O povestire impecabil scrisă, la limita fantasticului şi al realului, cu un fir narativ (exterior) aproape banal, dar cu o extraordinară trăire „narativă” interioară, o adevărată „artă epică”, întrucât pare a concentra toate virtuţile autorului: o lejeritate deconcertantă în depersonalizarea personajelor(se trece cu uşurinţă de la persoana I la a III-a sau chiar la a II-a), o capacitate formidabilă de a transforma istoria în mit, o cultură generală bine temperată şi asumată (autorul se simte bine în orice mediu şi în orice limbaj), o bună cunoaştere a sufletului feminin, o tristeţe metafizică ce învăluie ca o aură destine şi personaje, un simbolism neostentativ, în care conotativul tinde să devină denotativ. (Eugen Zloteanu)

Povestirea este alcătuită dintr-o acumulare de reflecţii asupra vieţii (aşternute de autor pe hârtie dintr-o convingere exprimată chiar în text, la un moment dat: „Să surprinzi toate aceste adevăruri parţiale, să le uneşti într-un mănunchi, să comunici celorlalţi un mesaj coerent şi unitar, să le dai o lecţie de viaţă şi de înţelepciune – ce voluptate!”), de fapte, de întâmplări, de noţiuni, de fenomene, toate explicate ştiinţific sau empiric, în funcţie de gradul de cultură al personajelor „puse” să-şi de acu părerea. O mare parte a textului se constituie într-un poem închinat apei, alcătuit de autor pe baza cunoştinţelor ştiinţifice şi a eresurilor, adunate de el în timp (v. p. 74), cu imnuri la adresa luminii, naturii, în final, vieţii omului. (Constantin Tomşa)

Inventiv prin firea sa, când e vorba de a stăpâni toate registrele limbajului, în urma unei călătorii cu avionul în Grecia, autorul se imaginează a fi suferit  o adevărată metamorfoză, chipul său având lumina unui Adonis, de care se îndrăgostesc toate femeile. A depăşit cumva altitudinea de zbor ridicându-se spre înălţimi nepermise asemenea lui Icar, sau contactul cu pământul elen, leagăn al culturii şi civilizaţiei, a fost pricina acestei schimbări? Temperatura corpului său va deveni ca cea a păsărilor, de 42 de grade. Fiinţa sa cunoaşte mutaţii care-l uimesc, şi-n plan spiritual, o memorie fenomenală şi „puterea de a conexa lucruri pe care alţii nu le-ar fi observat.” Trăia deci o „febră de origine divină”, cum îşi intitulase un text pe care mai târziu nici nu-l mai recunoaşte ca aparţinându-i.

O doctoriţă îi pune un diagnostic, „Sindromul Reye”, declanşat datorită unei trăiri prea intense pe plan intelectual. Poate de aceea şi chipul lui avea „o frumuseţe nepământeană”. Stilul exprimării sale devine şi el de o frumuseţe stranie, deopotrivă arhaic şi ultramodern.

Ambiguitatea e condusă de autor până la punctul când cititorul nu mai ştie dacă naratorul e autorul sau un alter ego sugerându-ne chiar şi putinţa metempsihozei. O fisură greu detectabilă între real şi fantastic s-a produs ca în scrierile lui Borges şi Gabriel Garcia Marquez. (Ioan Dobreanu)

De reţinut: „nu e bine să fii singur într-o călătorie”; şi nici nu poate fi, când destinaţia e Grecia (culturală, mitologică şi spirituală) decolarea avionului „e o clipă de magie colectivă, de teamă absolută”; căci, cu adevărat, clipa de inspiraţie, clipa zborului înalt, ascendent şi ascensional, nu poate fi altfel, decât magică. Decolarea avionului mai poate semnifica şi abandonarea materiei, dorinţa de abandonare a materiei, dorinţa despărţirii de materie, năzuinţa către spiritual, lupta dintre trup şi suflet. Rememorări hilare, scene hazlii şi nu prea! Aforism concluziv: „…oamenii rămân oameni, nu-i poţi obliga să creadă în ceea ce nu cred, să vadă ce nu pot vedea.” Semnele simptomatice ale unei boli grave, care debutează aici, în acest caz, printr-o febră anormală la oameni, 42 de grade, pot fi fantastice, înşelătoare, traumatizante, terifiante. Legat de aceasta, adevărul, rostit tot aforistic: „Cerem medicilor să ne spună adevărul despre o boală gravă, dar atunci când ne spun adevărul, îi urâm pentru că ni l-au spus.” Un simptom care ţine de alt registru, estetic-afectiv: „o frumuseţe nepământeană”, zeiască, magnetică. Fundal cert de teorie a criticii de artă şi a criticii literare. În  fond, tot drama unei existenţe. Povestirea oferă autorului şi contextul propice pentru o dizertaţie academică, ştiinţifică, despre timp, cum poate fi perceput, palpat, exprimat şi definit. La fel, despre nuanţele limbii, despre limitele şi limitările ei, despre „capcanele dintr-o limbă”, cât şi despre persoană sau identitate, despre degradarea conştiinţei de sine, despre dereglarea intelectului, despre pierderea memoriei, survenite în cazul unor boli neurologice. Discursul devine hipnotic, halucinant. Nu departe de acest peisaj avem o formidabilă definiţie a veacului prezent, scriitorul trebuind a se afla în oglindirea acestuia: „…în fond un scriitor trebuie să fie oglinda veacului său, iar veacul nostru este un veac blestemat, al permanentelor începuturi, al citatelor, al colajelor, al fragmentărilor de tot felul…”. E veacul care pune accentul pe verbul „a trebui”: „…tu trebuie să ai grijă, mereu trebuie care îl înlocuieşte pe a fi, a avea, a trăi.” Ne lăsăm impresionaţi şi de această imagine fantastică, romantică, tristă, dureroasă, lirică: „…sper să pot să-mi revăd manuscrisul, foile cad albe precum frunzele, mi se pare că eu stau într-un copac alb cu frunze albe, sunt o pasăre şi vorbesc sau cânt sau plâng sau râd altei păsări şi frunzele-foi cad pe jos, în largi volute, impresionate de povestea mea.” Să ţinem minte: „…vorba e ca şarpele, te învăluie pe neştiute şi, dacă te-a prins, nu-ţi mai dă drumul…”. (Cornel PAIU)

