SONETUL  ERETICULUI ANONIM¹ (XXVI-ITALIAN)

Căutând luminii un rost², un răspuns³,
Am ars pe rug⁴, rostindu-mi adevărul⁵:
„Pământul e rotund, cum este mărul”.⁶
În somn de săgeată căzut-am străpuns⁷…

Frate, prea sus pentru mine e cerul⁸,
Prea-nalt şi în vinete cercuri ascuns⁹,
De verde otravă¹⁰, de lege¹¹ pătruns:
Îi apăr dreptatea¹², dogma¹³, misterul¹⁴.

Puterea-i a oricărei inchiziţii¹⁵.
În ştreanguri deci, eu, atârnând eretic¹⁶,
Cred în sfârşitu-mi anonim, dar etic¹⁷.

Cu fiecare rând, noi achiziţii¹⁸,
Şi un înscris (nu ştiu de e poetic):
„Pământul trece falnic prin solstiţii.”¹⁹

SONETUL XXVI¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul ereticului anonim”.

² un rost – am  discutat  mult despre lumină în aceste sonete, mai puţin despre rostul ei. Rost semnifică în română: sens, înţeles, tâlc, scop, menire, justificare, motivare, atribuţie, rol, misiune, sarcină, ordine stabilită, stare de lucruri, rânduială. Aşa cum raza de lumină trebuie înţeleasă fascicular, tot aşa şi rostul luminii trebuie acceptat ca având o infinitate de accepţii, valori, semnificaţii. (Deschid aici o paranteză: vizitând, în 1986, Sanckt- Petersburgul, m-am întâlnit şi cu coloanele rostrale. Am avut intuiţia că între pintenul care se punea la prora corăbiilor şi gură trebuie să existe o legătură. Am găsit într-adevăr că rostru mai înseamnă şi formaţie anatomică în formă de cioc, precum şi organ bucal la unele insecte, alungit în formă de cioc. Ceva nu se lega totuşi. Când am aflat că poetul chilian Pablo Neruda colecţiona rosturi, totul a devenit clar: între rostire, rost  şi rostru era o legătură, nu doar lingvistică, ci una mi(s)tică. Corabia din primul sonet se întâlnea cu rostrul ei din ultimul sonet. Am avut atunci certitudinea că ordinea sonetelor era cea bună, că opera se rotunjise, având legături subterane, subacvatice, subtile, pe care nimeni, nici măcar eu, autorul oficial al sonetelor, nu le voi putea sesiza.)

³ un răspuns – lumina este un mesaj. Orice mesaj cere un răspuns, o reacţie. Răspunsul dat luminii poate fi convertirea la o religie, negarea ei, o atitudine de indiferenţă etc.

⁴ am ars pe rug – aluzie la moartea unor iluştri oameni ai Renaşterii : Giordano Bruno sau Jan Hus, dar şi a contemporanilor preoţi budişti, aceştia fiind iertaţi până şi de Albert Camus, care le găseşte o justificare, pentru gestul lor sinucigaş, în „Mitul lui Sisif”.

⁵ rostindu-mi adevărul – lupta pentru adevăr este una dintre cele mai dificile. A muri pentru adevărul tău, cel în care crezi, e una dintre cele mai nobile atitudini umane.

⁶ pământul e rotund cum este mărul – o uşoară ironie: pământul nu arată ca un măr, el fiind un geoid. Oricum, prin tradiţie, el este considerat rotund. Versul poate fi şi o aluzie (auto)ironică la un vers celebru: „pământul e albastru ca o portocală”.

⁷ străpuns – un vers enigmatic: ce vrea să spună „în somn de săgeată” ? Somnul săgeţii ar fi tocmai starea ei de aşteptare  pe coarda arcului; sau ar putea fi lovirea ţintei, dacă prin somn înţelegem şi vis ; s-ar putea ca săgeata să fie gândul, ideea ? Şi atunci, care ar fi somnul gândului : negativul său, un alt fel de gând, un gând al iraţionalului ? Chiar verbul „a cădea” poate avea un sens figurat : „a cădea într-un somn (adânc)” e o expresie curentă în limba română.

