Trenul de sticlă: Cele două labirinturi
O povestire neobişnuită, nu prin subiect, ci prin perspectivă. Povestea unui vieţaş este relatată de acesta şi nu de un narator obiectiv, omniscient şi omniprezent. Totul e întors: atitudinea vieţaşului, a santinelei, a fetei îndrăgostite, aşa încât finalul, surprinzător, rămâne totuşi în această logică a contrariului. Personajele gândesc monstruos şi acţionează puţin, transformând astfel povestirea într-o micronuvelă. (Eugeniu ZLOTEANU)
Construită după toate canoanele unei naraţiuni, proza aceasta este realizată pe baza unui melanj de vorbire directă şi indirectă, scrisă, parcă, după metoda dicteului automat, relatată când la persoana I, când la persoana a III-a singular, evidenţiază cu prisosinţă ştiinţa autorului de a realiza, pe baza unei profunde analize psihologice, prin introspecţie, un portret al individului ce aspiră la libertate, iar când a obţinut-o nu ştie ce să facă cu ea, constatând că destinul este hotărâtor în viaţa sa („lucrurile, care trebuie să se întâmple, se vor întâmpla, aşa cum vor ele, nu cum vor oamenii”) şi că „nu poţi fi cu adevărat liber niciodată”. Naraţiunea lui L. S. se desfăşoară, cu buna ştiinţă a autorului, la limita dintre real şi fantastic, cititorul fiind martor al unei aglomerări de fapte şi întâmplări. (Constantin TOMŞA)
Incursiune în lumea dură a închisorilor (unul din cele două labirinturi!), unde suferinţa umană capătă alte şi alte înfăţişări. Portretul unui „vieţaş”, condamnat pe viaţă, tensionat, psihanalitic. Tehnica povestirii în povestire, des folosită de autorul nostru. Multitudine de teme: suferinţa, libertatea, iubirea, moartea, nemurirea. Ca şi în alte proze revine tema zidului, acum identificat cu zidul închisorii, care desparte oamenii de oameni, pe cei închişi, condamnaţi, de cei liberi, care „sunt o altă specie”, faţă de cei care şi-au pierdut libertatea. (Cornel PAIU)
La prima vedere enigmatic, titlul Cele două labirinturi pare a se decoda convenabil în funcţie de cele două teme majore ale povestirii. Primul labirint este desigur cel care desparte şi unifică două lumi: lumea obişnuită, normală, dinamică, lumea de afară şi o altă lume, universul penitenciarului, evident o lume a subteranei, cu legi proprii, destul de funcţionale şi de rigide. Nu întâmplător vieţaşul – a se remarca faptul că el nu are nici nume, nici număr, practic nici identitate, dar are o calitate simbolică: prin condamnarea pe viaţă el pare nemuritor, pentru că sfârşitul vieţii sale nu este previzibil, nu este un segment de dreaptă, ci dreapta însăşi – aspiră la o eliberare totală şi începutul eliberării sale o constituie tocmai executarea unui labirint exterior, săparea şanţurilor ce înconjoară penitenciarul. Momentul declanşator al acestei eliberări este unul dublu: pe de o parte cei şapte ani de inactivitate, de stagnare, de plonjare în trecut, prin povestire, de fiecare dată ajungând însă într-o fundătură, la dubla crimă produsă şi pentru care a fost condamnat, cei şapte ani însemnând simbolic o iniţiere şi, pe de altă parte, redescoperirea faptul că mai e capabil de reacţii şi relaţii umane. Hibernarea sa, perfect motivată prin nevoia sa de autoprotecţie, de supravieţuire într-un univers pe care, dacă l-ar fi sfidat, l-ar fi ucis, l-a conservat, l-a temporalizat, l-a suspendat doar. Evident, trezirea sa la viaţă, nu poate fi decât una violentă şi ieşirea din primul labirint nu este posibilă decât printr-un dublu act de agresiune, asupra santinelei şi asupra iubitei acestuia. Paradoxal, ieşirea din primul labirint nu este posibilă din cauza unei duble trădări (trădarea e obsesia continuă a puşcăriaşului): santinela nu îi face jocul, nu îl deconspiră, nu intră în logica sa şi îl obligă pe vieţaş să nu-l omoare, iar, pe de altă parte, iubita acestuia îl trădează, iubindu-l, refuzându-i şi ea jocul, netemându-se de el, mai mult, acceptându-i dragostea şi chiar o posibilă paternitate. Din acest moment, eşafodajul logic construit cu migală în pătratul celulei, dar şi în coridoarele strâmte ale labirintului, se prăbuşeşte, vieţaşul va reuşi evadarea, ieşirea din al doilea labirint, dar ea va fi una iluzorie, el neputând să supravieţuiască unui univers construit pe alte legi şi legitimat de alte legi decât cele de el ştiute. Al doilea labirint îi cere renunţarea la nemurire, pentru că adevărata ieşire din labirint presupune moartea, vieţaşul devenind un muritor oarecare, dar unul cu adevărat liber.
Puşcăriaşul putuse intra, printr-o efracţie existenţială, în primul labirint, printr-o dublă moarte; ieşirea din al doilea labirint presupune un acelaşi preţ, propria sa moarte, după o lege a talionului. Atitudinea Anei, aparent inexplicabilă, este în fond una normală: ea este femeie şi în această calitate ea va elibera un bărbat, e drept prin moarte, dar şi prin viaţă, purtându-i sămânţa şi-l va încătuşa pe cel de al doilea, căsătorindu-se cu el, zidindu-l, inversând rolurile şi raporturile din mitul jertfei şi al creaţiei, Ana devenind Manole şi invers.
Eliberat din cel de-al doilea labirint, vieţaşul va recunoaşte, într-un bilet de adio, practic un testament, clar pentru noi, obscur pentru ceilalţi, dreptatea mitică şi mistică a Anei. De fapt, dându-i o cană cu apă, Ana îi dădea, în acelaşi timp, apă vie şi apă moartă. (Lucian STROCHI)
Dincolo de intrigi şi de căi întortocheate, un labirint presupune un timp de aşteptare marcat de nelinişte. Alegerea pe care o ai de făcut la fiecare pas se face cu suferinţă. Fiecare pas e greşit, iar misterul nu se mai dezvăluie. Nu mai există repere.
Crima e o rătăcire pe culoarele unei închisori, o căutare continuă a unei ieşiri. Cel care ucide o fiinţă omenească este propria-i victimă. Un fel de ieşire fără ieşire, când nu mai e posibilă nicio promisiune, nicio speranţă. Doar o soluţie: echilibrul prin moarte. (Vladimir TESCANU)