SONETUL  OTRĂVII¹ (XVII-ITALIAN)

Venin turbat ai încolţit în mine:²
Nu-s doar din lut³, materia cea oarbă⁴,
Din care vin, ca rădăcini să-şi soarbă,
Prin porii-mi dilataţi, rugi de lumine⁵?

Pot patime în cuibul lor să fiarbă,
Nod de otravă⁶, pungile sunt pline,
Din ele sug lungi şiruri de jivine,
Flăcări verzui, şerpi răzvrătiţi în iarbă.

De câte ori clipesc, întorc o filă⁷:
Şopârle-mi trec, prea grave-atunci, prin sânge⁸,
(Da, bruma din surâsul tău mă frânge⁹).

Mi-e inima o frunză care plânge…¹⁰
Îngheaţă-mă-n poveste¹¹ tu, idilă¹².
Semnat: tristul tău Prinţ de clorofilă.¹³

SONETUL XVII¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul otrăvii”.

² venin turbat ai încolţit în mine – unul dintre cele mai dificile sonete. Acest prim vers este aproape de nedescifrat: este vorba cumva de un  sens figurat, cauzat de verbul a încolţi ? (în acest caz, am deduce că ar fi vorba de gelozie). O a doua problemă o ridică adjectivul turbat. Şi aici accepţiile sunt multiple: turbat ca o formă a superlativului absolut (de exemplu: am o foame turbată în mine). Dar poate fi vorba şi de efectul pe care îl produce turbarea : mişcare dezordonată, absenţa vederii clare, agresivitate maximă, lipsa lucidităţii. Nu ştim de asemenea cine este „eu”-ul: prinţul de clorofilă (o metaforă care nu restrânge, ci măreşte posibilitatea de interpretare); un copac ; omul ; un gnom ; o realitate amorfă  care are nevoie de o lege pentru a se cosmiciza ?

³ lut – aluzie la faptul că Adam, primul om (bărbatul), a fost alcătuit din lut. În cazul în care eul  este altceva decât om, atunci puteam accepta ideea că şi un copac provine tot din lut (pământ), pământul fiindu-i mama.

⁴ materia cea oarbă – lutul este materie oarbă, neputând dicta evoluţia ulterioară a unei organism.

⁵ rugi de lumine – rugii de lumine pot fi rădăcini, dar şi idei, legi, forţe ale naturii.

⁶ nod de otravă – eul  poate fi un centru al răului, al patimei, din care se pot suge atât flăcări verzui, cât şi şerpi. Ne aflăm în aceste două catrene ale sonetului într-o zonă a veninului, a otrăvii, a răului absolut, a distrugerii, a morţii.

⁷  de câte ori clipesc întorc o filă – odată cu terţetele, se schimbă şi tonalitatea discursului poetic. Intrăm într-o altă zonă a cunoaşterii, cea a virtualităţii. A clipi înseamnă a trăi ; în acelaşi timp, clipirea secţionează privirea, în acelaşi mod în care, întoarcerea unei file, anulează, pentru o clipă, actul citirii. Versul nu este însă doar unul descriptiv-constativ, ci unul activ: clipind, eu schimb soarta lumii, aşa cum montajul unui film îmi va indica o altă realitate decât cea primară, înregistrată fidel şi continuu pe peliculă.

⁸ prin sânge – şopârlele care trec prin sânge pot fi un simbol al spaimei.

⁹ bruma din surâsul tău mă frânge –  intrăm într-o zonă a graţiosului, a menuetului, în total contrast cu mişcarea din catrene. Prin urmare şi metaforele vor fi din aceeaşi zonă. Dacă este vorba de o floare, de vegetal, atunci concretul este mai puternic prezent. Nu am aflat însă cine este acel tu căruia i se adresează insistent eul.

¹⁰ mi-e inima o frunză care plânge – nu ştiu de ce, din cauza unei memorii ancestrale inexplicabile, copiii, oamenii în general desenează inima sub forma unei frunze, în totală contradicţie cu realitatea anatomică.

¹¹ îngheaţă-mă-n poveste – dacă dragostea e trecătoare, povestea de dragoste poate deveni nemuritoare.

¹² idilă – idila este un sinonim al dragostei, dar şi o specie lirică. Deci, din nou, acel tu este ambiguu.

¹³ prinţ de clorofilă – clorofila este sângele unei plante. Prinţul de clorofilă  ar veni din altă lume decât cea antropomorfă, dar cu aceleaşi legi, dintre care cea a dragostei este cea mai puternică. Şi totuşi sonetul se intitula „Sonetul otrăvii”. Ca şi dragostea, otrava poate ucide. Ca şi dragostea, otrava poate fi un leac. Ea poate salva omul de la efemer, propunându-i nemurirea.

Lucian Strochi