Secrete din atelierul de creaţie: Cum am scris romanul „Cicatricea”

Lucian Strochi-CicatriceaDevenirea cărţii

Orice carte este un labirint, după cum şi drumul spre o carte este un labirint. Primul Te(zeu) este, evident, autorul, după cum tot el, autorul, a fost, pe rând, Dedal, Icar, Ariadna sau Minotaurul.

Primul moment important în devenirea romanului „Cicatricea” a fost o discuţie purtată cu o scriitoare franceză, Gisèle Bienne, la Reims.

O invitasem să citească, măcar în traduceri, literatură română. Am fost refuzat destul de categoric: „Ce mi-ar putea spune nou literatura română?” „Dar ce anume te-ar interesa?” „Poate mituri româneşti. Dacă aveţi aşa ceva. Dacă aţi avea un scriitor cam ca… Ismail Kadare…” Zadarnic i-am vorbit despre Rebreanu, Sadoveanu, Preda, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu,  D.R.Popescu. Gisèle a rămas inflexibilă.

M-am gândit atunci dacă ar exista o carte care să-i satisfacă ardentele dorinţe mit(olog)ice şi, spre surprinderea mea, nu am găsit nimic convenabil în beletristica noastră.

Atunci m-am gândit să scriu o carte despre miturile româneşti, despre câţiva eroi de balade. Ceva care să unească organic aceste mituri.

Al doilea moment a fost întâlnirea mea cu o baladă, „Balada fratelui mort”; (o variantă a baladei o cunoscuse Goethe şi o valorificase superior în „Regele ielelor”). Am „dăruit” fratelui mort câţiva fraţi, pe Meşterul Manole, pe Toma Alimoş, pe ciobănelul din „Mioriţa” (care la mine devenise Grigore), pe Prâslea –  pe care îl împrumutasem din basmele româneşti, apoi pe Poet (Cel plecat în căutarea cuvântului), pe Petre (agricultor), pe Pescar, pe fratele cel mare şi pe soră…

Prima nebunie a cărţii era să unesc toate aceste nume şi mituri… Aveam însă de rezolvat o problemă importantă: cum să fie fraţi nişte eroi atât de diferiţi (prin destin, temperament, acţiuni etc.)? Soluţia a fost găsirea unei obsesii comune (cartea) şi a unui semn comun (tăierea venelor, care se practică şi astăzi în frăţiile de cruce).

Al treilea moment a fost descoperirea Mamei. Această mamă vrea să înfrunte cerul prin copiii ei, să acopere cerul cu zodiile copiilor ei, a ei şi  a soţului ei. Evident fiecare copil se va naşte într-o altă zodie. Îmi trebuia şi un pretext care să-i strângă pe toţi într-un loc şi atunci am descoperit pretextul casei.

