SONETUL SUFLETULUI GÂNGAV¹ (XX-ITALIAN)

Scălâmb sughite spaţiul,² timpul tâmp lă-
Sat pe rână, râmă îngrijind lămâi³;
Ochiul hâd îngână vânăt din călcâi⁴,
Însuşi gândul gri e lovit în tâmplă.

Putredă, lumina cade cea dintâi,
Grăiesc gângave guri⁵ tot ce se-ntâmplă.
Vorbe tălâmbe, pământii – urâm plă⁶–
Ceri (lege dezlege tot ce mai amâi).

Strâmbele oglinzi cuprind ,suferindă,
Icoana spânzurată sus în grindă.
De iad, din măruntaie, vin semnale,

Nu se închină goliciunii tale,
Nici catifele, ciucuri grei, sau zale:
Calpe cuvinte cad cerşind colindă⁷…

SONETUL XX¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul sufletului gângav”.

² scălâmb sughite spaţiul – acest sonet mi-a creat cele mai multe probleme. Una era o problemă de construcţie, o contradicţie în termeni : sonetul este şi cântec, are o muzică numai a lui, uşor recognoscibilă. Or, acest sonet este, într-adevăr, gângav. A doua problemă, derivată din prima: cum aveam să rezolv atonalităţile din rimă, ştiut fiind faptul că rima se bazează tocmai pe sonoritatea câtorva sunete din finalul versului ? A treia problemă: distrugerea iluziei. Celelalte sonete erau fireşti, precum respiraţia. Nu se vedeau cusăturile. Am trecut peste toate aceste reticenţe, considerând aceste sonet pata de întuneric, menită să le pună în valoare, în lumină, pe celelalte. În plus, prin aliteraţii, prin unele rezolvări interesante, sonetul se salvează. În fond, o simfonie, un concert, începe, pentru pianist, cu exerciţiile obligatorii pentru mâna stângă. Se remarcă aliteraţia lui „s”, precum şi secvenţele logice, extrem de bine decupate. Lumea descrisă în sonetul XX este una a dizarmoniei universale. (Nu întâmplător, cifra sonetului coincide cu cea a secolului în care trăim).

³ lămâi – aliteraţiile lui „t ” : timpul tâmp, lui „r” : rână râmă, dar mai ales a lui „â” şi „ă”: timpul tâmp lăsat pe rână râmă îngrijind lămâi. De altfel în sonet sunt nu mai puţin de 26 de „â”-uri, 46 de „i”-uri şi 15 „g”-uri, cu mult peste media statistică a limbii române.

⁴ călcâi – aluzie ironică la viziunile lui Pablo Picasso, dar şi anunţul unui cataclism atomic, capabil să producă mutaţii.

⁵ grăiesc gângave guri – din nou o aliteraţie, de data aceasta a lui „g”.

⁶ –urâm plă – rimele sunt obţinute şi ele silnic, prin tăieri de cuvinte, după o dublă cezură, a doua marcată chiar grafic.

⁷ calpe cuvinte cad cerşind colindă -o aliteraţie spectaculoasă (a lui „c”), a tuturor cuvintelor din vers, amintind din nou de un vers celebru a lui Dante. N-a vrea însă să vedem în acest sonet doar un exerciţiu de virtuozitate, deşi este vorba şi de aşa ceva. Recitit cu atenţie, sonetul are sens, un gust amar la început, tragic, pentru ca, ultimul cuvânt din sonet, „colindă”, să reabiliteze totul: cuvintele false, stătute, calpe, fade cad pentru a cerşi cântecul (colinda). Aşa cum din bălegar, din mâl, din noroi poate răsări cea mai frumoasă floare. E lecţia estetică pe care ne-o oferă urâtul. Şi două posibile avertismente: în dosul urâţeniei se poate ascunde adevărata frumuseţe şi nu contează atât de mult cum spui, ci ce spui. Dacă e adevărat că un conţinut creează forma, contrariul e demonstrat prin acest sonet. Se poate remarca, statistic vorbind, scăderea treptată, pe măsură ce sonetul înaintează, vers cu vers, a sunetelor dificile, nespecifice limbii române naturale, orale (g, h, p între consoane) şi creşterea altor consoane (m, n, c); o limpezire a limbajului, dar şi o luminare a sensului final. Ruptura dintre catrene şi terţine este şi ea uşor sesizabilă: catrenele sunt aproape imposibil de memorat, în vreme ce terţinele sunt mnemotehnice.

Lucian Strochi