⁸ cerul  – cerul nu este numai sediul divinităţii, ci şi cel al raţiunii. La români, cerul poate fi deschis, de fier, cerul Iadului, ridicat în slăvi, spart, de subpământ, suprapus, cerul Tatăl, Cerus Magnus. (v. Romulus Vulcănescu. Mitologie română, Editura Academiei, 1985).

⁹ în vinete cercuri ascuns – poetul îşi imaginează cerul oarecum dantesc, în cercuri concentrice sau cel mult ca pe o uriaşă spirală care se desface (sau se strânge) extrem de lent.

¹⁰ de verde otravă – există o otravă numită „verde de Paris” (cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru), foarte toxică. Culoarea tradiţională a otrăvii este însă galbenul (cel puţin în lumea animală), deşi cele mai puternice otrăvuri cunoscute au culoarea albă. S-ar putea însă ca sintagma să trimită spre un alt sens: „ereticul” este un pământean, refuzând cerul „prea sus” şi „prea înalt”. Din perspectiva detractorilor săi, el este pătruns de verdea otravă a vegetaţiei, atras de mirajul naturii pământene, refuzând splendorile paradisului, culorile spectrale ale acestuia.

¹¹ de lege – natura este guvernată de legi; divinitatea se exprimă prin acte de voinţă.

¹² dreptatea – din nou o triadă: „adevăr (versul 2), dreptate (versul 8) şi virtute (etic) (versul 11)”, ceea ce demonstrează, o dată în plus, că ereticul este un om (v. discuţia despre triade – sonetul XII, nota 16). Dar dreptate intră şi într-o altă triadă, cea din versul 8: dreptatea –  dogma – misterul. În această triadă, dreptatea este valoarea supremă, întrucât

¹³ dogma – este o dreptate impusă, iar

¹⁴ misterul – o dreptate posibilă, dar incontrolabilă cu unelte umane. Dreptatea este deci termenul generic al unei serii sinonimice.

¹⁵ oricărei inchiziţii – metonimie. Curios, dar, în limba română, inchiziţia pare a face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu a închide.

¹⁶ eretic – ironie, dar şi sfidare a inchiziţiei. Eretic= adept, propovăduitor al unei erezii. Dar erezie vine din grecescul hairesis care înseamnă alegere !

¹⁷ cred în sfârşitu-mi anonim dar etic – din nou o ironie, prin folosirea lui etic pentru moral.

¹⁸ achiziţii – cu sensul de procurare de obiecte de preţ.

¹⁹ pământul trece falnic prin solstiţii – solstiţiu este fiecare din cele două momente ale anului, când pământul se găseşte la cea mai mare distanţă de soare (21 iunie şi 21 decembrie) care marchează ziua (respectiv noaptea) cea mai lungă. Din lat. solstitium (sol = soare, stare = a sta). Sonetele trebuiau să se încheie cu un cuvânt semnificativ. El a fost ales cu grijă, trebuind să îndeplinească desigur câteva condiţii: 1) să fie un plural (ca şi rânduri); 2) să amintească de numele meu (prin iniţiala „s”); 3) este legat de soare, planeta care patronează zodia leului, zodia mea (de fapt, zodia leului este singura, din cele 12 ale zodiacului, care are ca planetă o stea); 4) legătura dintre soare şi nume a fost deja evidenţiată în primul sonet (raze de lumină); 5) cuvântul trebuia să sugereze ideea de ciclu, dar şi de pendulare, de amplitudine maximă. Ultimul vers al ultimului sonet trebuia să fie impersonal: prin urmare el a fost pus între ghilimele. Dacă o creaţie este rodul unei personalităţi, ea tinde să devină anonimă, pe măsura receptării ei. „Pământul trece falnic prin solstiţii” e un vers pe care l-ar putea scrie oricine. Este atât de banal, încât poate fi considerat o propoziţie dezvoltată. În proză.

Lucian Strochi