A trebuit să rezolv câteva probleme extrem de dificile. Cine să fie autorul cărţii (cărţilor)? Citez din Postfaţă: „…Dar marea ezitare va fi produsă de carte (cărţi): cine este de jure şi de facto autorul cărţii? Mama – cea care scrie o carte a ei, a fiilor, a neamului ei, o biblie, o carte a eternităţii sau a efemerului? Fiecare dintre fraţi, unii lăsând-o neterminată? Poetul – cel care pleacă în căutarea cuvântului şi a adevărului? Fratele cel mic – cel care pare a găsi un răspuns suprem unei eterne întrebări, dragostea, după ce şi-a epuizat iniţierile? Maria – cea care va scrie cartea ei, a fiului ei şi a neamului ei? Toţi împreună? Autorul – care are imprudenţa de a semna un asemenea document? Poate că toţi sau niciunul. Care este începutul real al cărţii? Cel identic cu al Bibliei ? Unul apocrif, ironic (la început a fost litera sau silaba)? Sau: „Timpul nu mai era al meu”- cum începe una din variante – cea oferită comod, direct, cititorului? Câte cărţi se scriu de fapt? Una e scrisă prin imagini de Manole („lucrarea” şi pictura); a doua carte e scrisă de Grigore, cel care scrie un singur, diferit cuvânt pe pielea fiecărei oi, obţinînd, prin mişcarea turmei, prin amestecul oilor între ele, o carte înfinită; a treia carte e scrisă de Toma şi de calul său, copitele acestuia lăsând urme care nu se vor şterge vreodată; a patra carte e scrisă de pescar şi de barca sa: o carte efemeră, a „spumei”; a cincea e scrisă de poet, acesta realizând şi performanţa de a vorbi în versuri, ca în timpurile mitice, ideale; cu alte cuvinte, realizând şi o carte orală, paralelă (nu ştim dacă şi identică) cu cea pe care o scrie la un moment dat; a şasea carte e scrisă de fratele cel mic; a şaptea, de mamă; a opta, de un autor-martor, cel care consemnează, între altele, dialogurile ş.a.m.d.  Mai există şi o altă carte, tot despre acest neam, pe care o găseşte, la un moment dat, mama; apoi alte cărţi pe care le descoperă Petre în pământ. Pământul străveziu, cerul, semnele, zodiile sunt tot pagini de carte/cărţi, căci ele mărturisesc şi se mărturisesc, ascund şi relevă. ”

Altă problemă extrem de dificilă era încadrarea operei în gen şi specie: ce carte să fie? Iată câteva aprecieri: poem şi eseu, pendulare între basm şi decupaj fenomenologic, între baladă şi document psihologic, între ficţiune pură şi naturalism, între insomnie şi coşmar şi desigur, roman (specie proteică).

Lucian StrochiTitlul, găsit greu, după patru ani de la primele rânduri scrise este destul de generos, comentat şi el în Postfaţă: „Ce este o cicatrice ? Unele răspunsuri sunt date chiar de autor: cicatricea este o rană; amintirea rănii; vindecarea de o boală, printr-o intervenţie chirurgicală; un semn şi un însemn; un accident; o expresie brutală şi suavă, a scrisului; un palimpsest; o matrice; un blazon; un zodiac; un stigmat; un posibil semn de identificare. O expresie a umanului, prin imperfecţiunea pe care o conţine, divinul fiind, se ştie, perfect. Cicatricea este, ca primă şi ultimă semnificaţie şi expresie, un rând dintr-o carte.

Şi dacă ne gândim la faptul că numele autorului înseamnă în traducere „rânduri”, că, nu cu mult înainte de apariţia cărţii, autorul a avut o majoră intervenţie chirungicală, cartea şi titlul ei capătă, pentru a câta oară, semnificaţii noi, aşa cum, probând în faţa unui interlocutor, realismul scrierii sale „Sudul”, considerată ca fiind cea mai îndepărtată de real, prin arătarea unei cicatrici din creştetul propriului său cap, cicatrice asemănătoare cu cea pe care o purta şi eroul său Johannes Dahlmann, Borges demonstra tuturor, cât de relative sunt aprecierile impresioniste sau pedant pozitiviste, atunci când  e vorba de literatură, aliajul real-ireal fiind dificil de separat în componentele sale elementare.”

O altă problemă dificilă a fost (re)găsirea unui stil adecvat unei asemenea opere baroce. Era imposibil să folosesc un stil unic şi atunci am ales o multitudine de stiluri pe care am încercat să le adecvez momentelor surprinse, descrise în carte. Citez din aceeaşi Postfaţă: „Uneori fraza e amplă, tonul profetic, mesianic; alteori scriitura e nervoasă, eliptică. Uneori cuvinte, grupuri de cuvinte şi propoziţii incidente „scămoşează” enunţul, făcându-l ambiguu, ezitant, împiedicat, fascicular. Alteori auzul scriitorului e perfect, sesizând imperfecţiuni de semiton, căutând noduri şi ventre perfecte, propunând sensuri noi, etimologii surprinzătoare, rime rare. (Memorabilă e scena în care „predicatorul” vorbeşte cu bâlbâiţii şi tot ce urmează apoi, inclusiv propunerea de a-i învăţa pe oameni o limbă nouă, curată, nestâlcită). Pagini sau fraze întregi au un caracter oral, devenind mnemotehnice. Deşi puţin diferenţiate stilistic (cartea s-a dorit unitară în scriitură şi impersonală), vocile personajelor se recunosc destul de uşor, diferenţa dintre ele nefiind atât una de inventar lingvistic sau dialectal, cât una atitudinală, de temperament, de intensitate a trăirilor, de context situaţional.”