Fantasticul se insinuează şi se instaurează puternic în Febra. Un scriitor face o călătorie cu avionul în Grecia, adică spre origini (culturale) . Dintr-un motiv oarecare avionul depăşeşte plafonul de zbor şi intră într-o zonă interzisă, mai înaltă cu aproape o mie de metri. (Sau altfel spus, mai aproape de divinitate). Această interdicţie încălcată îl va marca doar pe el, probabil călătorul cu cea mai scăzută imunitate. Un prim rezultat este o febră neobişnuită, de peste 42 de grade, temperatură normală pentru păsări, aproape imposibilă pentru om. Intrăm prin urmare într-o zonă sacră, personajul devine icaric, e atins de soare, bronzându-se chiar iarna, pare poleit cu aur, exercită, ca un zeu, o atracţie neobişnuită asupra femeilor. Asta pe un prim plan, cel fizic. Al doilea plan, cel psihic, al conştiinţei, zona verbalului, este analizat cu multă fineţe şi minuţie. Personajul pendulează între victorii şi înfrângeri, memoria şi uitarea tind spre absolut. Ambiguitatea creşte, ni se sugerează la un moment dat că personajul a murit şi s-a produs o metempsihoză, spiritul său trecând, curios, tot în primul trup. Nu mai ştim, spre finalul povestirii, cine povesteşte, primul narator-personaj, adică scriitorul, al doilea personaj, un alter ego care repetă până la un punct textul primului narator, Zâna, personaj doar aparent antitetic, care devine adevăratul narator, – în timp ce scriitorul „se odihneşte”- , un narator creativ, de vreme ce scriitorul nu mai recunoaşte stereotipia şi formalizarea unui basm, semnificativ fiind faptul că singura funcţie recunoscută în/din basm este tocmai cea de interdicţie. Naratorul depune eforturi considerabile pentru a arunca punţi spre real, totul poate fi explicat, febra, strălucirea sa neobişnuită, înfrumuseţarea sa, se recunoaşte chiar o boală, se citează chiar literatură de „specialitate”, Borges şi G. G. Marquez, cazul poate fi chiar literaturizat, scriitorul mărturisindu-ne direct efortul său de a scrie o povestire având ca subiect o boală de origine divină, luându-ne ca martori la o dramă a limbajului şi chiar a comunicării etc. Nu ştim care e adevărata fisură fantastică, depăşirea zonei permise, sau, pe un alt plan, a normalului şi normalităţii, sau acea febră, ce este deopotrivă şi cauză şi efect. Avionul este un simbol ambivalent, al vieţii şi al morţii, locul unde are loc imponderabilizarea individului, pe alt plan – despărţirea trupului de suflet. El este casă şi mormânt, tunel, ramificaţie a unui labirint spaţio-temporal, un esofag de şarpe boa, o cale spre alte lumi posibile.

Finalul este simbolic, personajul ezită între două culori, de fapt aceeaşi, mov şi lila, prima ducându-l însă spre o reducţie teribilă, de vegetativ, de legumă, cealaltă spre despărţirea schizofrenă a cuvântului, li-la, li-la transformându-se într-un simplu semnal, cel al maşinii Salvării. Iar lumea mai poate fi văzută doar printr-un hublou, rotund, îndepărtând obiectele până la negarea lor. (Lucian STROCHI)

O neorânduială subtil „orchestrată” în vederea surprinderii unor „adevăruri parţiale”. Arderea etapelor nu grăbeşte, ci întârzie realizarea proiectelor. Orice subterfugii de stil ar folosi un scriitor, pasiunea lasă urme în spiritul său. Febra ar putea fi un simptom al unui conflict ascuns, o ruptură cu o fiinţă dragă. (Vladimir Tescanu)