De 10 ori Caragiale

CaragialeSă vedem care ar fi zece dintre contribuţiile sale majore la „dezvoltarea culturii române”.

Iată-le, din perspectiva mea:

  1. Ion Luca Caragiale  este creatorul fantasticului românesc de tip sudic (funcţionând în spaţii limită: han, cameră, curte, pat, iatac, piaţă, stradă etc., în real pătrunzând halucinaţia, nebunia, iluzia, fata morgana. Apar personaje populare: diavolul, femeia (îndărătnică), vrăjitoarea, djinul, personajele travestite, măştile. Totul se desfăşoară în imediat, în prezent, chiar dacă întâmplarea s-a petrecut cu sute de ani în urmă sau încă nu a avut loc. Decorul este deşertul, insula, castelul (real sau virtual), iar metempsihoza e înlocuită de ubicuitate. Eul este direct implicat în acţiune. Registrul este diurn, de obicei miezul zilei, dominantă este căldura, mobilitatea extremă, logoreea, ironia. Se cultivă parabola, povestirea de tip biblic, cu valori iniţiatice sau morale. Fantasticul sudului e, în fond, un basm convertit la fabulă). Continuatorul direct al lui Caragiale este Mircea Eliade.
  2. Caragiale este creatorul absurdului românesc (remarca îi aparţine lui Eugen Ionesco) (v. Căldură mare).
  3. I.L.Caragiale este creatorul unui personaj devenit tip: Mitică şi al unui „curent”: miticismul. Mitică e şmecher, guraliv, inventiv, simpatic, un Păcală al mahalalei, ironic, „cu replică”, uneori vulgar, incoruptibil, reflectând spiritul muntenesc, un antierou.
  4. Caragiale, prin geniul său lingvistic, pulverizează, dinamitează şi trimite în ridicol anumite cuvinte,  salvându-ne de un romantism desuet, de album (amic, amant, amor-ca să ne oprim dor la cuvinte care încep cu „a”! Cine mai pronunţă astăzi cu seriozitate aceste cuvinte?).
  5. Caragiale realizează prima migraţiune a satului românesc spre oraş,  oprindu-se la periferie (mahala), realizând şi prima monografie spirituală a acesteia.
  6. Caragiale este creatorul personajului-copil „rău”. Până la el personajele-copii erau obligatoriu angelice. „Goe” devine marcă înregistrată şi cap de serie.
  7. Caragiale impune prin opera sa, între altele,  paronimul şi oximoronul, transformându-le în ticuri mnemotehnice.
  8. Ion Luca Caragiale este primul autor român care radiografiază zona politicului, cu rezultate excepţionale, analiza sa fiind una globală şi nu vizând doar anumite tare sau aspecte ca până atunci.
  9. Caragiale impune în literatura română o adevărată filozofie a numelor. De la el, nici un autor român nu poate rămâne indiferent atunci când e vorba de numele sau prenumele personajelor.
  10. În binomul Râsu’-Plânsu’ descoperit de Nichita Stănescu şi considerat ca fiind definitoriu pentru personalitatea şi psihologia poporului român, Plânsu’ va fi fără îndoială Eminescu, iar Râsu’ I.L.Caragiale. Dacă Eminescu este versul şi aversul poporului român, Caragiale îi este reversul.

FANTASTICUL ÎN PROZA LUI I. L. CARAGIALE

Ion Luca Caragiale reprezintă al doilea moment al fantasticului românesc, după cel ilustrat de Mihai Eminescu.

Dacă Eminescu este influenţat de un fantastic livresc, elitist şi nordic, de sorginte germană, romantică, având ca maximă amplitudine şi intensitate povestirile lui Hoffmann, Caragiale va fi creatorul unui fantastic al sudului, balcanic, cu rădăcini în folclor, provenind adesea din basm.

Între cele două tipuri de fantastic există destule deosebiri.

Fantasticul nordului funcţionează în spaţii siderale, având ca obsesie infinitul, visul insinuându-se adesea în real. Apar spectrele, morţii, tenebrele, întunericul permiţând aproximaţii şi sugestii pentru o literatură a groazei. Au loc călătorii în timp, de obicei în trecut, e cultivată metempsihoza, eul este, aproape întotdeauna, martorul (activ sau pasiv) unei întâmplări (acţiuni) cu final deschis. Sunt invocate semnele, litera, runa, cartea, tabloul, oglinda. Registrul este nocturn, dominant este frigul, rigiditatea, tăcerea, tragismul. Se cultivă mitul, simbolul (de obicei păgân). Fantasticul nordului rămâne enigmatic, zguduie conştiinţa, e o revoltă împotriva pozitivismelor de orice fel.

