SONETUL  TIMPULUI¹  (XXIV-ITALIAN)

Sfârşit de secol, lânced jilav şi trist²,
Caii sălbatici nasc ponei şi zebre³,
Mestecenii se clatină sub febre,
Şi crucea însăşi, grea, l-a uitat pe crist.⁴

Aplauzele – nu sunt: pentru artist;⁵
Şi munţii-şi pierd şi ultime vertebre⁶,
Fantome-au coborât printre tenebre,
Triumfă doar războiul – ca prim solist.

Un frig isteric muşcă mădulare⁷,
Stejaru-a îngheţat, umil, în ghindă⁸,
Prea leneş râsul9, umbra să şi-o prindă¹⁰.

Veacul sfârşeşte marţi¹¹, fără hotare,
Ceas vămuit şi fără minutare.¹²
Un chip străin priveşte în oglindă.¹³

SONETUL XXIV¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul timpului”. (Comentariul acestui sonet datează din anul 1999).

² trist – s-a discutat mult în ultimul timp despre un anume sentiment milenarist. Bilanţier, apocaliptic, acest sentiment conţine atât realizările şi neîmplinirile secolului nostru, XX, cât şi spaimele noastre în legătură cu secolul şi cu mileniul ce vor veni. Lipsit de entuziasmele începuturilor de secol, suferind de o umezeală metafizică, secolul nostru e trist, nu atât pentru că vine apocalipsa, cât pentru faptul că, oricum, încet, dar sigur, pământul s-a autocondamnat, prin poluare.

³ nasc ponei şi zebre – aluzie la radioactivitate, la faptul că se produc mutaţii genetice grave.

⁴ şi crucea însăşi, grea, l-a uitat pe crist – secolul XX a fost, într-un fel, un secol ateu. Poate de aici şi remarca lui Malraux cu privire la secolul următor. Impresia de ateu e dată atât de cuceririle ştiinţifice, cât şi de expansiunea religiilor necreştine, a sectelor religioase.

⁵ aplauze nu mai sunt : pentru artist – aplauzele sunt acum ale oamenilor politici, ale pseudovalorilor, intens mediatizate. Actul artistic de valoare rămâne aproape necunoscut.

⁶ şi munţii-ţi pierd şi ultime vertebre – copil fiind, mi-am imaginat munţii ca pe un animal curios, un dinozaur, care şi-a pierdut trupul (sau a devenit străveziu), rămânând doar cu şira spinării. De altfel imaginea nu e atât de îndepărtată de ceea ce propun alţii, atunci când vorbesc de şiruri de munţi. Mai mult chiar, văzând filmul Godzila, ultima imagine a monstrului era coloana sa vertebrală, coborând uşor spre fundul oceanului, singura care nu fusese distrusă de explozia atomică. Atunci am căpătat convingerea că munţii vor fi ultimul lucru de pe planetă care va dispare. De aici şi un sentiment de siguranţă, pe care mi l-au dat întotdeauna munţii.

⁷ un frig isteric muşcă mădulare – o posibilitate de dispariţie a vieţii pe planetă este tocmai frigul. Moartea prin frig este una dintre cele mai cumplite, deşi se spune că, de la un timp, înainte de ultimele clipe de viaţă, se instaurează un vis roz, extrem de plăcut.

⁸ stejaru-a îngheţat umil în ghindă – evoluţia s-a oprit: ciclul vital al vieţii nu poate fi reluat.

⁹ prea leneş râsul – într-un poem mai vechi aveam următoarea imagine: asemeni unui sabotor ce sparge / conducta de apă a oraşului / râsul turbat îmi urmăreşte carotida / şi înţeleg că moartea / e un salt înainte/ datorat inerţiei.. Omonimia râs (lynx) – râs (reacţie umană)  nu este rezolvată nici prin adjectivare, animalul putând fi turbat, ca  şi râsul (reacţie umană). În legătură cu versurile citate mai sus, un episod tragi-comic: cu aceste versuri (şi, evident, şi cu altele), am concurat, student fiind, la un concurs de poezie organizat de Facultatea noastră, la o a doua ediţie (Concursul se numea, mi se pare, „Ienăchiţă Văcărescu”). Placheta mea a rămas între ultimele zece (sau primele, cum vreţi s-o luaţi). Ar fi avut şanse reale de a obţine Marele Premiu (aveam cele mai mari note), când, un distins profesor şi critic a intervenit, spunând că „nu se pot premia asemenea versuri, în care se face apologia… terorismului, că ce vor zice…, când vor afla…”. Curios, mica stratagemă a reuşit, am pierdut premiul (am primit totuşi câteva cărţi, ca un fel de menţiune, rămăsesem oricum între primii, nu fusesem exclus din concurs). Toate avatarurile mi le-a povestit un coleg de cămin, aflat în juriu, ca reprezentant al studenţilor. Nu au fost alte urmări, prin anii `50 remarca profesorului nu ar fi rămas în coadă de peşte. Eram totuşi în anii ’70, ani de mare deschidere ideologică.

¹⁰ umbra să şi-o prindă – ambiguitatea e păstrată: poate fi vorba de umbra linxului, dar şi de umbra unui (su)râs.

¹¹ veacul sfârşeşte marţi – atât de preocupaţi suntem de acest sfârşit de secol, încât, paradoxal, în primul moment, uităm când se sfârşeşte el, calendaristic vorbind. Secolul XX nu ţine până la 31 decembrie 1999, ci până la 31 decembrie 2000. Mileniul III şi secolul XXI încep deci pe 1 ianuarie 2001. Totul se datorează obsesiei noastre comune în legătură cu anul 2000, văzut, resimţit ca un posibil an apocaliptic.

¹² ceas vămuit şi fără minutare – aluzie şi la tablourile lui Dali, dintre care cel mai cunoscut pe această temă este „Încăpăţânarea memoriei”.

¹³ un chip străin priveşte în oglindă – chipul veacului pe care noi nu l-am mai recunoaşte dacă, de exemplu, am adormi şi ne-am trezi peste vreo cincizeci de ani?  Sau e vorba de chipul unui mutant sau al unui extraterestru ? Aşa cum mai afirmam, oglinda reflectă, nu interpretează.

Lucian Strochi