuvintelor – o altă lume. (Vladimir Tescanu)

Cum se echilibrează în lume tristețea cu bucuria? Care sunt nevoile reale ale oamenilor? Iată un posibil răspuns: „Oamenii au nevoie de certitudini. Dar, în egală măsură, au nevoie de miracole, de credință.” Povestire despre fraternitatea dintre scriitor și vrăjitor, uniți de „vrajă”, atât de mult încât se confundă, sau chiar se nasc unul în locul altuia, sau renunță să se nască. (Cornel Paiu)

Fratele meu, vrăjitorul este un lung monolog adresat, un divan, o gâlceavă a eului cu el însuşi. O scriere ingenioasă şi profundă, un joc şi, mai ales, un tremur al destinului. O povestire fantastică, având ca pretext motivul dublului. (Călin Adam)

 

MARELE DABA^47(100)

Marele Daba este, de asemeni o artă poetică și, în același timp, o poveste despre poezie. Aflăm despre un trib care punea istoria umană pictată pe pielea unui om, pentru a deveni veșnică. Din nefericire, într-un cataclism, aparatura se strică și totul se distruge. Când personajul-narator își revine (după coșmarurile cu oamenii-cărți), află că acest trib nu există, iar colegul cu care fusese în expediție se înecase cu tot echipajul. Încearcă, fără succes, să scrie despre aceasta experiență, dar textele sunt ,,refuzate politicos,”. Acum, asemeni tribului pe care l-a cunoscut, va utiliza recursul la memorie, ca singură realitate durabilă, victorie a memoriei si a spiritului veșnic liber. Nu poate exista o formulă mai desăvâșită pentru a defini Poezia… (Emilia Chiriţă) p.s TEXTUL A FOST O ÎNCÂNTARE…(E.C)

Albastru, roşu, alb, negru.

Aceste culori sunt folosite de un daba pentru a purta pe corpul său istoria şi profeţiile unui trib, transcrise pe toată suprafaţa pielii cu ajutorul unui limbaj simbolic alcătuit din ideograme, pictograme şi litere. Daba este un fel de maestru spiritual care evită pericolele unei înţelegeri eronate a idolilor de către membrii tribului. Instinctiv, el pune ca piatră de temelie a filosofiei sale teorema celor patru culori (ca să nu existe două țări cu granițe comune și de aceeași culoare, patru culori diferite sunt suficiente). Însă această idee este folosită nu pentru o hartă reprezentând teritorii, ci pentru un fel de hartă narativă ce cuprinde fapte, evenimente de-semnate în timp. Corpul şi spiritul sunt inseparabile în acest limbaj, ţinând laolaltă toate energiile care fac posibilă identitatea unei fiinţe umane – aici nu există înşelătorie. Dar şi deschiderea către identificare cu ceilalţi – o necesitate mereu pusă la încercare.

Vehiculul simbolului este aici un tatuaj. Un semn concret evocând o realitate imposibil de perceput. O gândire abstractă exprimată totuşi senzorial, întrucât pielea este un organ de simţ. Sensul devine vizibil prin imagini pe toată suprafaţa corpului, în raport subtil cu acele resorturi ale subconştientului care poartă o fiinţă înspre acţiuni conştiente.

O tornadă distruge toată aşezarea tribului. Pare a fi o dezlănţuire provocată de furia lui Daba, supraîncărcat de emoţiile celorlalţi membri ai tribului, sau poate o încercare de a-şi depăşi propriile limite. (Vladimir Tescanu)

Nu întâmplător textul închide volumul. O întâlnire fascinantă între mitologie și știință. Dialogul dintre culturi și civilizații este pus sub semnul unei nesperate victorii „a memoriei și a spiritului veșnic liber”. Interesant portretul cercetătorului științific, Pedro Alvaro Marquez. Marele Daba identifică de fapt pe scriitor și opera sa, pe creator în general, care nu poate crea decât în condiții de inspirație divină și libertate absolută. (Cornel Paiu)

Din nou o utopie, cu multe idei îndrăzneţe şi/sau practice. O propunere incitantă pentru aventură, cunoaştere, iniţiere. (Călin Adam)