Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul Veneţiei (XXIII – italian)

Lucian Strochi - Sonetul VenetieiSONETUL  VENEŢIEI1   (XXIII-ITALIAN)

Se scufundă cetatea venetă2: dogi
De carnaval
3, blazaţi, cântă la lună.
Calm, plumbul putrezeşte în lagună,4
Muşcă-piatra moale, boturi de buldogi.5

Arborii din parcuri se trezesc ologi,
Pentru străini (o, glorie străbună),
Corăbii acostează la o lună,
Cui să-nalţi o odă, cui să te mai rogi?

Băieţi focoşi sărută blonde fete;
Să mori frumos, se poate-n varii moduri,
(Agonizează sub priviri discrete).

Nu-n vâsle se măsoară, ci în noduri,6
Celebrele canale canalete.
Pictori nebuni se spânzură sub poduri.7

Sonetul XXIII1

1 În penultima versiune s-a numit „Sonetul Veneţiei”.

2 cetatea venetă – s-a scris enorm despre Veneţia, aproape tot atât de mult ca despre Roma sau Paris, oraşe incomparabil mai mari şi mai mediatizate; oraşul a fost şi rămâne capitala mondială a picturii şi, mai nou, a cinematografului.  Pentru Eminescu, Thomas Mann (ca să nu-i mai pomenim pe mediteraneeni), Serenissima Republică a fost cadrul ideal pentru o poveste de dragoste, pentru o moarte lentă, pentru o lume în care aparenţa ia locul realităţii. Dincolo de lenta ei scufundare, de celebrele, picturalele canale, Veneţia este Italia însăşi: gălăgioasă şi superficială, tăcută şi profundă, discretă şi carnavalescă, bogată, zgârcită şi orgolioasă, săracă şi generoasă, iubind libertatea, dar adesea încătuşând-o în lanţuri, solară şi selenară, amestec de marmură de cea mai pură esenţă şi de mortar ieftin, mirosind a parfumuri atent distilate, subtile, dar şi a alge putrezite în lagună; dar întotdeauna muzicală. Oricum, Veneţia este simbolul unei lumi care dispare, a unei lumi cândva ilustre, din care rămân doar câteva semne ale gloriei trecute.

3 dogi / de carnaval dogii  erau conducători politici ai unor republici aristocratice italiene. Rememorarea prin procesiuni, prin aniversări, prin festivităţi prin care se comemorează cutare sau cutare eveniment politic, social sau cultural nu poate reînvia gloria de altă dată a cetăţii-republică. Carnavalul este o sărbătoare la unele popoare, care precede postul, sărbătoare însoţită de deghizări, petreceri mimice, care alegorice, focuri de artificii. Lumea carnavalului este una artificială, a falsului fast. Este ceea ce se întâmplă astăzi cu Veneţia: ea mimează o viaţă activă, viaţa ei dintotdeauna. Veneţia de astăzi este însă o Veneţia de carnaval, o palidă imagine a fostei Veneţii.

4 calm plumbul putrezeşte în lagună – plumbul este un metal rezistent la coroziune. În plus, datorită oxidului care  îl acoperă într-un strat cenuşiu, plumbul este considerat un metal gri, cenuşiu, plumburiu; vorbim de o culoare plumburie, de un cer plumburiu. Densitatea relativ mare (11,3 g/cm3), culoarea şi faptul că produce saturnismul au contribuit, fiecare în parte şi împreună, la o anume celebritate a plumbului între metale. În realitate, mercurul, aurul, argintul, platina sau osmiul sunt mult mai grele decât plumbul (osmiul-aproape dublu !); ca otravă, plumbul e cu totul modest (nu se compară nici măcar cu arsenicul !); iar metale care să aibă altă culoare decât alb-argintie nu sunt decât aurul şi cuprul (arama). În text, plumbul are toate calităţile sus-amintite, minus cea care îi face cu adevărat redutabil: faptul că este anticoroziv.

5 muşcă piatra moale boturi de buldogi – un vers cu adevărat ambiguu: cine muşcă pe cine ? Boturile de buldogi ale timpului muşcă din piatra moale, sau, dimpotrivă, piatra moale muşcă boturile de buldogi (în sensul că, fiind prea moale, piatra (sau chiar marmora) statuilor reprezentând animale se macină, muşcă din imaginea realistă a reprezentărilor) ? Personal înclin spre o a doua interpretare, dar e numai o opţiune estetică.

6 nu-n vâsle se măsoară ci în noduri – al doilea catren al sonetului şi primul terţet sunt un pamflet la adresa turismului actual, care este orice, numai act de (re) cunoaştere culturală, nu. În această lume a falsei amabilităţi, a zâmbetelor de circumstanţă, totul se calculează în dolari, totul trebuie să fie rentabil, profitabil. Gondolele care au făcut faima Veneţiei sunt înlocuite de bărcile cu motor, mai rapide, mai ieftine, mai practice: vâslele sunt înlocuite de elice. Primul vers al ultimului terţet la această realitate face aluzie (şi referire).

7 pictori nebuni se spânzură sub poduri – ultimul vers al sonetului poate fi interpretat extrem de diferit: murind Veneţia, altădată un oraş al artei, pictorii (artiştii, în general) îşi pierd rostul lor firesc în lume, trebuie să se sinucidă; a doua interpretare elogiază tocmai actul artistic: în faţa falsităţii, a unei lumi de paiete, de strasuri, de artificii, adevăraţii artişti se retrag sub poduri, pregătind capodopere, stând (lucrând) spânzuraţi sub aceste poduri, singurele relicve autentice, necosmetizate ale oraşului; a treia interpretare se referă la faptul că pictorii înnebunesc văzând o lume nebună şi recurg la ultimul act, disperat, al sinuciderii prin spânzurătoare; a patra interpretare, puţin cinică, face referire la pictorii unei anumite epoci revolute, care şi-au pierdut acum modelul pictural; ceilalţi pictori s-au adaptat deja noilor situaţii devenind, fie portretişti de ocazie, fie pictori abstracţionişti, indiferenţi la lumea reală, chiar dacă, de carnaval, a Veneţiei. Veneţia rămâne un simbol şi un avertisment. Într-un anume fel, Veneţia este mai dramatică decât Pompei. Dar, pentru a fi şi optimişti, Veneţia murea frumos şi pe timpul lui Eminescu, care îi dedică binecunoscutul sonet. Veneţia moare, de fapt, de câteva secole…

Lucian Strochi