Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul ideii (II italian)

SONETUL   IDEII1   (II-ITALIAN)Lucian Strochi - Sonetul ideii

Cu răsuciri de vidră2, treci uşure
Prin versuri şi împarţi lumină lină3;
Nu ştiu de eşti păgână sau divină4,
Abur astral5, icoană6  sau pădure7.

Izbeşti8  în lucruri alb9 muşcând secure:
Împarţi dreptate, har, iertări şi vină;10
Şi, de mi-l frângi în blestem şi lumină,
Se-nalţă trupul din desişuri sure11.

Un foc înfricoşat12, un dans de iele13,
Destinul14  ce capriciul15 tău îl leagă
În funii de mătase16, flori17, nuiele;18

Un diamant19, ca marmura de vagă20  –
Lege21 unind iubire, moarte, stele;22
Îngheţi cuvânt, ca să rămâi întreagă. 23

SONETUL II1

1 În penultima versiune s-a numit „Sonetul ideii”.

2 vidră – am ezitat îndelung între acest cuvânt şi „hidră”. Cred că ideea nu este pură: ea este  un complex sinestezic, cu o zonă centrală, nucleoidă şi reziduuri (acestea din urmă putându-se prelungi, asemeni unor tentacule). Diferenţa este cea dintre lumina laserului şi o lumină emanată de o sursă oarecare. Concret, imaginea unei hidre devenea, mental, una convenabilă. Există însă două argumente care m-au făcut să înclin balanţa în favoarea vidrei: faptul că hidra aparţine doar mediului acvatic, spre deosebire de vidră, care traversează toate mediile (acvatic, aerian şi terestru); (or, ideea trebuie să aparţină tuturor mediilor) şi, poate lucrul cel mai important, hidra este lentă, contrazicând mişcarea, mult mai rapidă, pe care trebuie să o aibă ideea. Vidra are o formă aerodinamică, apodinamică, se poate răsuci cu uşurinţă.

3 lumină lină – ne vom mai întâlni cu această sintagmă integratoare, care provine din religia creştină, având şi o valenţă divină, spre deosebire de lumina naturală. Lumina lină vine din iluminare, ea este lumina aureolei, nimbând lucrurile, cuvintele. Este o lumină interioară sau, mai exact, o lumină care (pro)vine din interioritatea corpului.

4 păgână sau divină – fizic vorbind, ezităm între a considera lumina corpuscul sau undă electromagnetică. (Se pare că s-a ajuns la o formulă de compromis: lumina este, concomitent, corpuscul şi undă). Există însă şi o altă posibilitate de a evalua lumina şi anume judecând-o după provenienţa ei. Din păcate, ca oameni, vom ezita între păgân şi divin. Oricum, existenţa luminii ţine de miracol.

5 abur astral – urmează, în sonet, o încercare dramatică, de a defini, atât ideea, cât şi lumina, (aceasta din urmă o ipostază, o stare alotropică a primei) prin câteva enumerări;    neputându-se defini direct ideea, se încearcă restrângerea teritoriului acesteia; dacă ideea este substantivul absolut, toate încercările de definire, de identificare (ca într-un portret robot) vor fi adjective, calificative, (din punct de vedere logico-filozofic), chiar dacă, gramatical, ele rămân substantive. Lumina nu este coerentă  în univers: ea aparţine mai degrabă haosului, decât cosmosului, cu toate că, pe anumite porţiuni din univers, ea se propagă în linie dreaptă. De aici şi ideea unui abur astral, gândit, văzut asemeni unui nor. Aburul presupune însă şi o combustie, sau măcar o diferenţă semnificativă de temperatură. Faţă de celelalte lucruri, ideea este mai caldă, fiind produsul unei activităţi endogene devenite exogene.

6 icoană– aici e vorba de ambiguitate. Icoana este atât obiectul unui veneraţii venită prin transfer de identificare (icoana reprezintă o realitate superioară celei din care provine privitorul: imaginea unui sfânt, a Divinităţii, imaginea Fecioarei etc.), raportul fiind unul oblic, de subordonare, cât şi o imagine, un nucleu de condensare, decupată dintr-un cadru general, mult mai larg; un detaliu; o sinecdocă. Neputându-se defini ideea ca tot, se încearcă definirea ei ca parte.

7 pădure pădurea a fost asociată în mai toate culturile cu gândirea. Pădurea îşi are logica ei, fiind replica vegetală a societăţii umane. Codrii gândirii, arborele vieţii, copacul  văzut ca axis mundi, creanga de aur, treptele iniţiatice din basm (eroul străbătând şi cucerind vârstele metalului, dar şi pe cele ale devenirii sale ontologice şi gnoseologice: bronz, argint, aur)  – toate acestea permit asocierea şi analogia dintre pădure şi idee.

8 izbeşti – un verb puternic, al maximei violenţe. Ideea nu este numai pădure. Ea are şi capacitatea de a se autodistruge: mişcarea ideii este atât una exterioară, cât şi una interioară. Am putea spune că ideea se autogenerează, după cum se şi autodistruge. Ideea este agresivă, acţionând asupra celorlalte lucruri, încercând să le perceapă, să le analizeze şi să le sintetizeze, pentru a le putea ulterior cuceri, dându-le un sens, un nume, o raţiune de a fi, încărcându-le cu raţionalitate.

9 alb – este vorba aici atât de albul lemnului, descoperit de sub coaja copacului, dar şi de faptul că  lumina este albă, albul  obţinându-se ca o sumă a tuturor celorlalte culori (ideea fiind lumină ).

