SONETUL NEBUNULUI¹ (XXII-ITALIAN)

Nebunii nu au patrii² şi nici zestre³,
Ciudat popor⁴, totemu-i⁵ o oglindă⁶;
În lumea noastră, vagă, suferindă,
N-au nume dăltuit⁷, statui ecvestre⁸.

Dar ei pot adevărul să-l cuprindă
În laţ dibaci, uşor, fără de veste.
Sunt neam de scalzi⁹, de magi¹⁰ şi de poveste¹¹,
De cocoşaţi¹², de spânzuraţi de grindă¹³.

Deşi-s chemaţi la falnice ospeţe,
La regi¹⁴, prelaţi¹⁵, alte cinstite feţe,
Nu vor, pe-un blid de linte¹⁶, să se vândă.

Sunt luaţi de-aceea-n palme¹⁷ şi în beţe¹⁸.
Rugi nu ascultă, nici porunci, poveţe:
Dar ochiul lor, din frunte, stă la pândă¹⁹…

SONETUL XXII¹

¹ În  penultima versiune s-a numit „Sonetul nebunului”.

² patrii – Sonetul XXII îmi este unul dintre cele mai dragi sonete. Şi asta din mai multe motive: cred că în acest sonet am ajuns la un echilibru aproape ideal între expresie şi formă, între un anume grad de accesibilitate în relaţia cititor – autor (sonetul se înţelege destul de uşor) şi densitatea ideatică specifică sonetului; acest sonet este, dacă nu o artă poetică, măcar o declaraţie clară de simpatie la adresa artiştilor, a geniilor, a creatorilor, a acelor oameni care au vrut şi adesea au reuşit să schimbe lumea. Sunt, desigur, alte sonete mai valoroase decât acesta: dar cum dragostea are un sâmbure de iraţional  în ea, nu e cazul să fiu întrebat de ce anume m-am oprit la acest sonet, aşa cum nu e cazul să întrebăm o mamă de ce îşi iubeşte mai mult cutare progenitură, absolut mediocră, decât un alt copil, tot al ei, extrem de dotat însă. Nu este, cred, cazul cu acest sonet XXII, care are destule virtuţi. Folosirea pluralului „patrii” sugerează universalitatea nebunilor, a nebuniei. Trebuie spus că nebunul a făcut una dintre cele mai glorioase cariere din întreaga galerie a spiritului: nebunul este piesă în jocul de şah; în teatru (citez din nou din „Viaţa artei teatrale”) nebunul este personajul-cheie: „Omul medieval, manifestă o veselie uneori exuberantă. Acest vârtej de veselie îl exprimă el şi în mascaradele de carnaval, în acele „Fetes des Fous” (Petreceri ale nebunilor), iar ironia lui se manifestă exploziv în zeflemitoarele „fabliaux”-uri (…) Confreriile „Proştilor”(des Sots), vechi slujitori ai acelor „Fetes des Fous”, alungaţi din biserică de către concilii şi care, după ce au caricaturizat ierarhia şi liturghia ecleziastă, au ajuns să parodieze întreaga societate. Îmbrăcat în haina jumătate galbenă-jumătate verde, având în cap scufia cu urechi lungi, nebunul sau prostul le spunea tuturor adevărul în faţă (…) Farsa jucată de proşti („sots”) se numea sotie („şotie”) ”. Aici ar fi de făcut un scurt comentariu: dacă termenul de nebun vine din latină (ne+bun), prost provine din slavă (prastoi=simplu). (Îl întâlnim clar la cronicari noştri cu acest sens). Am putea încerca chiar un joc de cuvinte: era un om prost, dar nu era om prost, cuvântul prost însemnând în prima situare(ţie) sărac, iar în a doua deştept, inteligent (ca negare a unei negaţii). Avem însă în limba română două expresii : a se ţine de şotii şi a se ţine de prostii, cam cu aceeaşi valoare semantică şi afectivă (o anume simpatie faţă de cel care se ţine de asemenea şotii (prostii), de obicei atitudinea mamei faţă de năzdrăvăniile unei odrasle). Iată cum limba română, nemanifestând în acest caz fenomenul de redundanţă, a reţinut termeni veniţi pe filiere diferite, având cam aceeaşi accepţie, semn că şi românii sunt fascinaţi de „nebunie”. În română, ca substantiv sau adjectiv, nebun înseamnă alienat, dement, îndrăgostit, nesocotit., necugetat, neastâmpărat, zvăpăiat, vioi, fără limite, enorm, extraordinar, groaznic, cumplit, rău, măscărici, bufon şi, aşa cum am mai arătat, piesă la jocul de şah. Nu este atestată însă, curios, nici o valoare care să vizeze înţelepciunea, clarviziunea, premoniţia. (Deşi există un „Elogiu al nebuniei” al lui Erasmus din Rotterdam sau un roman intitulat chiar „Înţelepciunea nebunului”).