A fost dificil să stabilesc şi adevăratul protagonist al cărţii: cotropitoarea, uriaşa mamă, cucerind totul: cerul, pământul, soţul, fiii, destinul şi pierzând totul, într-o superbă risipire şi dăruire? Fiul cel mic, cel care găseşte în final calea spre  adevăr, având, ca religie supremă, ultimă, iubirea? Fiica, Maria, cea care, prin copil, întemeiază şi continuă un neam? Cel-plecat-în-căutarea-cuvântului (şi a adevărului originar), autorul moral al cărţii (cărţilor)? Sau poate că trebuie să căutăm personajul principal printre alte nume: cuvântul, călătoria iniţiatică, destinul, familia, viaţa, moartea, naşterea, zodiile, eterna reîntoarcere, creaţia, imaginarul? Răspunsul la aceste întrebări este riscant, dar, în spiritul cărţii, posibil.

Am rezolvat greu problema montajului, a inserţiilor, a acţiunilor paralele. Am folosit în cele din urmă o tehnică pe care o numesc „a roţii dinţate”, cu deveniri şi iniţieri succesive, o tehnică a suveicii, cu o mamă plonjând în analepse şi cu prâslea acţionând la timpul prezent; romanul este şi sferoid, prin unul dintre începuturi.

Câteva lucruri m-au depăşit prin scriitură. Deşi iniţial vroiam ca accentul logic să cadă pe fraţi, până la urmă mama a ajuns un personaj copleşitor, protagonistul. Iată cum apare caractezizată de un critic: „Ambiţia ei  e, în acelaşi timp, patologică şi sublimă. Ca o veritabilă, ultimă Evă, ea vrea să învingă, prometeic, Cerul (destinul), cucerindu-l prin zodii, prin fiecare naştere, furându-i, nu focul, ci viaţa. Este, pentru acest lucru, condamnată la moarte repetată, murindu-i pe rând fiii şi murind, în cele din urmă, şi ea. Totuşi, patru din fii îi vor supravieţui, simbolic: Poetul prin cuvânt, Petre, plugarul, prin aplicarea şi aplecarea asupra pământului, Prâslea prin descoperirea iubirii (singurul antidot împotriva morţii) şi Maria, aceasta eternizându-se prin copil. Se reface deci o posibilă structură a universului prin cele patru elemente esenţiale: aerul, pământul, focul şi apa. Lucrurile se complică din ce în ce mai mult, elementele sunt interşanjabile: cuvântul (aerul) prin forţa sa, are concreteţea şi forţa germinativă a pământului; pământul devine străveziu, ambiguu şi simbolic precum cuvântul (aerul); focul curge, asemeni apei, iar apa împrumută atributele focului – până la epuizarea tuturor opoziţiilor posibile.”

