,,CICATRICEA’’ SAU DESPRE EXISTENTA SCRIPTURALA POSTMODERNĂ

Lucian Strochi-CicatriceaPublicată în 1996, la editura Răzeşu, apare după un şir de romane de-a dreptul impresionant, aşa cum apar în Tabelul cronologic de la pagina 346 al aceleiaşi cărţii; el este, putem spune după o lectură mai atentă a lui, un roman altfel; formula epică este una interesantă şi surprinzătoare, în sensul postmodern al termenului.

Cheia epică este una de formulă mitică: o mamă îşi simte sfârşitul aproape şi cere unuia din cei zece fii să îi  caute pe ceilalţi, să îi aducă acasă unde ea le-a pregătit fiecăruia câte o cameră. Acesta îşi începe periplul în lume, în viaţă, dar mai ales în moarte; vocea lui se împleteşte cu aceea a femeii şi, uneori, cu aceea a naratorului însuşi care este, cum e firesc în textul postmodern, unul dintre personaje şi, rând pe rând, fiecare din ele; o  ţesătură lirico-simbolică interesantă şi semnificativă porneşte, din punct de vedere epic, de la structurile numite prin anii 1990 de critica franceză roman  par  nouvelles,  deşi poveştile sunt, practic, independente, având cam aceleaşi dimensiuni şi fiecare formând un mozaic al semnificaţiilor. Formula romanescă ne aminteşte de vocaţia pentru povestire a autorului nostru, strălucit reprezentată de volumul Penultima partidă de  zaruri, apărută la Cartea Românească  în 1985 şi  excelent primită, la vremea aceea, de critică şi cititori.

Textul este, înainte de toate, o meditaţie asupra cărţii, care trebuie să fie o realitate fundamentală ,,despre tatăl meu, despre mama mea, despre fratele meu, despre mine…Despre poporul meu, despre viaţă şi despre moarte…” Ea  este, în esenţă, o Biblie, adică o carte a cărţilor, cuprinzând în ea tot şi toate despre om şi umanitate, o carte a fiului, într-un sens larg, arghezian, al continuităţii ,,când  oamenii pot deveni zei”, cum afirmă autorul însuşi.

Pentru că o carte presupune, în mod biblic cuvântul, dar şi splendida demnitate a literei, asemenea textelor lui Nichita Stănescu, perceperea acestora e una senzuală, dureroasă ca o naştere: ,,mă dor buzele umflate de aşteptarea  cuvintelor… mă doare cerul, ars de arşiţa cuvintelor… mă ustură buricele degetelor, căci am pipăit întâi  ul trup al cuvintelor… mă doare sufletul,  că nu am învins cerul”. Autorul se demonstrează în acest text şi în multele la fel, un poet de amplă respiraţie care, cu cuvinte, ciopleşte în aer ,,o clepsidră prin care se scurge, în infinit, tot nisipul deşertului”. Vom găsi, aproape de final, semnificaţia titlului, aşa cum îl percepe autorul însuşi: ,,Aşa cum o cicatrice, rămâne, în acelaşi timp, un semn al rănii şi al vindecării…O cicatrice….”(p.244)

Personajul narator se substituie autorului care meditează, postmodern, la semnificaţiile actului scriptural, ,,cartea rămâne o umbră a unui vis nebun” şi trimite la conceptul propus de Borges însuşi, dar înfăţişat, în mod postmodern, fără semnele citării, dar cu un plus de metaforizare ,,o carte de nisip… o carte fără început şi fără  sfârşit… o carte scrisă sau nu, dar sigur visată…Precizăm că una din cărţile sale ne propune, chiar în titlu, metafora funiei de nisip.

Asemenea  textului lui Matei  Caragiale Craii de Curtea–Veche unde Masinca Drângeanu este naratorul de elecţiune pentru cea mai formidabilă secvenţă, aceea a Arnotenilor, tot femeia este povestitorul mitic, dar şi cel mai complex personaj: aflăm  că a avut un bărbat  pe care l-a iubit şi cu care a avut 10 copii, fiecare având viaţa guvernată de o zodie, cu  calităţile  şi defectele pe care le presupune aceasta. Cât despre numele lor, fie că e Manole ori Toma, el are coloratură mitică şi fiecare retrăieşte povestea specifică, fireşte cu modificările postmoderne sau moderne – naraţiunea lui  Manole ne trimite la mitul blagian, de exemplu. Prin naraţiuni suprapuse trecem către textul complex şi cuprinzător numit carte, formată din cuvinte, căci  naraţiunea  este una a  scripturalului: ,,neamul nostru avea să fie un neam al cărţii. Ea devine un conglomerat de mituri, fie arhaice  cum este acela al lui Manole sau Toma, despre care am vorbit, fie moderne, pornind de la existenţa banală, mitizată prin actul  scrierii: ,,mărturisiri, spovedanii, obsesii, visuri sau  coşmaruri.  Fără teamă de ridicol. Fără spaimă. Cu  încordarea  tânărului… cu îngândurarea şi  seninătatea bătrânului… Cu fervoarea adolescentului… Cu disperarea mamei… Cu tristeţea fiilor”. (pag.232).

Textul capătă, adesea, o componentă lirică, incantatorie, amintind de vechile balade în care se regăsesc naraţiuni cu o interesantă semnificaţie simbolică, aşa cum este şi aceea a oamenilor care îşi pierd credinţa  şi conştiinţa de sine pentru că nimeni nu mai are voie să scrie un rând. Aceştia se refugiază în poveşti şi legende ca păstrătoare ale memoriei, a realităţii şi, finalmente, ale libertăţii şi   fiinţării.

