SONETUL  CAVALERULUI POET¹  (XI-ITALIAN)

Mi-e gura iască,² buzele de cretă,³
Cleios cuvântul,⁴ rânced, fad şi visul,⁵
Luminii negre-i sunt demult promisul,⁶
O rană vie port drept amuletă.⁷

O urmă mi-a rămas (sau umbră) –scrisul.⁸
Cuvinte mă dezgroapă, mă regretă;⁹
Cetăţi mă ştiu (istoria secretă¹⁰
Săbiei mele i-a citit înscrisul).¹¹

Se vor găsi şi cronicari¹² să-mi vândă
Iubiri şi spaime, cai nervoşi şi hamuri,
Să-mi spânzure virtutea, fala-n ramuri.¹³

De-aceea-n miez de noapte stau la pândă,
Şi aşteptându-mi ultima izbândă,¹⁴
Mă iscălesc¹⁵ şi-nalţ epitalamuri.¹⁶

SONETUL XI¹

¹ În penultima versiune s-a numit  „Sonetul cavalerului poet”.

² iască – iasca este un simbol al uscăciunii. Expresia mi-e gura iască semnifică o stare febrilă.

³ buzele de cretă – senzaţia se amplifică, calcarul (creta) nefiind agreat direct de către organism. Nu trebuie însă uitat faptul că gura şi buzele simbolizează vorbirea. Iasca aparţine atât regnului vegetal (este o ciupercă), cât şi celui geologic, uscată, fiind tare ca piatra. Creta semnifică şi scrierea, întrucât cu creta se scrie. E vorba de o scriere pe negativ, inversă, adică alb pe negru.

⁴ cleios cuvântul – aici cuvântul are sens de cuvântare, vorbire. Starea de boală alterează discursul.

⁵ rânced, fad şi visul – atât cuvântul, cât şi visul devin concrete prin adjectivări. E aici prezentă o sinestezie a simţurilor, auditivul combinându-se cu simţul olfactil şi cu cel al gustului.

⁶ luminii negre-i sunt demult promisul – lumina neagră poate fi moartea, orbirea sau obscuritatea. Ne aflăm încă în sfera senzaţiilor, a visceralului.

⁷ o rană vie port drept amuletă – rana vie poate fi gura  sau inima.

⁸ scrisul – scrisul e o umbră a vieţii, a conştiinţei. Aluzia e platoniciană (mitul peşterii). Dar umbra este o urmă, un semn  şi un însemn. Scrii, deci exişti.

⁹ mă regretă – între poet şi text, între om şi cuvânt există o dublă simpatie. Poetul alege cuvintele; cuvintele, la rândul lor, îl aleg pe poet. Cuvântul (scrisul) e acela care ne salvează, ne dezgroapă.

¹⁰ istoria secretă – există întotdeauna două istorii: una oficială, convenabilă puterii, dar şi majorităţii şi o alta, mai subiectivă, dar poate mai adevărată, cea secretă. Un exemplu în acest sens îl constituie „Istoria secretă” a lui Procopius din Cesareea sau, ca exerciţiu ficţional, cartea lui Stefan Heym „Relatare despre regele David”.

¹¹ săbiei mele i-a citit înscrisul – s-a discutat amplu, anterior, despre simbolul spadei (săbiei), inclusiv despre înscrisul de pe sabie. Acest înscris putea fi un nume, o deviză, o perifrază, o acoladă a destinului, un vers.

¹² cronicari – aici sensul este ironic. La început, cronicarii erau obiectivi, notând conştiincios evenimentele, în ordine cronologică, fără digresiuni sau comentarii personale. Stilul lor era (şi din aceasta cauză) sărăcăcios, plat, neinteresant. Evident, nu e vorba aici de cronicarii din secolele XVI-XVII.

¹³ fala-n ramuri – ca lenjeria intimă pusă la uscat. Aluzie e transparentă: poetul refuză biografismul excesiv care, în opinia unora, ar explica opera.

¹⁴ şi aşteptându-mi ultima izbândă – ultima izbândă poate fi o victorie asupra adversarului, asupra vieţii, asupra dragostei; dar şi opera.

¹⁵ mă iscălesc – ezitarea între cavaler, ca simbol al bărbăţiei, al luptei, al cuceririi (de teritorii, dar şi de inimi), fără teamă sau prihană şi poet, perceput, din cauza sensibilităţii sale, ca simbol al femininului, ros de vicii, ocolind agresiunea, reacţia fizică etc., se păstrează permanent în acest sonet. În fond, ei pot fi una şi aceeaşi persoană, cavalerul fiind un trubadur. Ceea ce îi unifică sunt nobleţea spiritului, cultul feminităţii, credinţa.

¹⁶ şi-nalţ epitalamuri – epitalamul este un cântec de nuntă sau un mic cântec compus în cinstea mirilor cu ocazia oficierii căsătoriei. Cu alte cuvinte, nici cavalerul, nici poetul, nici cavalerul-poet nu acţionează orb, fără a urmări o finalitate anume: cucerirea iubirii, a iubitei şi căsătoria, complinirea, regăsirea jumătăţii ideale (mitul androginului). Poetul îşi înalţă propriul epitalam. Dar valoarea unui text poetic impune generalizarea, universalizarea lui: alţi miri se vor regăsi în versurile cavalerului poet. Chiar dacă sonetul XI este redactat la persoana I singular, există în text şi o descriere fenomenologică, obiectivă, ceea ce trimite acest text spre persoana a III-a. Să vedem cum arată decupat ideatic acest sonet: excitaţia, starea febrilă, viscerală (versurile 1-2), analiza şi diagnosticul sentenţios (versul 3), asumarea bolii (divine) (versul 4). Urmează concluzia actului (asumarea bolii) (versul 5), analiza concluziei (demonstraţia teoremei (afirmaţiei)) (versul 6), ezitarea obţinută prin ambiguizare (cetăţile îl pot şti, atât ca poet, cât şi ca pe un cuceritor), după cum şi sabia poate fi pană (şi invers: pentru un erou sabia e uşoară ca pana; pentru un artist, pana poate fi o armă (o sabie primejdioasă) (versurile 7-8). Cu primul terţet se produce detaşarea faţă de obiect, prin schimbarea referenţialităţii (persoana a III-a plural), dar şi a tonului (ironic şi polemic) (versurile 9-11). Ultimul terţet este conclusiv-cazual (versul 12) şi decisiv (versul 14) cu două verbe puternic personalizate: mă iscălesc şi înalţ, dar şi cu o mare deschidere, (deci depersonalizare, obiectivare şi generalizare) oferită de ultimul cuvânt, epitalamuri, deschidere oferită atât de câmpul semantic al acestuia, cât şi de utilizarea sa la plural.

Lucian Strochi