SONETUL   SUFLETULUI MEU¹  (XII-ITALIAN)

Mi-e sufletul un bocet² şi-o colindă,³
Iubiri⁴ trădări⁵ se însoţesc rivale,
În mine-ngrop tăceri de catedrale⁶
Şi trupu-mi arde, magică oglindă.⁷

Şi pânza lumii-i iarăşi suferindă,⁸
Amanţi adorm în gând picturi murale;⁹
Să-ngheţe-n raze, forme triumfale,¹⁰
Culorile se-aleargă, să se prindă.¹¹

Străin,¹² calp,¹³ visul cade-n ambuscade,¹⁴
Citesc buimac străvechi upanişade¹⁵
Şi mintea mea croieşte noi triade.¹⁶

Demonul alb,¹⁷ trădarea, de argint¹⁸ e:
În spulber¹⁹ pier cetăţi, odoare, ginte,
Dar viaţa-nvie încă din cuvinte.²⁰

SONETUL XII¹

¹ În penultima versiune s-a numit  „Sonetul sufletului meu”.

² un bocet – prin bocet înţelegem atât un plâns zbuciumat, însoţit de vaiete, strigăte, tînguiri, cât şi o lamentaţie improvizată, cântată pe o anumită melodie, care însoţeşte manifestările folclorice funerare, o cântare de mort. Oricum, bocetul este cel mai trist cântec, cea mai tragică expresie a sensibilităţii umane, exprimată prin cuvânt şi cânt.

³ şi-o colindă – colinda (colindul) este un cântec tradiţional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi cu prilejul sărbătorilor de Crăciun sau de Anul Nou. Colinda şi bocetul sunt antonimice: bocetul e trist, colinda, veselă; bocetul însemnă moarte, colinda – viaţă. Bocetul e static (consumându-se în apropierea mortului), colinda – dinamică (de unde şi expresia a colinda (prin locuri, ţări etc.), cu sensul de a călători.. O primă definiţie a sufletului: sufletul este atât durere condensată, cât şi bucurie, jubilaţie.

⁴ iubiri – sufletul nu poate avea o singură iubire, nu poate fi monocord. Iubirea este o stare de spirit concentrică : ne iubim patria, aproapele, rudele, iubita, copii, pe Dumnezeu, propriul meu, anumite activităţi care ne justifică, în ochii noştri şi ai altora etc. Din această cauză, putem spune că iubirea este  defectivă de număr, de singular, putând fi folosită doar cu forma de plural.

⁵ trădări – trădarea e la fel de greu de definit, ca şi iubirea. Oricum, şi aceşti termeni, ca şi bocetul şi colinda, sunt antonimici, antagonici. Împreună, cei patru termeni alcătuiesc un chiasm, o cruce. Chiasmul este o figură de stil de sens, de gândire. Imagistic, el stă sub semnul crucii, anticipând expresia vizuală a realizării crucii (în cazul nostru, catedralele).

⁶ tăceri de catedrale – expresia se întâlneşte în limba română, uşor modificată, ca o comparaţie: era o tăcere (sau linişte) ca într-o biserică. Am preferat forma de catedrale pentru că senzaţia creată de catedrală este de înalt, de gol, de orgă, de ecou (cel puţin pentru un ortodox). Tăcerile de catedrală sunt mai impresionante decât tăcerea dintr-o biserică, tocmai din cauza ecoului, a spaţiului imens.

⁷ magică oglindă – trupul care arde este o magică oglindă din mai multe motive: în primul rând, oglinda se asociază cu sticla, cu gheaţa şi nu cu focul, din cauza imobilităţii ei, a senzaţiei de răceală, de lume virtuală, de lume fără viaţă. Focul este nonfigurativ, inform, tocmai din cauza infinitelor sale forme. În al doilea rând, trupul are atâtea răsfrângeri, din cauza infinitelor forme, încât nu se poate compara cu nici o oglindă. În asociere cu sufletul, trupul nu mai este o realitate opacă, ci una transparentă, asemeni unei oglinzi magice, care nu are doar capacitatea de a reflecta, ci şi aceea de a fi transparentă, de a se putea reflecta şi pe sine.

