O povestire despre moarte, despre întâlnirea cu ea, despre ritualurile de trecere. Interesante sunt contactele cu realitatea morţii: firescul întâmplărilor şi tonul liniştit sunt cele mai impresionante. Există, paradoxal, şi destul umor în aceste rânduri… (Eugeniu ZLOTEANU)

Povestirea „O fărâmă de cer”, lăsând la o parte elementele ce ţin de proza fantastică,     naraţiunea aparţine acestui mod de exprimare şi conţine şi conţine câteva simboluri nu de puţine ori folosite în literatură: ploaia, „o ploaie cu stropi mari ce săreau mult deasupra pământului”, o ploaie care spală tot, dar, cu un paragraf mai sus, soarele „era o lumină aproape nefirească”; jocul apocaliptic al copiilor în noroi, într-o zi de vară: „…cuprinşi de frenezie, noi, copiii ne-am mânjit fiecare cu noroi din cap până în picioare…” Acum este pusă în discuţie una dintre marile întrebări cărora omenire nu le-a găsit răspuns; Ce este după moarte? Şi autorul ajunge la două concluzii: şi pe lumea aceasta „ e bine şi cald” şi că, „la urma urmelor, raiul şi iadul sunt tot una.” (Constantin TOMŞA)

O explorare în lumea de dincolo, şi prin înţelegerea şi perceperea lumii de dincoace, cu tradiţiile şi cutumele ei. Joaca în noroi a copiilor este o invitaţie la inocenţă. La acea inocenţă primordială, poate, chiar de dinaintea genezei. (Cornel PAIU)

Câteva ipostaze în care omul înfruntă moartea sau mai repede o păcăleşte: nici urmă de angoasă în vreuna. Rând  pe rând naratorul se substituie; el e copilul care-şi povesteşte propria moarte, adolescentul, cel lovit cu grenada de lemn, adultul care deja trece prin tunelul oranj. Moartea aparentă a numelui, care devine uitare, e narată de adult. Un personaj feminin, Letiţia, povesteşte o posibilă moarte prin vis, deci oracular.

Moartea nu oferă unora certitudini, ea poate fi periferică doar, sau parţială.

Despre rai şi iad informaţiile sunt relative. Un om de acţiune s-ar plictisi în rai.

Joaca copiilor în noroi, deşi aparent absurdă, produce o veselie ce contaminează. Cuprinşi de o adevărată frenezie, când se ridică din noroi admiră curcubeul, căci pe el coboară din rai un suflet. (Ioan DOBREANU)

O povestire impresionantă pentru omenescul ei rămâne O fărâmă de rai. Protagonistul povestirii este Nelu, nume propriu devenit comun prin frecvenţă,  nume pe care îl descoperim însă greu, abia spre sfârşitul povestirii. Tema o constituie lupta omului cu propriul destin, încercările prin care poate trece un om într-o viaţă, semnele pe care moartea i le trimite din când în când, direct sau indirect.

Naratorul nu explică nimic, lasă povestirea să curgă, interesează în primul rând ce ni se comunică, nu neapărat cum se petrece acest lucru.

Există un mare număr de naratori, în primul rând naratorul obiectiv, martor al povestirii, apoi naratorul subiectiv, protagonistul, trecând prin câteva ipostaze şi vârste: naratorul copil, povestindu-şi moartea şi apoi învierea, la fel de neaşteptate amândouă, naratorul adolescent, cel care e lovit de o grenadă de lemn şi care intră în comă pentru câteva luni, naratorul adult, cel care a trecut prin două by-passuri, o dată chiar prin tunelul oranj, naratorul tată, subiectiv şi obiectiv, povestind preîntâmpinarea unei iminente morţi, a sa, dar mai ales a copiilor săi, naratorul matur, cel care ne relatează moartea amprentă a numelui său.

Un alt narator este Letiţia, cea care îi povesteşte protagonistului visele sale cu valenţe prolepse, anticipându-i accidentul de la cap, Emilia, naratorul raisonneur, cea care îi refuză moartea, folosind doar laitmotive conclusive, oraculare, doctorul Radu (de la radosti– bucurie, fericire), cel care înţelege că eroul nostru a păcălit şi speriat moartea.

Admirabilă e secvenţa în care copiii se joacă în noroi, într-un noroi primordial, iar adulţii aplaudă scena maculării lor, pentru că, într-o lume întoarsă, macularea înseamnă de fapt reîntoarcerea la viaţă. (Lucian STROCHI)

Să ajungi în rai e ca şi cum ţi-ai visa propria moarte. Propria moarte? E imposibil aşa ceva. Întotdeauna moare un altul, cineva necunoscut, care poate reprezenta o idee, un aspect neplăcut din însăşi sinea ta.

Dar nu e vorba de sfârşitul a ceva, întrucât visul visătorului nu înseamnă despărţire sau presimţire a unei morţi reale, ci „acasă”. Unde mereu se întâmplă ceva, în dorinţa de a o lua de la capăt, de a începe ceva nou. Orice schimbare este însoţită de un oarecare regret, de un sentiment de pierdere, de respingere a ceea ce nu ne place în noi înşine.

Un accident provoacă frică. Una din spaime este în legătură cu suferinţa de dincolo de moarte a organismului. Un fel de durere periferică, resimţită la nesfârşit. Raiul poate fi o altă denumire a iadului. (Vladimir TESCANU)