Eram trei buni prieteni: Vasile, Ştefan şi Gheorghe. Prietenii mei, adică Ştefan  şi Gheorghe, zis şi Gigi şi Gicu, şi George după cum îl strigau rudele – că avea o mulţime! – erau cu un an mai mari decât mine. Ne plăceau toate anotimpurile, dar cel mai mult  iarna: ne dădeam cu săniuţa, făceam oameni uriaşi de zăpadă şi pe urmă vorbeam cu ei, erau atât de înalţi, încât ne speriam de ei, mai ales dacă vorbeam şi ei cu noi sau nouă ni se părea că ei vorbesc cu noi. Apoi veneau sărbătorile de iarnă. Ne strângeam la Gheorghe să repetăm. Nu ne deranja nimeni, ba chiar bunicul lui Gheorghe, Gheorghe, căci tot Gheorghe îl chema şi pe bunic,  ne explica tacticos, tot răsucind câteva fire de tutun pe care nu le fuma niciodată, că Viflaim vine de la Betleem, adică oraşul în care s-a născut Hristos, căruia i se spune Mântuitorul pentru că tatăl său, adică Dumnezeu l-a trimis în lume / într-al său nume / să se nască / şi să crească / să ne mântuiască, că Mesia este tot Hristos, adică Iisus, că Fecioara Maria se mai numeşte şi Precista, adică Preacurata. Bunicul Gheorghe mai ne vorbea şi despre ianuarie şi ne spunea că numele îi vine de la un zeu roman cu două feţe…

-Cum: cu două feţe?!? Un om nu poate avea decât o faţă… protestam noi.

-Da, aşa e, aşa ar trebui să fie oamenii… Numai că zeul acesta, pe numele său Ianus, nu e om, e un zeu şi are două feţe: una cu care priveşte în trecut, adică la anul care s-a dus şi alta spre viitor, adică la anul ce va să vie.

-Dar de ce merg oamenii mari cu plugul şi copiii cu pluguşorul,  că doar iarna nu se ară?

-Ei, asta e mai greu de explicat. Oameni vor să spună prin asta că dacă eşti harnic şi ari, semeni, culegi cât mai din vreme recolta, atunci vei fi cu adevărat bogat. Nu se spune că omul gospodar trebuie să-şi facă iarna car şi vara sanie?

…a plecat mai an/Bădica Traian…

-Dar de ce se vorbeşte de bădica Traian şi nu de bădica Grigore, că e mai harnic şi mai milostiv şi are şi voce mai frumoasă…

-…apoi bădica Traian nu e bădica Traian, cel de la Poarta ţărnii, e un împărat care a venit la noi de la Roma acum aproape două mii de ani  şi e tatăl poporului nostru. Iar Dochia e Dacia, adică numele cel mai vechi al României.

Am plecat cu pluguşorul. Eu pocneam dintr-un bici zdravăn, din şuviţe subţiri din piele de bou şi din mătase, împletit în şase, cu care speriam nu boii blajini, ce rumegau liniştiţi fânul în grajd, ci câinii amarnici care ne oropseau adesea cu lătratul lor, de parcă vroiau să rupă gardul şi mai multe nu. Gheorghe era cu buhaiul, adică o doniţă mai mică, aproape rotundă, peste care, la un capăt, cel gol, mâini dibace întinseseră o piele de câine, mai întinsă  ca o tobă de iarmaroc, şi în mijloc prinseseră câteva fire din coadă de cal, mai ceva ca tuiurile cele domneşti şi care, udate şi trecute printre degete, păreau că sunt cu adevărat mugete de bou, de mugeau drept răspuns şi a încuviinţare şi vacile ce stăteau ascunse privirilor noastre prin staule. Ştefan făcuse rost de o talangă, pierdută pe imaş de vreo vacă uriaşă, şi care, zdruncinată bine, i-ar fi adus şi pe păcătoşi la mănăstire şi i-ar fi alungat hăt departe pe cei cu coarne.

Cântam şi strigam cu toată nădejdea: Mâine anu se-nnoieşte /Pluguşoru se porneşte /Şi începe a ura/ Pe la case-a colinda. /Iarna-i grea omătu mare/ Semne bune anu are/Semne bune de belşug / Pentru brazda de sub plug. /Ia mai uraţi mai flăcăi/ Şi sunaţi din zurgălăi: Hăi! Hăi!