Existenţa este, fireşte, legată de cuvânt căruia naratorul îi înalţă un splendid imn din care reţinem: Delirul trupului e la fel ca delirul cuvântului, aşadar Eros şi  Logos se întrepătrund.

Uneori naratorul-personaj se implică în naraţiune cu mici povestiri adiacente, aparent  fără legătură cu ansamblul poveştii generale, cum se întâmplă la pagina 190 unde aflăm despre fabricarea de idoli cu opinci: un copil le pune încălţări scheletelor: ,,mi se făcuse  milă de ei, că erau desculţi şi i-am încălţat cu opinci”; iniţial, specialiştii sunt în extaz  datorită vechimii opincilor, până află, totuşi, adevărul.

O altă parabolă are iz marquesian: naratorul îi  vede pe copii-tot copiii, în mod simbolic- botezând, biblic, lucrurile cu apă. Totul se va boteza, inclusiv  scheletele idolilor, cu opinci sau fără, astfel ei devin parte a existenţei reale a celor vii, în pământurile acestora.

Finalul cărţii este determinat de moartea mamei, apariţia copilului şi scrierea textului.

Cartea are, însă, o Postfaţă, semnată de un cititor  şi care pare a face corp comun cu romanul propriu-zis ca o addenda,  adică un text despre text.

Trecem cu nonşalanţă prin meta-lecturi diverse şi ajungem la semnificaţia cărţii, văzută ca opera aperta, dar în final aflăm că romanul este imposibil de clasificat şi este ,,un poem închinat măreţiei omului, microcosmos, amintire a stelei de mare dar şi a stelei galactice”.

O încheiere mai…postmodernă nici că se putea, căci vedem, simultan, cartea şi scrierea despre ea, reflectându-se, ca şi cum şarpele Uroboros şi-ar  înghiţi coada, răsucindu-se…şi de acum, totul va fi doar o nouă răsucire…

Inclusiv  textul de faţă.

Profesor Doctor Emilia Chiriţă

***

„Lucian Strochi se dovedeşte un maestru al unei „ars combinatoria” extrem de subtile, în stare să ducă la capăt un proiect deosebit prin amploare şi dificultatea armonizării componentelor. În acest plan al discuţiei, lucrurile se petrec ca într-un uriaş puzzle. Din miile de piese, jucătorul reuşeşte, în final, să reconstruiască imaginea. Chestiune de tehnică, răbdare şi abilitate. Care exclude orice dram de imaginaţie şi invenţie! Or, romanul lui Lucian Strochi, dincolo de virtuţile şi chiar virtuozităţile sale tehnice, debordează de imaginaţie şi invenţie epică. Datele cu care vin, din spaţiul cultural exterior romanului, personajele (din mit, legendă, basm, istorie) se conservă şi, în acelaşi timp, se modifică, adecvându-se structurilor epice ale imaginarului. Ceea ce se conservă permite refacerea imaginii din jocul de puzzle. Este doar un prim nivel de semnificaţie. Ceea ce se modifică, fără a denatura funcţia iniţială, ci doar adăugându-i altele, convergente, este a doua imagine, care se „scrie” peste prima, ca într-un palimpsest, îmbogăţind-o semantic. În acest fel, efectul de ecou programat este mult atenuat, cititorului oferindu-i-se din nou şansa unei lecturi şi interpretări pe cont propriu.”

Valentin F. MIHĂESCU. Efectul de ecou programat (II). Azi. Paradigme critice. 10 noiembrie 1997

***

Nouă meşteri mari şi cu Strochi zece

Pentru noi, de unde o privim şi cu ochii cu care o vedem, monastirea lui Strochi impresionează în primul rând prin grandoare, îi vedem temeliile puternice, bine înfipte în pământ, cu blocuri mari de piatră de munte, înălţimile au slujit de sprijin înălţimilor. (…) Tot rătăcind, tot preumblându-ne de colo-colo, avansând sau făcând  cale întoarsă, şi iar pătrunzând mai departe, luând contact cu fapte şi eroi, uneori în integralitate deplină, alteori fragmentaţi, suprapuşi sau substituiţi, descoperim o lume halucinantă, de o uimitoare incertitudine, cu vise şi trăiri, într-o galopantă întrepătrundere, pe orizontală (revenire) sau spiralată pe verticală (evoluţie) şi nu de puţine ori în direcţie imprevizibilă cu suporturi logice, la care se adaugă destule situaţii  şi nelogice, care să recunoaştem se justifică în substanţa textului (Turmele şi cartea lui Grigore, calul şi ipostazele morţii lui Toma, ocupaţiile lui Vasile şi ale lui Petre, peştele-râu, râul-peşte, vietăţile fantastice, produse ale imaginaţiei exacerbate a autorului, unele  conjuncturi şi parcurgeri ale actelor copulative ş.a.m.d.). Păşind în monastirea lui Strochi, surprizele, fabulaţia, comportamentul, total imprevizibil deseori de neînţeles (în termenii comuni proprii muritorilor de rând) se desfăşoară, se reunesc, căpătând un flux neîntrerupt pentru colonade, puncte de referinţe, indici şi indicatoare spre o supremă destinaţie, împlinirea menirilor stabilite la geneză, mai degrabă înaintea ei, de un absolut şi inefabil zămislitor de destine.

