O povestire total diferită de celelalte, prin tematică, problematică şi stil, mereu surprinzătoare, mereu previzibilă, enigmatică prin final, până la urmă, extrem de contemporană într-o epocă a globalizării, care este până la urmă, oricât ar părea de ciudat la prima vedere, tot o formă de comunism. Morala e amară: triumful mediocrităţilor împotriva geniilor, văzute doar ca fiind „handicapaţi cu semnul plus”. (Eugeniu ZLOTEANU)

Textul acestei naraţiuni pune în discuţie o problemă deosebit de actuală, discutată în diverse medii ale lumii contemporane, de la simpli inşi cu pregătire intelectuală modestă, la cei din medii academice – problema exploatării fără nici un fel de discernământ a inteligenţei umane, exploatare dependentă, de cele mai multe ori, de un grup restrâns de indivizi care, în afară de bani, nu posedă vreun fel de zestre intelectuală, dar în mâinile cărora stă soarta planetei. (Constantin Tomşa)

O confruntare dintre forţa geniului şi mediocritatea mercantilă este, de fapt, o aplicare a teoriei conspiraţiei care are drept rezultat succesul mediocrităţii, chiar cu preţul unei crime mascate.

În această atmosferă de confruntare, autorul ne atrage atenţia că „pluteşte în aer o ameninţare grea, fără să-şi dea seama împotriva cui şi de unde avea să vină…”

Puterea geniului creator este însă indirect elogiată, una din descoperiri purtând numele Lalei („Coroana Lalei”). Câteva tuşe ale portretului Lalei, unul din personaje, reţin atenţia: „Lala era o amantă extraordinară, în actul dragostei în acorduri armonice, perfecte, noduri şi ventre perfecte, parcă ne-am fi cunoscut înainte de a ne naşte şi ne vom cunoaşte şi după ce efemera noastră întrupare se va fi topit demult, poate că am găsit ritmul necesar, obligatoriu, divin…”

În memoria soţului, singurul care scapă, şi în gena fiului, ea rămâne un înger păzitor. (Ioan Dobreanu)

Pretextul povestirii cu acest titlu straniu şi bizar este un concurs internaţional de matematică. Clipa de inspiraţie a unui student aflat în sala de examen, pusă în corespondenţă cu inspiraţia poetică: „…îşi uitase propria demonstraţie, lucrase ca în transă, cred că asemenea momente le încearcă doar poeţii…”. Meditaţia asupra singurătăţii actului de creaţie continuă puţin mai departe: „…de ce în momentele cele mai sublime suntem mereu singuri şi trişti”? Despre manipulare şi mai mult de-atât, despre consecinţele dramatice ale manipulării de neconceput în comportamentul normalităţii. (Cornel PAIU)

Teoria conspiraţiei e prezentă într-o proză aparent fără prea multe surprize stilistice, Cu ochii larg închişi, ce s-ar fi putut numi la fel de bine şi Timidele aventuri ale unui supravieţuitor, accentul căzând de data aceasta pe naraţiune, nu o dată cu note de senzaţional.  

Firul epic nu conţine arcane, nişe, bucle, e linear, nu neapărat şi previzibil.

Există mai multe tipuri de înfruntări: între erou şi colegii săi de echipă, între echipa lor şi celelalte echipe naţionale, între echipa Europei şi echipele altor continente, între membrii acestei echipe şi profesorii universitari deghizaţi în chelneri, şoferi, hotelieri, între tinerii geniali şi Puterea Ocultă, între profesorii universitari şi Puterea Ocultă ş.a.m.d..

Vocea narativă, internă a povestirii pendulează între acutele dintr-o pagină de Dan Brown şi gravele dintr-o pagină de G. Orwell, terifiantul e mascat însă de politeţe, de onorabilitate şi de aparenţa unui contract economic, social, politic, perfect legal şi echitabil.  E vorba de o teroare blândă şi tocmai în acest oximoron găsim ineditul povestirii. Importantă şi gravă e deturnarea de la scopul nobil al unei acţiuni care s-ar fi dorit un sprijin pentru handicapaţii cu semnul plus, geniile autentice. Din erou, geniul devine sclav şi eroul sesizează corect acest raport oblic, de subordonare.

Pentru a scăpa de braţul prea lung al Ocultei, eroul preferă dispariţia, printr-un dublu anonimat, cel al numelui şi cel fizic, renunţând la tot şi la toate, inclusiv la dragostea singurului său copil, pe care crede că îl poate salva doar ignorându-l.

E singurul care scapă fizic dintre toţi tinerii, intrând într-un perfect anonimat, în clandestinitate, dar nici acest lucru nu este absolut sigur. Scapă şi Lala, soţia sa, rămânând în memoria soţului şi în gena fiului, păstrând pentru o conformitate convenabilă, pentru ceilalţi, imaginea unui înger surâzător.

Indirect, naraţiunea se constituie într-un elogiu adus forţei geniului,  capabilă să schimbe lumea, să împingă înainte societatea.

Victoria este, însă, se înţelege, de partea celor mediocri, capabili doar să valorifice, printr-un sistem performant, creat tot de un geniu, ca şi labirintul dedalic, descoperirile ştiinţifice ale unor tineri geniali, printr-o uriaşă manipulare, dar, până la urmă, şi printr-o crimă mascată printr-un accident. Labirintului spaţial, exterior al oraşului, bănuim că este vorba de Lille, de la începutul povestirii, îi corespunde simetric labirintul temporal, rezolvat tensional prin sincronie şi narativ printr-o diacronie convenabilă. Spaţiul închis este lax, dar asta nu reduce tensiunea latentă, potenţială. (Lucian STROCHI)

Personajul principal este un tip meditativ. Propria viaţă este mereu pusă sub semnul întrebării. Privirea interioară analizează în permanenţă evenimentele din afară, încercând să nu se lase controlat de ceilalţi, să refuze o viziune banală  a întâmplărilor prin care trece. Şi totuşi subconştientul îl îndreaptă spre aventura propriei existenţe. Iubita lui dispare (se află mai târziu că fusese ucisă). Fiul lor rămâne în grija mamei eroului, prefigurând o existenţă profundă, dar plină de incertitudini, prin repetarea gestului de a adormi cu ochii larg deschişi. (Vladimir TESCANU)