Ne plictiseam de la un timp să tot spunem pluguşorul şi atunci Ştefan  mai spunea câte o strigătură care îi făcea să râdă pe părinţi şi să mânie fetele mari: Fata mamii jucăuşă /Cu gunoiul după uşă/ Pune boii la tânjală/ Să scoată gunoiu-afară! sau Câte fete sunt la joc/Toate-s strâmbe de mijloc /Numai mândruliţa mea / E dreaptă ca secera!

Primeam bani, colăcei, câteodată un pahar cu sirop de mure sau de zmeură, uneori şi câte o lingură de şerbet. Oamenii râdeau, erau veseli, îi mira urătura noastră amestecată şi ciudată.

A trebuit să trecem şi puntea peste pârâu pentru casele din deal. Pârâul îngheţat lucea stins, ca un jar, când roşu, când cenuşiu, în lumina amurgului. Puntea nu era punte, erau  doi brazi doborâţi de furtună şi prinşi apoi la un capăt şi celălalt cu două scoabe ruginite. Din cauza zăpezii deveniseră lunecoşi şi Ştefan, rămas în urma noastră, alunecă pe trunchiurile rotunjite şi îngheţate şi căzu în pârâu. Gheaţa cedă imediat şi, de sub ea, ca o gură neagră şi rea, ţâşni apa. Apă rece, mai rece ca gheaţa. L-am scos cu greu pe Ştefan din apă. Nu stătuse prea mult, dar se udase tot şi ne-am temut să nu răcească. Aşa că am vrut să ne întoarcem, să-l ducem acasă.

– Nu-i nimic, mă usuc când intru într-o casă de om. Sau vreţi să mergeţi singuri? Halal de-aşa prieteni! Vreţi să câştigaţi mai mult decât mine, nu-i aşa?

Nu era aşa, dar ne-am gândit că poate are dreptate, se poate usca mai repede într-o casă caldă de om. Mai ales dacă avea să stea pe lângă vreo sobă. Numai că acum aproape că se înnoptase, iar oamenii ne primeau cu uratul, dar nu ne mai pofteau înăuntru. Gospodinele aveau treabă, apoi se putea tăia aluatul pus la dospit şi  oamenii se gândeau şi la ale lor,  să mănânce, să bea, să stea în familie, că doar de asta sunt făcute  sărbătorile de iarnă!

Am ajuns acasă după aproape trei ore. Noaptea, Ştefan a avut febră mare. Bunica lui ne-a povestit că delira. Cânta şi spunea colinde: Am plecat să colindăm / Domn, domn să-nălţăm. / Când boierii nu-s acasă / Domn, domn să-nălţăm. /C-au plecat la vânătoare/  Domn, domn să-nălţăm…  Apoi s-a înseninat şi a îngânat tot mai stins: …Cerul strălucea / Îngerii veneau / Pe-o rază curată…

– Uite, bunică, îngerii se bucură, îmi fac semne cu aripile. Uite, bunică, îngerii se ruşinează că văd un om viu, chiar dacă e copil. Îşi ascund faţa cu aripile.  Acum sunt printre ei. Sunt cuminţi şi buni, aşa cum sunt îngerii. Îmi fac loc să urc spre ei…  Apoi mai spusese, mai stins ca un murmur:  Steaua sus răsare/ Ca o taină mare/ Steaua străluceşte /Şi lumii vesteşte…

Bunica lui Ştefan îmi povestea toate astea, ştergându-şi mereu ochii înroşiţi cu un colţ de batistă, aşa cum erau înroşiţi şi la înmormântare. Iar eu priveam afară şi vedeam îngeri plutind deasupra casei lui Ştefan. Aş fi vrut să fie păsări, păsări de primăvară, cocori, berze. Numai că ei erau îngeri.

Au trecut ani, Gheorghe s-a însurat şi are un băiat pe care îl cheamă tot Gheorghe şi pe care îl strigă rudele ca pe el, adică Gigi, Gicu, George sau chiar Gheorghe. M-am întrebat adesea de ce a plecat, odată cu îngerii, Ştefan. Pentru că avea un nume predestinat? Sau că pentru el se deschiseseră, ca un suprem privilegiu, cerurile? Sau pentru că îl blestemase vreo fată tristă  şi prea mânioasă atunci, în noaptea aceea înaltă şi singură ?

Au trecut anii şi peste mine. …Florile dalbe, flori de măr… Şi au mai colindat, în fiecare an, copii cuminţi şi prieteni adevăraţi…

Iar eu, atunci când Ianus îşi întoarce faţa spre mine, la cumpăna dintre ani, mă tot întreb dacă Ştefan a ales îngerii sau îngerii l-au ales pe Ştefan?

Lucian Strochi