(Alexandru Cucereanu) (1999)

***

Extazul şi coşmarul, euforia şi teroarea spiritului (parcă), lirismul delirant, pus în cadenţe verbale, invitarea cititorului la plăcuta caznă de a privi cu autorul printre „rânduri”, ca printr-un soi de jaluzele …metafizice, perindarea peisajelor paradisiace alternând cu cele de… infern etc. se constituie într-un mozaic fastuos, asemenea unei jungle extrareale.

Onirism pseudoerotic şi poem amplu în proză, compunerea prilejuieşte reluarea motivului „Ştimei lacurilor”, pe care îl întrebuinţase şi Cezar Petrescu într-una din cele mai bune cărţi ale sale, descrierea unei terifiante, abundente la culme vegetaţii cu luxurianţă de junglă virgină, autohtonă cumva şi aceasta, asemănătoare şi cu multe din secvenţele filmului rusesc Călăuza etc., totul muiat în lirismul amplu care îl animă pe scriitor, mereu încercând  el însuşi inventări de mituri proprii: „Mama”, „Bărbatul”, „Femeia” (personaje generice, trădând foarte probabil un viitor dramaturg), descrierea unui formidabil pârjol ca infern al secetei, ori descrierea, iarăşi fantastic-infernală a unei „tihării” dintr-o văgăună de munte nemaivăzută sau a unei „ploi cu sânge” ca de pe alte tărâmuri, apocaliptică. Pentru diversificare (căci în anumite momente apare necesitatea spargerii monotoniei), autorul trece dezinvolt de la stilul indirect la stilul direct sau indirect liric. Are obsesia „străveziului”, construirea adică a imaginilor vizuale potrivite oniricului…

Un aer voiculescian pluteşte prin acest amestec de regnuri văzut parcă la începuturile lumii. Poetul este conştient, asemenea lui Sadoveanu, de faptul că „oamenii au nevoie de legende”, că legenda este, în certe cazuri, mai puternică decât adevărul.

Ion Rotaru (2000)

***

Lucian Strochi scrie poezie, proză, eseu, tablete ziaristice etc. Dar în cadrul fiecărui canon limitele sunt abolite… Proza, bunioară, nu îndrăgeşte doar realismul ortodox, ci şi realismul demiurgic – aşa cum spunem noi realismului fantastic, parabolic, paradoxal etc. Astfel încât  am putea zice că genurile şi universurile se întrepătrund, se despart, se reîncheagă, se reprofilează etc. Ca şi în folclor, unde uneori graniţele dintre liric, epic şi dramatic (vezi Mioriţa, Meşterul Manole etc.) nu sunt chiar aşa de uşor de trasat. Personajele, tulburi, tulburate, liliale, luminoase, ludice, fantasmagorice, evită, de multe ori, contururile perfect geometrice, alcătuind o lume de vietăţi şi obiecte aproape în întregime rostitoare de adevăruri, fără ca aceste revelaţii subiective să întunece cu desăvârşire echilibrul existenţial.

Lucian Strochi e, în structuri şi forme, un condei polivalent. Iar viaţa şi arta, în viaţa şi în scrisul lui Lucian Strochi, fac parte -şi chiar formează un înscris unic, un univers distinct, aşa cum, paradoxal sau ba, ziua şi noaptea sunt ale lumii două feţe, aşa cum spaţiul şi timpul, boieri dumneavoastră, nu există unul faţă de celălalt, fiind, paradoxal sau ba, esenţa şi forma aceluiaşi univers.

DUMITRU RADU POPESCU

***

…Intrigă, personaje (Maria, Ana, Eva, Grigore, Manea, Petre, Manole, Toma…), povestiri de dragoste, nebunie şi moarte, o dragoste ardentă şi plină de disperare; construcţie narativă, atmosferă, virtuozitate stilistică. Imagini pline de forţă. Imagini suave, delicate, în contrast cu imaginile şocante.

Toate acestea se regăsesc în Cicatricea, totuşi autorul are ambiţia de a depăşi ficţiunea unui roman, înaintând – fascinat – prin coridoarele sinuoase ale unui adevărat labirint narativ, în căutarea unui centru, a unui arhetip. Este o încercare unică în literatura română, aceea de a scrie mitul acestui sfârşit de secol, retopind în creuzetul naraţiunii miturile esenţiale. (Casa – un adăpost al fiinţei, simbol al locuirii, al vieţii – rămâne pustie. Niciunul dintre cei nouă copii nu rămâne să locuiască în casa abia construită.) Sacrificiul, creaţia, eterna reîntoarcere, răscrucea vieţii, călătoria iniţiatică, destinul, ţapul ispăşitor, „bătălia împotriva umbrei.”

Cartea se desfăşoară pe mai multe planuri, subtil întrepătrunse. Povestea curge când lent, când rapid, cu schimbări imprevizibile de direcţie, precis calculate pentru menţinerea unui suspence neliniştitor, într-un teritoriu învăluit parcă în ceţuri, în care n u mai eşti sigur de nimic. Supleţea şi fluiditatea limbajului atestă o deplină stăpânire a mijloacelor, spiritul geometric – dar şi de fineţe – al autorului. Dincolo de structura de suprafaţă a naraţiunii se ghiceşte, într-un plan profund, o umbră tainică, premonitorie, o prezenţă care ne însoţeşte de-a lungul romanului. Prezentul apasă întruna asupra prezentului, ceva se petrece fără ştirea noastră.