³ zestre –  nebunia este un dat natural, dar nu unul ereditar. Ea este o stare de graţie. Nebunul este indiferent la bunurile lumeşti, transmisibile sau nu.

⁴ ciudat popor – ciudat  din cauza logicii comune, a bunului simţ.

⁵ totemu-i –  talismanul nebunului este propria sa atitudine faţă de ceilalţi. El nu are cum să fie apărat, nu poate fi protejat. Tocmai în această lipsă de protecţie (con)stă şi forţa sa. Nebunul pare foarte vulnerabil. Tocmai din această cauză va fi foarte rar atacat.

⁶ o oglindă – oglinda doar reflectă, nu interpretează. Din această cauză, ea este obiectivă. După cum obiectivă este şi creaţia nebunilor; discursul lor, replicile lor sunt puse sub numele adevărului.

⁷ nume dăltuit – nebunul este un anonim. El nu are pretenţia de a fi celebru, de a avea „nume dăltuit” precum oamenii politici, bogaţii sau chiar artiştii de curte.

⁸ statui ecvestre – militarii, regii, conducătorii de popoare puteau fi  reprezentaţi în bronz sau în marmură, având „statui ecvestre”.

⁹ neam de scalzi – scalzii  erau vechi poeţi nordici, în general islandezi. Creaţia lor se bucura de multă autoritate.

¹⁰ de magi  – cu sensul de vrăjitori, dar şi de prooroci (prevestitori).

¹¹ de poveste – a fi de poveste  înseamnă a putea fi povestit, pomenit. (A fi de pomină  este o expresie echivalentă).

¹² de cocoşaţi – cocoşatul este replica fizică a nebunului. El este înţelept (poate şi pentru a compensa defectul său fizic); poporul consideră chiar că înţelepciunea sa se ascunde tocmai în cocoaşă. Ca şi întâlnirea cu un nebun, întâlnirea cu un cocoşat aduce noroc. Unii chiar se freacă de cocoaşă, tocmai pentru a lua cu sine norocul. În fond este vorba de o anormalitate  care, ca orice anormalitate, atrage.

¹³ de spânzuraţi de grindă – aluzie şi la Villon, dar şi la persecuţiile la care erau supuşi  cei posedaţi de diavol, ereticii, dar şi nebunii. De obicei ei erau arşi pe rug, dar şi spânzurătoarea s-a aflat întotdeauna la loc de cinste.

¹⁴ regi – termen generic pentru orice autoritate statală: prinţ, împărat, conte, domnitor.

¹⁵ prelaţi – termenul a mai fost explicat. (v. nota 18 din precedentul sonet).

¹⁶ blid de linte – lintea era simbolul mesei sărace. Pentru un blid de linte – se spune despre cineva care a comis un act josnic (de trădare), chiar şi pentru un profit material neînsemnat. În text, sensul e oarecum opus: oricât de îmbelşugat ar fi ospăţul propus, nebunul, acceptând trădarea (renunţarea la adevăr, la principiile sale), s-ar vinde pe nimic, pe un blid de linte.

¹⁷ palme – a lua în palme, a lua la palme, a ţine ca-n palme – sunt câteva expresii, unele chiar cu sens opus. Un frumos joc de cuvinte, având ca bază aceste expresii, încearcă Charles Dickens într-unul din romanele sale.

¹⁸ beţe – a se lua în beţe cu cineva şi a lua în beţe. Din nou expresii populare, destul de curente. Folosire a trei asemenea expresii în doar două versuri nu este deloc întâmplătoare, sugerând tocmai esenţa populară a viziunii propusă de nebun, lumea căreia îi aparţine: o lume opusă fastului, minciunii, protocolului, balurilor, etichetei, ospeţelor etc.

¹⁹ dar ochiul lor din frunte stă la pândă – aluzie atât la ochiul pineal, ochiul de reptilă, cât şi la ciclopi. Ciclopul este un înţelept, chiar dacă, pe plan fizic, el este un monstru. El vede mai bine cu un ochi decât vedem noi cu amândoi. Nu trebuie uitat nici avertismentul conţinut în ultimul vers al sonetului: umilit, marginalizat, trădat, bătut, alungat, nebunul îşi va lua, la vreme potrivită, revanşa. Ochiul său din frunte, înţelepciunea, răbdarea sunt tot atâtea argumente în favoarea sa. Sensul ultim al sonetului poate fi şi acesta: va veni şi lumea nebunilor. Adică a adevărului, a dreptăţii, a justiţiei.

Lucian Strochi