SONETUL  MORŢII¹   (XIV-ITALIAN)

În cercuri strânse² mă încerci, turbato³,
Iar eu mă risipesc în ritm⁴, măsură,⁵
Mă scurg prin ochi⁶, mă cern suav pe gură⁷,
Făptura, de mi-o ceri⁸, ţi-e haină,⁹ iat-o.

Fierbinte mi-e cenuşa¹⁰ (orice zgură
Ţine mai mult ca focul ce-a arat-o¹¹);
Acum mă vrei, dar nu-nţelegi surato
Că-n mine nu-i durere şi nici ură¹²?

Deci, trupul meu, prea bucuros ţi-l dărui,¹³
N-am ce să fac cu el, de-aceea stărui¹⁴:
Iubirea-i trează¹⁵, visele nebune¹⁶.

Aşteaptă-mă, în versuri să mă nărui,¹⁷
(nu poţi fura şi para din tăciune¹⁸):
Cuvântul spus, în alt cuvânt apune.¹⁹

SONETUL XIV¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul morţii”.

² în cercuri strânse – am mai făcut această remarcă: pentru a fi absolută, iubirea trebuie să se întâlnească cu moartea. Iată de ce, înainte de a descrie iubirea absolută, trebuie tradus raportul poetului cu moartea.  Dacă viaţa (iubirea) este cercul înflorind într-o fântână, deci este expansivă, centrifugă, excentrică, moartea tinde să (se) concentreze, asemeni strângerii unui piton. Mişcarea este inversă: centripetă, impansivă, incentrică. Există un frumos basm, în care, zmeul prins într-un butoi, cere apă (simbol al vieţii). Pe măsură ce îşi satisface setea, cercurile butoiului plesnesc.

³ turbato – raportul cu moartea nu este unul senin, cordial. Există tendinţa de a se refuza, de către om, fie întâlnirea cu moartea, fie acceptarea ei ca evidenţă, ca realitate. De aici şi invectiva din text. În legătură cu acest vocativ, mai sunt de spus câteva lucruri: sonor, turbarea, boală teribilă, incurabilă, dacă nu se intervine la timp, aminteşte de tulburarea (adică dezordinea). Moartea ne apare deci ca fiind implacabilă (cercurile care se strâng, invers ca cercurile vieţii unui copac), precisă, geometrizată, dar şi ca obiect – subiect al dezordinii, al răvăşirii simţurilor, înaintea momentului final. Oricum, verbul mă încerci sugerează şi ideea unui joc cu moartea, a unei lupte, încă nedecise.

⁴ mă risipesc în ritm – ritmul este esenţa vieţii, a poeziei şi a naturii. Risipirea în ritm înseamnă de fapt prelungirea vieţii şi dincolo de moarte, moartea fiind văzut ca un episod al vieţii. Ritmul este prima lege a universului (şi cea mai puternică).

⁵ măsură – măsura este atât o realitate poetică, ea determinând ritmul, cât şi o determinare, un etalon. (v. Omul este măsura tuturor lucrurilor ). Risipirea în măsură  sugerează deci întoarcerea la un decupaj precis, la câştigarea uni identităţi precise. Deci, întoarcerea la viaţă.

⁶ mă scurg prin ochi – ochiul are poate cea mai impresionantă simbolistică. Oricum, el este un simbol al vieţii (din această cauză se şi închid ochii decedaţilor imediat după moarte), al înţelepciunii (ochiul este considerat o prelungire a creierului), al luminii. A te scurge prin ochi poate semnifica atât moartea, cât şi viaţa (dar sub o altă formă).

⁷ mă cern suav pe gură – aceeaşi explicaţie, cu precizarea că, în multe credinţe, la moartea unui om, iese pe gura acestuia un omuleţ, care îi va prelua funcţiile (şi, deci, viaţa). Acest omuleţ este de culoare albă. Omuleţul ar putea fi chiar cuvântul. O altă explicaţie pentru sintagmă: la moartea unui om, o probă des folosită pentru stabilirea decesului este proba oglinzii. Dacă aceasta nu se abureşte (din cauza răsuflării), se consideră că omul nu mai respiră, fiind declarat mort. Aşa cum respiraţia împiedică privirea să vadă prin oglindă (aburind-o) şi cernerea realizează acelaşi lucru.

