SONETUL GALATEEI¹  (XVIII – ITALIAN)

M-aş fi dorit zdrobită în ascuţite pietre²,
Tu, osândit³, celestul⁴, le-ai fi cules pe toate,
Prin sângele iubirii şi-al urii să înoate,⁵
Ca peştii⁶, mâini suave⁷, sau să-mi îngâne plete⁸.

Cu sufletul⁹ şi mintea¹⁰ din trupul meu mă scoate¹¹,
Privirea ta mă ardă, ca zborul de erete,¹²
Cuvinte moi, nespuse, încerce să mă-mbete,¹³
Şi-mpotrivirea-n pulberi¹⁴, mi-o risipească, poate.¹⁵

Dar iată-mă întreagă¹⁶, idol târziu¹⁷, solemn,
Căci buzele pe buze-mi n-au pus alb, vânăt semn¹⁸.
Păstrându-mă, mă uiţi¹⁹: pustiul tău orgoliu²⁰.

Degeaba culci urechea, acum, pe sânu-mi demn,
Eternitatea goală e tristul tău îndemn²¹
Şi strângi nebun în braţe, fantoma de ivoriu.²²

SONETUL XVIII¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul Galateei”.

² ascuţite pietre – tot acest sonet al XVIII-lea conţine o adresare a Galateei către Pygmalyon (sau Pigmalion, Pigmalyon). Povestea este arhicunoscută: îndrăgostit de propria sa creaţie, o sculptură care reprezenta o femeie frumoasă, Pigmalion îi cere Afroditei să-i dea acesteia viaţă. Zeiţa îi ascultă ruga, însufleţeşte statuia şi pictorul se va căsători cu statuia devenită femeie. Sonetul XVIII vrea altceva: să demonteze mitul şi să fie un imn al iubirii. Galateea nu s-a dorit o clipă statuie, ci o femeie de care să se îndrăgostească cineva şi pe care ea să-l iubească. Ea s-ar fi dorit zdrobită în ascuţite pietre (unelte ale pasiunii), asemeni unor pumnale, pumnalul nefiind doar o unealtă ucigaşă, ci şi un simbol al pasiunii. Aluzie şi la un vers din alt sonet: femeie fii şi piară-atunci statuia.

³ osândit – pentru fapta sa, aceea de a distruge o operă de artă, Pigmalion ar fi fost osândit de justiţia omenească.

⁴ celestul – în realitate, gestul său ar fi fost aprobat şi iertat de zei. Iubirea poate justifica orice, chiar şi distrugerea unei capodopere.

⁵ prin sângele iubirii şi-al urii să înoate – ura şi iubirea sunt cele două feţe ale pasiunii.

⁶ ca peştii – într-o altă poezie, peştii sunt „nemuncite palme”. Comparaţia se referă însă la mişcare : mişcarea suavă a mâinii e comparată cu mişcarea lentă, dar elegantă, a unui peşte.

⁷ mâini suave  – idealul este renascentist. Mâna femeii trebuie să fie albă şi delicată, asemeni unui crin.

⁸ plete – părul este stindardul de luptă al unei femei – spunea cineva. Părul este un simbol ambivalent, amintind de apă şi de foc (îndeosebi părul blond). Mâinile suave care îngână pletele  –  o imagine convingătoare a unei iubiri împlinite.

⁹ cu sufletul – statuie fiind, Galateea acuză lipsa sufletului. Este poate aici şi o fină ironie, o aluzie la faptul că, până şi în Renaştere, se considera că femeile nu au suflet, deci ar fi fiinţe inferioare. Versul este însă ambiguu: altfel citit, sufletul ar putea să fie al lui Pigmalion.  În triada suflet-minte-trup, Galateea nu este decât trup.

¹⁰ şi mintea – minte pentru inaginaţie, închipuire.

¹¹ din trupul meu – Galateea vrea să-şi părăsească trupul iniţial, pentru a putea întâlni triada sus-amintită, semn şi simbol al femeii.

