Trenul de sticlă este o povestire în ramă, asemenea celor din 1001 de nopţi, Decameronul, Penta,meronul, Heptameronul sau chiar Hanu Ancuţei, deosebită de acestea prin faptul că spaţiul este unul limită, dar nu limitat, după cum şi impul pare a fi scăpat din tipare deşi, asemenea dramelor antice, respectă regula celor trei unităţi, nedepăşindu-se 24 de ore.

Naratorii sunt, normal, diferiţi (sex, vârstă, profesie, experienţă de viaţă etc.), asigurându-se şi în acest fel varietatea compoziţională şi tematică.

Cuvântul cheie ce reuneşte povestirile e ceaţa, metaforă obsedantă, simbol plurivalent, reversibil, pozitiv sau negativ, după caz.

De fapt povestirea este o autoiniţiere,drumul fiind unul întors, iar scena memorabilă rămâne masacrul porumbeilor, maculându-se totul, dar contribuind paradoxal la o viziune bogomilică asupra lumii (trenul străveziu, asemenea pământului străveziu, asociat unei stări preadamice). (Eugeniu ZLOTEANU)

Discursul narativ, alcătuit din relatarea mai multor întâmplări, prezentate de mai mulţi naratori, plasaţi simbolic într-un tren, ce străbate un spaţiu de la munte la câmpie, fără să ajungă la destinaţie, oferă cititorilor mai multe niveluri de lectură şi, desigur, mai multe concluzii. Un se referă la viaţa oamenilor ce îmbracă diverse forme, fiecare ins parcurgându-şi propriul destin, dar, în final, prin naşterea celor doi gemeni, într-un timp şi într-un spaţiu deloc convenţional, se oferă încă o dovadă că viaţa îşi continuă drumul, acesta neputând fi schimbat. (Constantin TOMŞA)

Povestirile acestea „în ramă” sunt frecvente în literatura română, mai ales de la Sadoveanu încoace, numai că aici ele se spun şi se ascultă înt-un tren care trebuie să facă două întreruperi, o dată trebuind să-şi schimbe traseul, iar a doua oară din cauza căderii liniei electrice. Spaţiul deci nu e unul limitat, la fel nici timpul.

Un profesor de limba română şi el printre cei opt din compartiment, încearcă printr-un fel de acrostih să le explice la ceilalţi numele. Povestea fiecăruia e o dramă trăită.

Ceea ce este comun e ceaţa prezentă în toate dramele povestite accentuând fantasticul. Călătoria cu trenul ar fi putut da impresia de iniţiere, dar prin întoarcerea trenului aceasta pare a fi anulată.

Muntele ar fi fost o iniţiere, dar câmpia spre care se îndreaptă trenul anulează şi ea iniţierea.

Sacrificarea porumbeilor pentru o „cină de taină” e tulburată de prezenţa fiarelor şi a corbilor care vin la ospăţ.

Povestirile, care sunt de fapt spovedanii, sunt întrerupte de o naştere acolo în câmp în gerul iernii. Renata naşte în plin câmp gemenii când se aud versurile Corinei cântate în şoaptă.De miraculaosa întâmplare aude şi lupul, semn că „el, totemul nostru aflase şi se bucurase de întâmplare”. Ce a urmat pare a n u mai avea importanţă (Ioan DOBREANU)

Mai multe povestiri în rama unui singur titlu. Debutează cu amintirile unui adolescent la primele călătorii cu trenul, amintiri fabuloase, fantastice, pretext ideal pentru rememorarea chipului de aur al copilăriei, înconjurat de toate chipurile celor dragi (bunici, părinţi, rude apropiate, prieteni, colegi…). Vederea prin ceaţă, ceaţa devenind tema principală a povestirilor. Metaforă a vieţii, a realităţii. Supravieţuirea în condiţii extreme impune trezirea instinctului primar, originar, animalic, alienant. „Masacrul porumbeilor”, scenă grea, apocaliptică, ruptă parcă dintr-un film de artă, dramatic. Picturală. Meditaţie asupra călătoriei care este viaţa: „Trenul de zi, de noapte, de dragoste de viaţă şi de moarte.” (Cornel PAIU)

Trenul de sticlă este o povestire în ramă, deosebită de altele de acelaşi gen, în primul rând pentru că spaţiul-limită nu este imobil, cum ar fi cazul unui han, al unei încăperi, ci  este un tren, mai exact un compartiment de clasa a doua.

Primul narator este un adolescent, (adolescenţa e o vârstă indecisă, o trecere între copilărie şi tinereţe), aflăm că îl cheamă Gen, adică Eugeniu, adică eu, geniu, decodarea numelui nefiind forţată, ci chiar explicită, chiar dacă numele e deformat prin pronunţie, de către bunica sa şi prin ironie, de către tatăl său.