Fantasmele povestitorului sunt amplificate în mit, legendă, baladă, poem. Prezentul şi trecutul se contopesc, vieţile oamenilor trec unele în altele, începutul şi sfârşitul se suprapun într-un fel de arheologie a vieţii cotidiene. Structura simbolică, arhetipală a cărţii dă cititorului impresia că îşi aminteşte foarte precis lucruri care nu i s-au întâmplat niciodată.

Cicatricea este un roman paradoxal. Viziunea solemnă, uneori paradisiacă, este străbătută de mici povestiri crude, cu accente de apocalips. Scriitura e lucidă şi onirică în acelaşi timp. În ciuda simplităţii subiectului, construcţia narativă este imensă. Povestea face impresia de flux debordant, impetuos, plin de vigoare şi creativitate. Îmbinare savantă de povestiri, fiecare povestire atent structurată, fiece detaliu cizelat cu migală şi măiestrie, sugerând arabescurile, complexitatea, stilul baroc. (O tresărire : poemele sunt stranii, sugestive; însă unele digresiuni lirice slăbesc pe alocuri fluxul naraţiunii.)

Acest roman anunţă mai multe cicluri narative, care ambiţionează să cuprindă întregul univers uman – ideatic, fantasmatic, istoric – , întreaga realitate.

Nu aşteptaţi să vă povestesc cartea. Este atâta materie narativă în acest roman, încât a încerca să-l povestesc, fără să las deoparte ceea ce e important, ar însemna să-l rescriu. Mai bine citiţi-l. Lectura cărţii este un prilej de a descoperi talentul unui artist: Lucian Strochi.

Viorel Buruiană (Vladimir Tescanu)

***

Constantin Tomşa – primul critic care a îndrăznit să scrie o monografie despre scriitor – Lucian Strochi sau Ieşirea din Cuvânt, acordă romanului Cicatricea un spaţiu generos (paginile 63-76). Reproducem parţial comentariu său:

…Calificată drept un text derutant, un mixtum armonios, fără loc (geografic) şi timp (istoric), un fel d joc al ielelor, al ideilor, un mozaic fastuos sau o cam stranie proză, cartea pe care o discutăm aici este una de excepţie, deşi are câte ceva din marile cărţi ale literaturii române şi universale, în întregul ei, prin felul în cre autorul utilizează materialul avut la îndemână în vederea edificării unei construcţii epice impresionante, iar originalitatea ei nu poate fi contestată, în ciuda faptului că subiectul, temele, ideile (unele), motivele sunt vechi de când lumea.

În fond, autorul acestui roman spune povestea unei mame care a născut zece copii (unul a murit la naştere), acoperind cu zodiile lor, împreuna cu a sa şi cu a soţului ei, cele douăsprezece zodii, din dorinţa pe care o consideră realizată: Cucerisem totul: cerul, pământul, timpul./…/ Cucerisem pământul şi cerul prin fiii mei, prin zodiile lor. Înnegrisem cerul: pământul devenise străveziu. Ajunsă la apusul vieţii, această Evă, după ce a construito casă cu nouă odăi, câte una pentru fiecare copil, şi înainte de a muri, doreşte să-i revadă pe toţi întorşi acasă: … nu pot să mor, până când nu vor veni să mă vadă. /…/ până când nu vor veni ei acasă.(p.5). Pentru realizarea acestei dorinţe, îl trimite pe fiul cel mai mic, pe Prâslea, în căutarea celor şapte copii (o fată şi şase feciori) risipiţi în cele patru zări şi despre soarta cărora nu mai ştia nimic decât ceea ce îi spuneau unele semne ale căror semnificaţii le ştia dintotdeauna. Aşadar, până aici, nimic deosebit. Şi, totuşi, revenim, cartea lui Lucian Strochi nu este una obişnuită. Ineditul, originalitatea ei stau în felul în care autorul a gândit-o şi, mai ales, a realizat-o, utilizând întretăierea de planuri şi trecând, pe rând sau revenind, fără nici un fel de complexe, de la momentele autobiografice la secvenţe de ficţiune pură, uneori alunecând în senzaţional, dar, în final, toate aceste linii se întâlnesc într-un punct care nu este altceva decât o  construcţie impunătoare, asemănătoare celei înălţate de Manole, ce stârneşte uimirea oamenilor. Am mai menţionat şi în paginile anterioare că Lucian Strochi are plăcerea, să n-o numim voluptate, de a povesti la fel ca înaintaşul său, marele humuleştean, numai că, spre deosebire de acesta, autorul nostru nu interpretează el toate personajele, ci le pune pe acestea să povestească, aşa cum se pricep, în funcţie de gradul de pregătire a fiecăruia, justificându-şi priceperea sau nepriceperea şi, astfel, sporind autenticitatea celor narate: …şi asta a fost toată povestea haiducului Toma, pe care (soţia lui – n.m.) am spus-o aşa cum m-am priceput eu, dar adevărată. (p.118) Autorul stăpâneşte meşteşugul organizării textului, deşi în cazul de faţă cititorul poate fi derutat din mai multe cauze, care sunt tot atâtea virtuţi stilistice: introducerea mai multor naratori(eroii romanului şi mai puţin autorul), nerespectarea unei cronologii a faptelor (prin alternarea relatărilor despre naşterea fiecărui copil cu acelea despre copilăria sau adolescenţa acestora, cu peripeţiile lui Prâslea în timpul căutării fraţilor sau cu prezentarea îndeletnicirilor acestora ş.a.); trecerea cu o dezinvoltură dezarmantă de la persoana I la persoane a III-a; alternarea descrierii cu naraţiunea, a poemelor în proză, deosebit de realizate (vezi pp.7, 31,46, 80 ş.a.) cu poeme propriu-zise pe care le-am întâlnit în volumele de versuri publicate anterior sau pe care le vom citi în volumele ce vor fi publicate după această carte (ex. poeziile scriere, cuvântul e chitina, lema, păianjen de lumină, alb, plasa, statuie, pescuit, balanţa, semn, toate din volumul publicat în 1994, Cuvântul cuvânt, Sonetul XIII– primele patru versuri –din volumul Sonete, 1998), uneori argumentând introducerea acestora prin vocea Celui-plecat-în-căutarea-cuvântului, un alter ego al autorului: N-am scris niciodată versuri în gând. Acum gândurile mi se închegau în vers. /…/Ar fi trebuit, poate, să mă înspăimânte uşurinţa cu care versificam, gândeam în versuri (pp.119-120) sau introducerea unor proze pe care le vom întâlni în volumul de povestiri Memoria fulgerului, 1999 (Labirintul şi vecinica), precum şi a unor pasaje naturaliste, uneori transformate în adevărate scene de groază (vezi p.103 sau p. 320), ca să nu le zicem horror; relatarea aceleiaşi întâmplări de către mai multe personaje (vezi relatările despre moartea haiducului Toma), alternarea, uneori imperceptibilă, a visului cu realitatea, autorul însuşi mărturisind că: Niciodată nu ştim dacă viaţa noastră nu e cumva decât doar vis. Şi atunci când credem că visăm, abia atunci să trăim cu adevărat. (p.69)