⁸ şi pânza lumii-i iarăşi suferindă – o aluzie la un poem mai vechi, de doar două versuri: o, lumea e o albă pânză / şi umbra ei rărită e poemul. (Astăzi, dacă aş scrie acest poem, aş înlocui pe rărită cu rănită). Densitatea ideatică şi emoţională astfel obţinută, ar fi, cred, mult mai mare. Ceea ce se întâmplă şi cu versul 5, din acest sonet. (Gerunziul este un timp durativ, iar în text avem un gerunziu acordat, care, funcţionând ca adjectiv, poate fi legat atât de pânză (pânza suferindă a lumii), cât şi de lume (pânza lumii suferinde).

⁹ picturi murale – şi versul 6 al sonetului este ambiguu: picturile murale sunt picturi reprezentând sfinţi, realităţi sacre sau sacralizate. Amanţii adorm în gând (anulează) aceste imagini sacre, prin iubirea lor impură. Un alt sens ar fi tocmai contrariul primului:     asumându-şi sacralitatea, amanţii se purifică (prin transfer) cu toate că, prin statutul lor de amanţi, ei sunt beneficiarii unei iubiri nelegitime.

¹⁰ forme triumfale – sugestia poate veni din Goya cu ale sale Maja : vestida şi desnuda. Îmbrăcat sau nud, spiritul (sau trupul) este la fel de contradictoriu şi de greu de descifrat, de cunoscut.

¹¹ culorile se-aleargă să se prindă – o posibilă definiţie a picturii ; cu observaţia că, într-o pictură, culorile nu sunt moarte, definitive, ci vii, prin relaţionare reciprocă, dar şi prin semnificaţii simbolice, atât ale lor, cât şi ale obiectelor pe care le colorează.

¹² străin – străin de suflet; sufletul fiind un principiu activ, dinamic.

¹³ calp – din punct de vedere al vieţii, visul este un fals, nefiind decât, cel mult, o viaţă virtuală.

¹⁴ visul cade-n ambuscade – visul este prizonierul somnului, al vieţii, al sufletului,  al trupului, al influenţelor şi excitaţiilor de tot felul.

¹⁵ upanişade – cărţi sacre post vedice ale mişcării filozofice şi ascetice din India primului mileniu (anii 500-800). Cuvânt indian semnificând „doctrină secretă”.

¹⁶ noi triade – am mai spus-o: triunghiul este cea mai stabilă  figură (inclusiv de gândire). Prin urmare, noi gândim în triade : Dumnezeu Tatăl – Dumnezeu Fiul – Sfântul Duh. Sau, deja evocata triadă: credinţă – speranţă – iubire.

¹⁷ demonul alb – nu ştim cine este demonul alb : spiritul morţilor, sufletul, proiecţia conştiinţei noastre, însuşi creierul. Oricum, în spiritul întregului sonet, demonul alb este un oximoron, demonul fiind, prin tradiţie, asociat culorii întunericului, negrul.

¹⁸ trădarea de argint – parafrază, aluzie la tăcerea de argint. Sau din nou, acea mască de argint a răului din versul celebru al lui Trakl…

¹⁹ în spulber – cuvânt frumos, rar, poetic, al limbii române. Semnifică atât ninsoare spulberată, vârtej de nisip, cât şi, figurat, nimicire, prăpăd. E derivat regresiv şi are cam aceeaşi valoare cu sânger din primul sonet. În plus aminteşte sonor de pulbere.

²⁰ dar viaţa-nvie încă din cuvinte –  pesimismul din versul 13 este anulat de optimismul din ultimul vers al sonetului. Chiar dacă viaţa noastră e trecătoare, sufletul nostru, a cărui umbră e versul, e nemuritor, mai exact: reînviind cu fiecare nouă lectură. Sufletul este o permanentă pendulare între material şi imaterial, între trup şi idee, între viaţă şi moarte. Tocmai din această permanentă pendulare, se întăreşte şi reînvie, mereu, acea realitate ireală sau acea irealitate reală pe care o numim suflet.

Lucian Strochi