⁸ făptura de mi-o ceri – omul are o existenţă duală: o existenţă efemeră, fizică (la care poate renunţa) şi una eternă, psihică.

⁹ ţi-e haină – moartea apare de multe ori sub formă fantomatică, de schelet sau pur şi simplu este invizibilă. Împrumutându-i o haină fizică (propriul său trup), poetul ar vrea ca moartea să apară sub chip cunoscut, atât lui, cât şi altora.

¹⁰ fierbinte mi-e cenuşa – aluzie, poate, la mitul păsării Phoenix, cea care reînvie din propria-i  cenuşă, dar şi la faptul că sufletul, fierbinte, poartă multă vreme încă amintirea trupului care l-a adăpostit.

¹¹ ca focul ce-a arat-o – jarul rămâne şi după dispariţia flăcărilor focului.

¹² nu-i durere şi nici ură – moartea e văzută ca o femeie pătimaşă. Din când în când, ea trebuie să bea durere şi ură, pentru a supravieţui. Poetul nu-i oferă această satisfacţie. Prin urmare, moartea sa, îmbrăţişarea morţii, ar fi inutilă.

¹³ deci trupul meu prea bucuros ţi-l dărui – nu ştim dacă poetul se arată dispus să renunţe la muritorul său trup sau dacă nu avem de a face cu un joc subtil, poetul încercând, ca om, o ultimă soluţie de a se salva: aceea de a se arăta indiferent în faţa morţii.

¹⁴ de-aceea stărui – acelaşi joc sau aceeaşi indiferenţă, rod al unei raţiuni superioare.

¹⁵ iubirea-i trează – expresia se întâlneşte şi la Voiculescu. Iubirea fiind trează, moartea nu poate face nimic, iubirea şi moartea  fiind la fel de puternice.

¹⁶ visele nebune – moartea nu ar avea putere nici asupra viselor, acestea fiind nebune, nesupunându-se nici unei autorităţi fizice, morale sau intelectuale.

¹⁷ aşteaptă-mă în versuri să mă nărui – o propunere surprinzătoare, un soi de pact: poetul îşi cedează existenţa fizică, în schimbul gloriei. Este un pact în care propunerea nu vine din partea diavolului sau a morţii, ci din partea muritorului, semn că acesta crede mai mult în existenţa sa eternă, dar imaterială, decât în cea materială, dar efemeră.

¹⁸ nu poţi fura şi para din tăciune – moartea, oricât de puternică ar fi ea, nu poate lua totul.

¹⁹ cuvântul spus în alt cuvânt apune – e o idee care apare de mai multe ori în versurile mele, cu mici variaţii de conţinut şi formă. De exemplu: cuvântul spus e refuzul altei rostiri. În ultimul vers din sonetul XIV, se sugerează că un cuvânt spus moare în alt cuvânt, fie din cauza neînţelegerii sale în momentul rostirii, fie datorită dezvoltărilor sale, el generând cuvinte viitoare prin procedee arhicunoscute (derivare cu afixe, schimbarea categoriei gramaticale, compunere). Dacă prin cuvânt înţelegem operă, mesajul e şi mai clar: orice operă generează alte opere (v. şi varianta ironică: cărţile se scriu din cărţi). Sensul sonetului pare a fi acesta: chiar dacă iese învins din disputa sa cu moartea, omul trebuie să spere că este nemuritor, fie prin operă (care poate fi o carte, o casă, un copil), fie prin acceptarea ideii că sufletul e nemuritor şi contează mai puţin ipostaza sub care el apare la un moment dat (alt om, un animal, o floare etc.).

Lucian Strochi