Toate acestea şi  precum şi zestrea intelectuală a autorului, însoţite de afectivitatea sa, au menirea de a individualiza în spaţiul românesc acest roman, iar dacă dorim să-l înregimentăm într-o tipologie anume, putem afirma: Cicatricea aparţine tipului de roman care în Franţa anilor ʼ60 se numea Noul Roman, mai ales dacă avem în vedere spusele lui Alain Robbe-Grillet, venerabilul papa al Noului Roman Francez, cum i se spune în Germania: … romanul nu poate fi decât Nou. Dacă nu e nou nu poate exista. Singurii scriitori care au dăinuit în istoria literaturii sunt cei care au înnoit literatura, la fel cum singurii pictori care dăinuie sunt cei care au înnoit pictura, acelaşi lucru se poate spune şi despre muzicienii care au făcut ca muzica să evolueze.

Deosebită ni se pare maniera în care este realizat romanul din punct de vedere tematic şi al tratării, al individualizării personajelor. Putem spune că autorul şi-a propus, şi chiar a realizat, o recapitulare şi o sinteză a temelor din toată literatura noastră (de la creaţia populară la postmodernism), fiecăruia dintre ele repartizându-i cel puţin câte un personaj emblematic, multe dintre acestea cunoscute deja cititorului, dar nu în ipostaze ştiute, sau nu numai în ipostazele ştiute, ci în cu totul altele noi şi aureolate de o complexitate nemaiîntâlnită altundeva şi presărate cu ştiinţă în canavaua romanescă. /…/

Desigur personajul care se detaşează de la început în protagonist al demersului epic este mama celor nouă copii, căreia, la un moment dat, îi este atribuit numele Eva (nume care ştim că înseamnă femeie, p.232), personajul care va parcurge momentele principale ale vieţii unui om, al marii treceri, cum ar spune Lucian Blaga, ca o nouă Vitoria Lipan, atemporală şi aspaţială; este femeia care se conduce după semne şi norme cunoscute din basmele populare, apelează la sfaturile unei vrăjitoare care îi spune că va trăi mult, aproape o sută de ani şi că îşi va vedea copii murind (p.146), dar această prezicere nu o înspăimântă. Este aproape convinsă că noi oamenii prin copii suntem nemuritori. (p.161)./…/ Este convinsă că un copil se face cu dragoste (p.32) şi, la un moment dat, se întreabă: câţi copii trebuie să nasc, ca să  înving moartea?

Cu ajutorul acestui personaj, autorul pune în discuţie ampla temă a naşterii, temă care-i oferă posibilitatea de a-şi etala posibilităţile de transformare a realităţii în artă, creând adevărate poeme în proză (p.34), dar şi imagini teribile ca cea care ilustrează chinurile facerii, chinuri care în imaginaţia celei care naşte se transformă într-o luptă între viaţă şi moarte, o luptă cu o fiară atât de mare încât nu-i vedea marginile (p.13). Măiestria de care dă dovadă Lucian Strochi aici am mai întâlnit-o şi într-un poem din volumul Totul despre mine, un adevărat imn închinat acestui moment unic din viaţa fiecărui muritor, poem pe care, pentru frumuseţea sa deosebită, îl transcriem în întregime: când naşte o femeie păsările aflate prin preajmă / în zbor / cad fulgerate / caii pornesc speriaţi fără stăpân / ca la miros de lup / făcută ghem luna urlă de spaimă / tremurători copacii se risipesc în frunze / şi apa din fântâni se ascunde-n mâl / când naşte o femeie înspăimântaţi bărbaţii / se-adăpostesc sub poduri / şi-n cimitire putrezesc literele / crucilor de lemn./…

În seria personajelor asupra cărora Lucian Strochi şi-a revărsat toată dragostea, dar a şi insistat cu acribie, am putea spune, la realizarea lor, alături de mama celor nouă copii, se înscriu: Manole, Grigore, Toma şi, mai ales, Cel-plecat-în-căutarea-cuvântului.