¹² privirea ta mă ardă ca zborul de erete – un vers pe care îl găsesc frumos şi care spune mai multe decât s-ar părea la prima citire. Există, desigur, ca expresie, „privire de vultur”, „privire vulturească”  – ca apreciere a unei priviri ferme, necruţătoare, agere, având şi capacitatea de a observa, de la mare distanţă, cele mai fine detalii. Dar aici imaginea se referă la zborul de erete, extrem de rapid, care nu lasă, nici cea mai mică şansă, victimei. Nu este descrisă săgeata, ci zborul ei, văzut din faţă, deci extrem de dinamic. Dinamismul şi dramatismul scenei sunt amplificate de faptul că, fiind statuie, Galateea e practic nemişcată, nu poate schiţa nici cel mai mic gest de apărare.

¹³ cuvinte moi nespuse încerce să mă-mbete – versul 8 al sonetului vine să liniştească stihia din versul anterior. Există şi o altă explicaţie pentru adjectivul moi : fiind dură (din marmură), Galateea va avea o altă scară a durităţii decât omul. Prin urmare, toate cuvintele i se vor părea moi. Acelaşi lucru şi pentru nespuse : fiind statuie, toate cuvintele de iubire spuse de Pigmalion i se par nespuse, ea neavând amintirea cuvintelor, aşa cum se întâmplă la/cu oricare alt vorbitor şi ascultător. S-ar putea să fie însă vorba şi de o cochetărie feminină, orice iubită, îndrăgostită, dorind ca iubitul să-i spună cuvinte încă nespuse.

¹⁴ şi-mpotrivirea-n pulberi – din nou ambiguitate. Marmura poate fi transformată în pulbere ; dar poate fi vorba şi de altceva: pulberea nu mai permite reîntoarcerea la starea iniţială. Opţiunea ei, de femeie, e deci, definitivă. Există apoi  expresia „praf şi pulbere”, tocmai pentru a indica o distrugere totală, praf şi pulbere însemnând nimic : s-a ales praf şi pulbere din averea lui. De remarcat folosirea pluralului, cu rolul de a amplifica această distrugere (sau opţiune) .

¹⁵ mi-o risipească poate – e probabil vorba de acea cochetărie de care am amintit anterior.

¹⁶ iată-mă întreagă – dorinţa de a fi zdrobită în ascuţite pietre, de a fi scoasă din propriul trup, de a fi arsă de privire, de a-şi risipi împotrivirea în pulberi nu se realizează. Iubitul nu a realizat nici una din condiţiile cerute pentru ca ea, Galateea, să-şi părăsească lumea ei eternă (cel puţin în intenţie). Sonetul este, din acest punct de vedere, un „Luceafăr” întors.

¹⁷ idol târziu – orice statuie este un idol. Idol târziu,  pentru simplul motiv că acum nu se mai poate face nimic, clipa de graţie a trecut.

¹⁸ alb vânăt semn – albul şi vânătul sunt expresii ale spaimei şi ale pasiunii violente, fizice.

¹⁹ păstrându-mă mă uiţi – surpriza sonetul vine de aici: Pigmalion nu a avut curajul unei opţiuni tranşante, el ezitând între a fi un artist de geniu sau un îndrăgostit fericit. Păstrându-mă ca statuie, mă uiţi ca femeie. Aparentul oximoron e rezolvat foarte simplu.

²⁰ pustiul tău orgoliu – aluzie şi la pulberi, la deşertăciunea deşertăciunilor.

²¹ eternitatea goală e tristul tău îndemn – reproşul Galateii a dat un vers emblematic, aforistic.

²² şi strângi nebun în braţe fantoma de ivoriu – fildeşul (ivoriul) este mai uman decât marmura, fiind un produs animalier (colţ de elefant, de obicei). Sfârşitul este dramatic, romantic, oarecum imprevizibil; din cauza tensiunilor extreme, sculptorul înnebuneşte şi are iluzia că statuia este vie: femeia iubită. Dar nici statuia nu mai e întreagă: din cauza nebuniei, ea nu mai e decât o fantomă.

Lucian Strochi