10 împarţi dreptate, har, iertări şi vină ideea este un rezultat al judecăţii. Judecata înseamnă evaluare, opţiune, echilibru. Enumerarea nu este întâmplătoare: ideea împarte un teritoriu (cel al judecăţii, atât ca proces al raţiunii, cât şi ca teritoriu moral, guvernat de legi), (legea fiind o expresie directă a ideii, prin gradul ei mare de generalizare, legea fiind expresia tipicului, al invariantului şi sancţionând atipicul, variabilul, tot ce contrazice un sistem), iluminează, dă har, are capacitatea de a ierta (uita), dar şi capacitatea de a sancţiona.

11 desişuri sure – pendulând între păgân şi divin, între vină şi izbăvire, între cuvânt (văzut aici în amplitudinea sa supremă, cea de blestem), (blestemul modificând cel puţin ca intenţionalitate raporturi interumane, dar fiind şi expresia unui stil, o decupare stilistică a unei personalităţi) şi lumină, trupul se înalţă deasupra contingentului, ieşind din hăţişul vieţii, din desişurile sure.

12 un foc înfricoşatideea este o combustie, un foc. Dar un foc care are capacitatea nu doar de a arde, ci şi de a se arde. Expresia „foc înfricoşat” am întâlnit-o în basmele copilăriei şi se referea, evident, la altceva: călătorii ridicau un foc înfricoşat, adică uriaş, pentru a speria atât animalele sălbatice, cât şi pe tâlhari sau pe oricine ar fi încercat să-i atace. Se păstrează, după cum lesne se poate observa, două din definirile anterioare ale ideii: ideea este lumină  şi pădure.

13 un dans de iele – sugestia formulării vine, evident, din Camil Petrescu: „Jocul ielelor e jocul ideilor ”. În sonet, jocul devine dans, pentru a marca saltul de la foc (creaţie haotică, imagistic vorbind), la dansul ielelor (tot un foc, dar în cerc, un foc care se cosmicizează, prin legi).

14 destinul – ideea înseamnă şi destin, văzut atât ca o cale, cât şi ca un sfârşit al acestei căi.

15 capriciul – aici mi se pare a fi cheia sonetului. Dacă acesta ar fi doar o încercare  de a defini ideea, ar putea impresiona prin existenţa (năpârlirea) sa tragică. Dar ideea însemnă nu numai raţionalitate, ci şi iraţionalitate, aşa cum lumina nu are sens, decât dacă există şi întunericul. Dacă nu ar exista capriciul, destinul nostru ar fi liniar, previzibil, exact. În acelaşi timp, folosirea cuvântului capriciu aminteşte de Goya şi de al său „somn al raţiunii care naşte (generează) monştri”.

16 funii de mătase – sintagmă preluată din balada populară (eroul este legat în funii de mătase / împletite-n şase ), cât şi din imaginea unui drum al mătăsii, acesta fiind, datorită importanţei sale, duratei, pericolelor, un drum al destinului.

17 flori floarea semnifică sărbătoare, deschidere, culoare, blândeţe, simbol, conciliere.

18 nuiele – simbol al coerciţiei, dar şi al unităţii (fasciile) şi chiar al rezistenţei: un mănunchi de nuiele se rupe foarte greu. O idee poate fi contestată uşor; un sistem de idei, foarte greu, dacă nu imposibil.

19 un diamantdiamantul este o expresie a ideii, din mai multe motive: diamantul cristalizează perfect, este pur, transparent, rezistă la toate probele fizice; taie orice alt material; se obţine în condiţii speciale, la temperaturi şi presiuni uriaşe; este o stare alotropică a carbonului, care este un element tetravalent, dar şi elementul de bază al organicului; se poate şlefui  (ca şi ideea), devenind şi mai preţios; are multe faţete; este strălucitor; are o valoare impresionantă, recunoscută.

20 ca marmura de vagă – spre deosebire de diamant, marmura este materialul din care se fac statuile, operele de artă, deci poate lua orice formă dorită de artist; în plus, ea este imperfectă, fiind traversată de vinişoare (care îi sporesc frumuseţea).

21 lege – ideea este atât un concret (diamant sau marmură), cât şi un abstract (lege), având capacitatea nu doar de a exista în sine, ci şi aceea de a lega, de a unifica toate celelalte obiecte.

22 iubire, moarte, stele – aluzie la Dante: iubirea care mişcă sori şi stele. Iubirea aste un pseudonim al morţii, antonimul ei, cealaltă faţă a medaliei ; existenţa noastră este un amestec de iubire şi moarte (murim încă de la naştere, dar moartea e şi iubire); ideea este cea care ne abandonează în efemer, dându-ne iluzia că suntem muritori şi că iubim: pentru a obţine efemerul nostru, ideea apelează la alte valori temporale, stelele, faţă de care suntem efemeri.

23 îngheţi cuvânt, ca să rămâi întreagă – a doua cheie a sonetului. Pentru a fi salvată, ideea trebuie să se înfăşoare în cuvânt, să îngheţe cuvântul (care astfel o păstrează). Cuvântul, atât de imobil în comparaţie cu ideea, are avantajul de a fi o matrice şi matriţă a acesteia. Textul poetic conţine idei pentru că lucrează cu sintagme, care, la rândul lor, sunt cuvinte ideificate. Sonetul II îl contrazice dialectic pe primul, legându-se de acesta prin încercare de (auto)definire a autorului, a textului, a cuvântului, a ideii.