Manole, ţine să precizeze autorul de la primele pagini ale cărţii este unul din acei artişti rari, care poate îmblânzi culoarea, piatra, lemnul şi fierul şi pentru care nimic nu este imposibil (p.21), un artist conştient de valoarea şi de menirea sa, capabil de a ridica o casă într-o noapte (p.28). Îndrăgostit de lumină pictează pentru că nu i-a plăcut întunericul şi consideră că orice culoare e o lumină(p.28), iar policandrul din zidirea sa e împodobit cu luminile cerului pogorâte printre oameni (p.22). În realizarea acestui personaj, autorul topeşte în canavaua epicii sale mai multe motive biblice (ex. motivul izvorului tămăduitor şi al ciungului căruia i-a crescut mâna la loc, numai cât şi-a cufundat ciotul în apa izvorului găsit de Manole), motive populare sau din literatura cultă (ex. hotărârea lui Manole de a zidi o altă lucrare mai grea şi mai frumoasă, p.20, în ciuda faptului că preoţii erau mânioşi, p.21; motivul zidirii fiinţelor vii pentru ca zidirea să dăinuie ş.a.). Mai mult, autorul nostru nu poate rezista tentaţiei de a-şi ridica eroul la dimensiunile eroilor civilizatori creaţi de predecesorii săi şi îl pune să rostească următoarele cuvinte ce ne duc la Prometeu şi nu numai: Dacă m-ar întreba cineva cum aş vrea să mor, i-aş răspunde: pe jumătate răstignit în lucrare. Un vultur din ceruri să vină,  să-mi sfâşie ficatul şi inima. Un şarpe din iad să-mi picure, muşcându-mă de picior, otrava (p.22).

Dintre portretele realizate de Lucian Strochi în această carte, acesta este cel mai reuşit, după cel al mamei. Personajul său nu seamănă cu modelul popular, dar nici cu altele create în literatura română cultă, pornind de la aceeaşi temă(vezi Lucian Blaga, Adrian Maniu, Nicolae Labiş ş.a.). Mai mult, autorul nostru ne propune, parcă pentru a supradimensiona misterul, diferite variante ale morţii eroului: schelele se năruie una peste alta şi Manole odată cu ele, sau poate că vreun meşter slăbise schelele, cu gândul că aveau să le dea jos a doua zi. Poate că cineva făcuse înadins asta, apoi conchide: Cu Manole n-a fost lucru curat. Toate aceste supoziţii sunt exprimate de oamenii care discută cu Prâslea.

Toma este născut din dragostea femeii cu bărbatul ei, dar cu gândul la omul venit în casa lor, care dormea într-o cameră alăturată, ea fiind conştientă de păcatul amendat şi de Biblie: n-am păcătuit cu trupul, dar am păcătuit cu mintea şi poate e şi mai rău aşa, că nimeni nu te poate şti şi nu te poate pedepsi (p.73). Toma este copilul rănit înainte de a se naşte, dar ca urmare a leacurilor bătrânei vrăjitoare s-a făcut zdravăn, aprig la mânie, pe care nu-l mai poate doborî nimeni, dar căruia i se prezice de către baba Ana un viitor tragic: Să se ferească dacă poate, cât poate, de rană de glonţ, de săgeată, de cuţit. Din asta o să i se tragă moartea (p.42).Faptele acestuia sunt prezentate de către autor în mod metaforic, iar prin ele, dar şi prin pruncii lăsaţi, el supravieţuieşte: Îi ştiam bine ochii, nu-i uitase. Îi găseam când în ochii unui cerşetor, când în ochii obosiţi ai unei babe, când în ochii aspri au unui negustor, când în ochii adumbriţi de spaimă, tremurători, umezi ai unei fete mari /…/ Toma se risipise în oameni, în gândurile lor, în inimile lor/…/ Toma era mai viu decât fusese el în viaţă, viu cu adevărat (p.127).

Grigore – păstorul – este personajul care aminteşte de ciobanul din Mioriţa: şi el îşi mână turmele pe-un picior de plai/ pe-o gură de rai (numai aici e raiul  – spune el); şi el este înfrăţit cu elementele naturii, cosmice şi terestre, ca şi eroul popular (Aşa că mă iubesc cu soarele, cu turmele mele, cu brazii, cu păsările. Noaptea mă iubesc cu stelele. /…/ Stelele sunt turmele care n-au coborât încă pe pământ.(p.39), iar Lucian Strochi păstrează despre moartea acestuia aceeaşi incertitudine, precum autorul anonim: …da, în văzuseră, coborâse cu turmele, dar de atunci nu-l mai văzuse nimeni, fără a exclude posibilitatea de a fi ucis de mână  şi de fier de om dar nu de izbitură; sigur murise de scârbă (p.134). Portretul său este completat de către mama sa care îşi cunoaşte bine fiecare copil şi care este de părere că Grigore este o întruchipare a tuturor trăsăturilor definitorii ale celorlalţi fraţi: avea câte ceva din fiecare frate: iubea pământul cu aceeaşi patimă ca şi Petre/…/; semăna cu Manole, în gândul său de a-şi scrie cartea /… /semăna cu Toma în sălbăticie/…/; semăna cu Vasile, în muţenia lor /…/semăna şi cu cel blestemat de mine/…/ în patima pentru cuvânt /semăna chiar cu Maria (amândoi era doritori de rodire, de înmulţire…); Şi poate că semăna şi cu fratele cel mai mic. (p.288).