Am căutat, bineînţeles, să obţin şi o simbolistică impresionantă şi am pus romanul sub semnul crucii şi al celor patru elemente: pământul, aerul, apa şi focul. Elementele au fost unificate prin metafora integratoare a cărţii: cartea e literă, silabă, cuvânt, primul cuvânt, vers şi verset, având autoritatea unei Biblii sau a unei Cronici aduse în faţa unui judecător suprem; e străvezie precum aerul şi are puterea germinativă a pământului ; e informă, prin infinitele forme, precum focul ; are diferite viteze, precum curenţii unui râu, ai unei ape. O altă metaforă tiranică pare a fi scrisul: el este creaţie divină, labirint, realitate primă a oricărei cărţi, timp şi spaţiu condensat. Şi, din nou, scrisul poate fi revendicat de oricare din cele patru elemente: el germinează, prin cuvinte, realităţi ştiute şi neştiute, asemeni pământului; el este o apă, fiind o curgere, înţeleasă heraclitic; un foc, (i)luminând şi distrugând; scrisul e, prin ceea ce comunică dincolo de realitatea sa, aer, fiind tiparul nevăzut al gândului. Tot patru sunt şi valorile călătoriei iniţiatice întreprinse de Prâslea: viaţa, moartea, creaţia şi iubirea.

Aveam de rezolvat şi o altă problemă spinoasă: dacă romanul avea să fie realist sau nu, existând riscuri de toate felurile pentru oricare dintre opţiuni. Întâmplările pot fi reale sau oferă iluzia autenticităţii (aratul din noaptea Învierii, întâmplarea cu „muţii”, povestirea ţăranului pus aproape în imposibilitatea de a alege o soluţie perfectă, povestea haiducului „spusă” de nevasta sa (Baltă-pe numele său adevărat; soţia lui trăieşte şi astăzi!), întâmplarea cu scheletele şi cu idolii încălţaţi); uneori ele sunt posibile; alteori sunt pur şi simplu proiecţia unui imaginar fabulos, arborescent, simbolic, parabolic.

Dar cel mai greu era să rezolv problema personajelor: cât anume din ele trebuia să aparţină baladei originale şi cât avea să fie contribuţia mea (ficţională)? Am rezolvat problema observând că într-o baladă eroul este surprins într-un singur moment, e drept semnificativ, de maximă amplitudine şi semnificaţie; eu   le-am dat fiecăruia un bildungs şi uneori un nume.

Spaţiul mi l-am dorit adesea recognoscibil, realist: zona Petroşaniului, zona Tazlăului, Sighişoara, un oraş de „graniţă”, un oraş moldav, o peşteră din Carpaţii Meridionali; dar poate fi însă şi „celălalt tărâm”, un spaţiu matricial, un spaţiu-limită (pat, odaie, şopron, casă, sat, munte, mlaştină, pădure), un spaţiu imaginar (un fel de inel al lui Möbius) sau spiralat (vezi ascensiunea spre stele, prin zodii, a ciobanului), un spaţiu arhetipal sau convenţional (ca în basm), un spaţiu unidimensional, moral, în care „raiul şi iadul sunt totuna”.

Am modelat şi torturat timpul, transformându-l într-un posibil personaj al cărţii: timpul poate fi biblic, renascentist, interbelic, contemporan sau etern; poate fi comprimat, ca într-o scenă de dragoste dintre fratele cel mare şi vecinica, aceasta trecând  de la o vârstă aproape nubilă la cea a unei bătrâne, în doar câteva ore; poate fi dilatat  prin intensitate, prin repetare, prin rememorare. Regimul este în general diurn, dar visul, somnul, coşmarul se pot întrepătrunde sau insinua, fie într-o permanentă insomnie, fie într-o trezie, cu efecte benefice. Timpul devine astfel o funie, timpurile torsionându-se diferit: aproape niciodată timpul biologic nu coincide cu cel cronologic sau psihologic.