Doi dintre protagonişti sunt profesori de română, ceea ce motivează traducerile numelor, trimiterea la origini, nevoia de identitate a tuturor personajelor. De altfel, citite în acrostih, prenumele personajelor dau ciozvârte, adică hălci de carne, sugerându-se, şi în acest mod, degradarea personajelor.

Fiecare povestire este o spovedanie şi o izbăvire, cuvântul cheie fiind ceaţa, simbol plurivalent, reversibil, pozitiv sau negativ, după caz.

Două personaje nu îşi spun povestea, Oana-Dolofana, singurul personaj care are dreptul la două nume, e drept că al doilea este o poreclă, pentru că, moaşă fiind, a născut de mii de ori şi Eugeniu, aflat încă la vârsta ingenuităţii, fiind un outsider, un neiniţiat, nefiind capabil nici să perceapă valorile unui mit precum cel al eternei reîntoarceri (nu poate afla, de pildă, numărul exact al tunelurilor). Din această cauză el nu poate fi decât un narator obiectiv, nu şi unul subiectiv,  nu-şi poate încă asuma ontologic şi gnoseologic persoana I.

Toate personajele trăiesc câte o dramă, Teofil trebuie să povestească povestea altora, practic un submit al întemeierii şi al supravieţuirii, Renata este un personaj al trecerilor, ea dăruind şi primind părţi ale trupului şi chiar vieţi, o sinecdocă, Virgiliu poartă un nume ilustru, dar a fost botezat, se pare, a doua oară, Irina îşi va pierde fiul, pe Filimon, şi îşi va pierde şi adevărul din numele ei, Corina îşi respectă numele (fetiţă), dar asta poate însemna chiar moartea, din cauza leucemiei, Ilarie e incapabil să-şi spună propria poveste, iar Zeno, cel cu nume ciudat (prin anagramare Zone, prin rotacism Zero), nu face altceva decât să fie un simplu mesager şi nu un martor, cum şi-ar fi dorit probabil.

Reîntoarcerea la primitivism, nu este o reîntoarcere la vârsta de aur, ci o maculare, un preludiu al unei apocalipse, soarele refuzând normalitatea sa iconică, iar cina cea de taină e degradată de două ori, a doua oară grotesc, prin masacrul porumbeilor.

Personajele nu se pot salva prin poveste intrând în arhetipurile unui mit, ei rămânând robii unei istorii mărunte, spaţiul şi timpul nemaifiind nici măcar repere simbolice.

De altfel şi intrarea în labirint le este refuzată, trenul fiind obligat să facă drumul întors, anulând practic o iniţiere colectivă.

Povestirea rămâne fantastică tocmai prin setea acută de real pe care o resimt personajele, prin amestecul de precizie şi indecizie, printr-o neobişnuită dilatare spaţio-temporală (la un moment dat compartimentul fiind cabină spaţială), alteori suntem trimişi în peşteri, adică la începuturile omenirii, drumul e făcut de la munte, deci de la o iniţiere, la câmpie, deci în plină alienare, într-un infinit care distruge orice act al cunoaşterii. Pregătirea fantasticul este subtil realizată chiar de la început, prin ineditul raport de substituţie dintre spaţiu şi timp.

O magie finală pare a fi totuşi izbăvitoare: timpul încremeneşte, e deci suspendat, iar trenurile devin străvezii, ca într-o stare preadamică, dar şi de sticlă, avertizându-ne asupra fragilităţii lor, ele nemaifiind un vehicul iniţiatic comod şi sigur. (Lucian STROCHI)

Un tren obligă pe oricine să respecte regulile. Cel puţin una: ora plecării. 11:55.

5 minute înainte de ora exactă indică presentimentul unei situaţii urgente, când eşti gata să laşi în urmă tot ce aparţine trecutului.

Dincolo de responsabilităţi, de sarcinile asumate, drumul cu trenul deschide orizonturi neaşteptate. Imaginile văzute pe fereastră se derulează ca într-un vis. E călătoria cea mare. Fereastra unui compartiment este o deschidere spre altceva.

11:55. Sosirea la aceeaşi oră, după o zi. Timpul scurs pare încremenit. Săgeata care zboară stă pe loc. Dar nu e vorba de vreun blocaj în realizarea unui proiect ori de imposibilitatea de a comunica, de a aborda un subiect important, ci, mai curând, de o nouă plecare în existenţa care ia direcţia schimbării. (Vladimir TESCANU)