Cel-plecat-în-căutarea-cuvântului –scriitorul – este şi el unul din cei patru supravieţuitori. El va străbate în sens invers traseul parcurs de Prâslea, căutând semnele trecerii fraţilor săi prin lume. Lui i s-a prezis că o să ajungă om mare. Portretul său, în coordonatele sale esenţiale, este schiţat de mama sa: că doar el va izbândi, că doar el va duce mai departe numele şi patima şi gândul şi carnea neamului nostru deoarece el îmblânzea cuvintele, le îndoia, le topea, făcea ce vroia cu ele. Prin spusele acestui personaj vorbeşte însuşi scriitorul Lucian Strochi. Se autodefineşte ca un logodit doar cu cuvântul, nestrămutat în convingerea sa:Eu am fost blestemat să-mi caut cuvântul. Poate un singur cuvânt. Poate mai multe. Nu ştiu care e acel cuvânt. Poate îl voi afla. Poate îl voi afla în cuvintele care îmi ascund un gând. Al meu şi al oamenilor. S-ar putea să-l găsesc. Pentru asta, pentru gândul acesta nebun, pentru cuvântul pe care nu-l mai ştie nimeni, merită să-ţi risipeşti o viaţă. Poate chiar să mori. (pp.159-160), iar în final, mărturiseşte tranşant că şi-a îndeplinit destinul, chiar cu riscul de a ajunge acasă după moartea mamei sale: N-am putut veni mai devreme./…/ Toţi îşi isprăviseră lucrarea şi puteau să vină: eu nu. Cred că ce am făcut eu e cel mai bun lucru pe care îl puteam face, lucrul cel mai bun pe care îl poate face cineva. (p.330). Revenirile repetate asupra acestui personaj dau posibilitatea autorului, prin intermediul mai multor instanţe narative – autor, personaj, narator – să aducă în discuţie mai multe probleme care, la un loc, în această carte, în altele, în proză sau în poezie, ca şi în unele cronici literare sau de altă natură, se constituie într-o adevărată artă poetică în al cărui conţinut de idei vom surprinde şi unele ecouri din zestrea livrescă pe care a acumulat-o în timp. Vom afla ce reprezintă pentru Lucian Strochi scrisul (o taină pe care nu o putem înţelege deplin, un labirint care te poate scoate oricând la lumină sau te poate coborî în întuneric –p.171- şi că această îndeletnicire e de origine divină. Oamenii nu pot cunoaşte singuri scrisul –p.328, scriitorul (un vrăjitor care ştie atât de bine gândurile oamenilor şi care vede tot ce fac aceştia, fără să fie văzut –p.172), cartea, pe care o consideră mult mai ispititoare decât o comoară.(p.242). Este apoi convins că scrisul său trebuie să fie în folosul semenilor: Şi dacă vreun gând de-al meu poate fi un răspuns pentru altcineva, atunci nu e mai bine că am scris totul aşa cum m-am priceput? (p.26). Lucian Strochi ţine să facă şi precizarea că nu orice nefericit poate fi un mare scriitor. Pentru a deveni creator de literatură interesează atitudinea, obsesia, simbolul, parabola nu numai cantitatea de viaţă, senzaţionalul, dramaticul (p.174). /…/ Concepţia sa despre scris este completată de câteva păreri despre carte, considerând că fiecare om, prin ceea ce îşi propune şi, mai ales, prin ceea ce realizează îşi scrie propria carte: Ţesutul, cusutul, împletitul sunt tot scrieri (cel puţin aşa cred) susţine mama aşteptându-şi fiii care s-au risipit în lume de boala dorului de ducă, dar numai după ce îşi va fi isprăvit fiecare cartea începută (p.286). Şi Prâslea constată: Neamul nostru avea să fie un neam al cărţii./…/Mama îşi scrie o carte a ei, enormă, prin noi, fiii ei, o carte cu care voia să înnegrească cerul./…/ Fratele meu, poetul, voia să scrie şi el o carte -< singurul lucru care mă poate justifica pe lumea asta, înţelegi?>/…/ Petre şi Grigore şi Toma şi Manole vroiau să-şi scrie câte o carte, în felul lor, cu uneltele lor (p.243), apoi înşiră, în numele autorului acestui roman, temele care ar urma să facă obiectul unei cărţi: Despre ce va trebui să scriu? Despre viaţă şi despre moarte, despre gândurile noastre, despre munca, lupta şi jertfa noastră? Despre visele noastre. Despre coşmarurile noastre. Despre neputinţa noastră. Mărturisiri, spovedanii, obsesii, vise, coşmaruri. (p.243).

Concepţia lui Lucian Strochi despre carte, în general, este clară: cartea trebuie să fie una în care sub semnul tainic al morţii, să răsară viaţa, una a iubirii, a jubilaţiei, a iniţierii, fără ură, una a ezitărilor, un semn al insomniei, un semn al rănirii şi al vindecării. Nu ezită nici în a preciza aşa cum vede el felul în care trebuie scrisă literatura: O carte trebuie să fie unitară, de la primul la ultimul cuvânt, în ciuda faptului că va fi atât de fragmentară /… / o carte sugrumată din cauza epicului şi, paradoxal, prin recul, o carte eminamente lirică /… / o carte atemporală şi aspaţială, pentru că domeniul ei de definiţie rămâne eternul uman.(  p.244) Aceste precizări şi încă multe altele ce pot fi întâlnite pe parcursul acestui roman alcătuiesc o imagine a acestuia şi constatăm că ele au fost respectate de autor în elaborarea operei sale.