Atunci când  am vrut (şi când mi s-a permis!), am cultivat premeditat ambiguitatea: uneori eroul capătă un nume, atunci când, în balada clasică, nu îl are. De exemplu, ciobanul din Mioriţa se numeşte aici Grigore. Alteori un nume (mai exact: un prenume) devine generic pentru o anumită tipologie (haiducii se vor numi, cu toţii, Toma); în fine, chiar atunci când datele personale coincid cu cele ale baladei populare, intervin nuanţele, detaliile specifice, semnificative, simbolice (ca în cazul lui Manole). Personajele pot purta nume biblice: Eva, Maria, Petre etc., dar şi în acest caz  avem de a face cu suficiente „contraziceri”: Petre e agricultor, nu pescar; Maria, căsătorită cu Iosif, va avea un alt destin, iar Eva nu ştim dacă se numeşte într-adevăr Eva. Unele personaje nu au, pur şi simplu, nume: asemeni personajelor dintr-un teatru expresionist, ele se recunosc prin ocupaţia de bază: pescarul, poetul (numit şi el, perifrastic Cel-plecat-în-căutarea-cuvântului). Alte personaje sunt numite relaţional: fratele cel mare, prâslea. O fină ironie relativizează bestiarul heteroclit al cărţii prin substantive mobile: ţapul e de fapt o capră, devenind, din ţap ispăşitor, capra care cedează oamenilor… cornul abundenţei, inorogul devine… licornă sau unicorn prin fuziune mitosinonimică. În fine, apar imagini fie de regn compozit (mai exact de interspecie – fraţii revin în pântecul mamei, ca în corabia lui Noe, sub chipuri de animale, unele inexistente, am propus vilogi, mecari, limizi, varezii), fie de travesti fabulos, ca în scena nunţii unde nuntaşii, suferind de o metamorfoză incompletă, vor purta, ca la un bal mascat (sau poate chiar e vorba de aşa ceva?), capete de animale. Tot ironică cred că e şi soluţia coexistenţei celor două zodiace: unul „tradiţional” începând cu zodia berbecului şi celălalt cuprinzând animale fantastice precum Himera, pasărea Roc, pasărea Phoenix, salamadra sau vasiliscul. Lytolycantropul, un personaj sinteză a trei realităţi distinte: piatră-lup-om, pare a fi cea mai frapantă prezenţă a acestei metarealităţi auctoriale.

Personajele pot avea destine paralele: Deli poate fi ţigancă sau indiancă, poate fi ghicitoare sau vrăjitoare; Manole, înregistreză adevărate tururi de forţă, totul fiind adevărat şi nimic neconfirmându-se în cazul morţii sau nemorţii sale (sau a Anei). Un alt procedeu ironic este relativizarea întâmplărilor (şi, deci, şi a semnificaţiilor): nu ştim dacă s-a produs sau nu incestul între Maria şi fratele ei, dacă Maria a fost violată sau a fost victima unui accident, dacă fratele cel mare a trăit sau nu o impecabilă scenă de dragoste cu „vecinica”.

Cicatricea este o opera aperta, miturile, riturile, legendele, baladele, credinţele, superstiţiile româneşti coexistând, fiind tangente sau secante, cu altele din spaţiul balcanic, germanic, romanic, slav sau elin. În dozaje infinitezimale, vom regăsi, în carte, sugestii oferite de proza unor Vasile Voiculescu, I.D. Sârbu, Mateiu Caragiale, Sadoveanu (cel din „Baltagul”), Ismail Kadare, Jorge Luis Borges, Gabriel Garcia Marquez, Paustovski, Dino Buzzati, Sabato, Dante, Knut Hamsun, Cervates. Simpla enumerare şi alăturare a acestor nume e  însă, prin diferenţele specifice implicite, în cele din urmă, irelevantă.

S-a spus, îndreptăţit, că romanul e un gen proteic. Acest roman conţine, pe lângă alte versuri, chiar două poeme ample, publicate în cărţile anterioare, de poezie, ale mele. Ironic şi patetic, insidios şi lilial, am împins spre o nouă, prospătă şi altă lectură a aceluiaşi text. Poezia devine proză şi invers, semn că barierele, altădată imuabile, sunt acum permeabile, iar trecerile reversibile.

Imposibil de clasificat ca gen, acest roman s-a vrut un poem închinat măreţiei omului: mezocosmos, amintire a stelei de mare, dar şi  a stelei galactice.

Lucian Strochi