Poate nu ar fi lipsit de interes să menţionăm, măcar şi în treacăt, celelalte personaje a supra cărora autorul a insistat mai puţin sau nu suficient de convingător. Vasile, pescarul singuratic, un personaj fantomatic. Petre are un cult pentru pământ şi a cărui legătură cu brazda, deşi originală, autorul nu-i găseşte o rezolvare, din punct de vedere estetic, fericită. Prâslea, eroul de bildungs-roman, străbate un drum de iniţiere în căutarea fraţilor plecaţi în lume, un drum spre moarte: mai întâi moartea ca posibilitate, apoi, ca semn, ca obiect, apoi ca realitate. Mai era şi acel dincolo de moarte – spune mama – pe care fiul meu avea să-l cunoască şi să-l cucerească şi poate de aceea este lăsat în viaţă de către autor. Maria, atât prin nume, prin căsătoria cu Iosif şi prin copilul ei Alexandru, a cărui naştere bătrâna o consideră semnificativă (naşterea nepotului meu Alexandru, cel întemeietor de zodii şi de popoare) are în romanul lui Lucian Strochi, după  propria-i mărturisire, sensul cel de pe urmă, triumful real al vieţii. Maria este cea care asigură, prin copilul ei, continuarea unui neam, de ce nu, cum spune tor autorul în ultima frază a cărţii: Şi lumile prinseră a se roti din nou.

Întreaga poveste din această carte este realizată prin reluarea selectivă a unui mare număr de motive din creaţia populară şi cultă: obiecte fermecate, purtătoare sau nu de noroc (năframa, potcoava, oglinzile, pintenul  de argint, cămaşa care îl arde de viu pe cel care o poartă, boul de bronz, banul de argint, pieptenii), animale şi păsări vorbitoare (oaia, calul, ştima apei, pasărea Phoenix, şarpele, broasca ce se umflă până crapă, inorogul), duhuri, luntraşul care trece apa morţilor, precum şi unele obiceiuri şi datini: vămile pământului, descifrarea unor semne prevestitoare, vânzarea copiilor bolnavi pe fereastră, obiceiuri legate de momentele principale din viaţa oamenilor: naşterea, nunta, înmormântarea, desgropământea; descifrarea viselor, premoniţii, cifre fatidice etc.-. Toate acestea dau autorului posibilitatea de a încerca un răspuns la marile întrebări legate de dragoste (ex. iubirea e singura stare de existenţă a materiei, p.80; nu există altceva în viaţă pentru care să merite să trăieşti decât dragostea), dar şi de moarte pe care o poţi păcăli o dată, de două ori. N-o poţi păcăli însă mereu, ea nu e un drum, e capătul drumului, este monstrul cu o mie de ochi pentru ca, în final, să ajungă la concluzia: Niciodată, niciun om nu a putut să dea un răspuns adevărat la vreuna din întrebările care îi frământă pe oameni de atâta amar de vreme (p.284).

Multe sunt obsesiile autorului pe care cititorul le descoperă în această carte ca pe propriile sale obsesii, dar, dintre toate, adevărate lait-motive, sunt sintagmele în care este prezent cuvântul străveziu (folosit de 50 de ori) şi cuvântul metaforic pe care Lucian Strochi l-a atribuit ca titlu cărţii sale: CICATRICEA. De fapt, în cartea sa vom descoperi pe rând cicatricea fiecărui personaj, cicatricea fiecărui moment al existenţei umane, iar în final, ceea ce înseamnă cicatricea pentru scriitor: O carte solară scrisă de un lunatic. O cicatrice (p.244), deoarece ne spune că fiecare cuvânt este pentru el o cicatrice şi că un om nu poate scrie altceva decât cartea vieţii lui, adică nu poate scrie altceva decât despre el.

Cartea lui Lucian Strochi se constituie în totalitatea ei, ca o parabolă captivantă despre inteligenţă, despre destin, despre singurătate, despre durere, despre existenţa umană cu toate împlinirile şi neîmplinirile ei, toate aşezate într-o structură în care se întrepătrund registre diferite (Folcloric, religios, arhaic, livresc ş.a.). Cartea lui Lucian Strochi este o carte în care descoperim destul de multă moarte, dar şi multă viaţă, iar autorul este un creator, ca şi personajul său Manole care nu era doar un posedat, fie el şi de geniu; era un om care se străduia să uite, topind într-o lucrare originală tot ce acumulase cu trudă. Ce altă mărturisire de credinţă? Ce alt crez artistic? Ce altă autodefinire mai elocventă ca aceasta pe care autorul o pune pe seama personajului său realizat cu multă grijă da, mai ales, cu multă căldură, cu deosebită dragoste?

Am putea glosa încă mult, fie despre intertextualitatea discursului narativ, despre etimologiile inspirate sau curioase, amintite deja în comentariile cărţilor de poezie, fie despre construcţii metaforice inedite, sau despre structurile aforistice în care vom descoperi ironia, dar şi conţinut ideatic, chiar dacă nu întotdeauna inedit, original, însă, de fiecare dată, demn de reţinut pentru mesajul încorporat. Aceste calităţi, şi încă multe altele, sunt tot atâtea strategii folosite de autor pentru a capta interesul potenţialului cititor, tot atâtea moduri de a pune întrebări şi de a oferi soluţii, dar valoarea cărţii, trebuie să spunem, va fi evidenţiată la lectură numai în funcţie de gradul de cultură al cititorului. Altfel…