Fantasticul sudului funcţionează în spaţii limită: han, cameră, curte, pat, iatac, piaţă, stradă etc., în real pătrunzând halucinaţia, nebunia, iluzia, fata morgana. Apar personaje populare: diavolul, femeia (îndărătnică), vrăjitoarea, djinul, personajele travestite, măştile. Totul se desfăşoară în imediat, în prezent, chiar dacă întâmplarea s-a petrecut cu sute de ani în urmă sau încă nu a avut loc. Decorul este deşertul, insula, castelul (real sau virtual), iar metempsihoza e înlocuită de ubicuitate. Eul este direct implicat în acţiune. Registrul este diurn, de obicei miezul zilei, dominantă este căldura, mobilitatea extremă, logoreea, ironia. Se cultivă parabola, povestirea de tip biblic, cu valori iniţiatice sau morale. Fantasticul sudului e, în fond, un basm convertit la fabulă.

Se poate remarca uşor că lui Ion Luca Caragiale acest tip de fantastic i se potriveşte ca o mănuşă.

Abu-Hasan este o a „1002 noapte”, o poveste perfect integrată celorlalte, cu unele personaje reale precum califul Harun-al-Raşid, marele vizir Giafar, robul Mesrur, minunata Zobeida, având ca decor Bagdadul şi palatul califului, cu formulări metaforice şi perifrastice: Salbă de mărgăritare, Lumina zilei, Guriţă de mărgean, Steaua zorilor, Vraja inimii.

Fantasticul e destul de slab şi constă în confuzia dintre vis şi realitate, fisura dintre aceste stării fiind asigurată de droguri, prafuri adormitoare.

În fond, totul este real (sau măcar posibil), doar decorul se schimbă permanent. Povestea seamănă, prin această confunzie a timpului (şi a acţiunii) cu o altă povestire din cele 1001 de nopţi (cea cu personajul ce îşi cufundă capul într-un lighean cu apă, trăieşte o extraordinară dilatare a timpului: se căsătoreşte, are copii ş.a.m.d., pentru ca, odată scos capul din apă, minunea să dispară,  iar martorii să afirme că totul a durat doar câteva clipe) şi chiar cu Moara lui Călifar  a lui Gala Galaction.

Fantastic, prin transferul de personalitate, dar mai ales prin tensiunea insuportabilă pe care o trăieşte personajul principal este povestirea O făclie de paşte, unde protagonist este hangiul Leiba Zibal. Povestirea este naturalistă şi expresionistă, patetică, fără a fi deloc discursivă.

Ca autor fantastic, Caragiale are ştiinţa de a monta visul în realitate, fără să se vadă montajul, visul nefiind o proiecţie haotică, necontrolată, ci o altă realitate, cu nimic inferioară, ca veridicitate, celeilalte realităţi (s-o numim principală, de bază).

Iată un asemenea vis:

„Cortejul se apropie. Şura se dezlipeşte din mulţime şi urcă lângă Leiba pe treptele  crâşmei.

Ce e,  Şură?”  întreabă el.

E un nebun scăpat de la Golia.

Să închidem dugheana, să nu deie peste noi”  ”

Aceeaşi tensiune e transferată visului şi tocmai această tensiune leagă realul de imaginar, permiţând fantasticului să funcţioneze ireproşabil.

Păcat este o povestire cu subiect romantic, fantastic fiind motivul dublului. Un acelaşi personaj acţionează diferit în momente diferite, rezultatul fiind doi fraţi vitregi, Ileana şi Mitu, care se îndrăgostesc şi care comit incestul. Finalul este tragic: părintele, preotul devine ucigaşul propriilor săi copii, murind în urma unui atac de cord.

Norocul culegătorului este o parabolă, o snoavă, o anecdotă şi e de mirare că a fost inclusă printre povestirile fantastice, o fabulă având ca personaje pe Maica Precista şi pe un culegător (zeţar). Pentru trei lei bârfirea, două minciuna şi nerozii…două de o para, culegătorul primeşte prin graţie divină „poli, galbeni, patace, franci, băncuţe, hârtii de 20, de 100, ba chiar şi de 1000”, semn că „ziarele noastre sunt pline de minciuni, falsuri, bârfe şi nerozii”. E vorba în fond de motivul fantastic al pactului, numai că, în cazul de faţă, pactul e făcut  cu Dumnezeu, nu cu Diavolul.

Un dublu pact  (între Dumnezeu şi  Aghiuţă, între Aghiuţă şi Gutenberg conţine povestirea O invenţie mare. Invenţia mare e  tiparul. Disputa  finală între Dumnezeu şi Aghiuţă se soldează cu… înfiinţarea Bibliotecilor şi a Academiilor naţionale. Povestirea e la limita de jos a realizării artistice.

Poveste. Imitaţie e într-adevăr o poveste după toate regulile genului. Trei fraţi de împărat se îndrăgostesc de o fată găsită în iarbă. Fiecare dintre fraţi are un obiect fantastic: un plocat, care anulează timpul, (prin viteza gândului) o iconiţă făcătoare de minuni ce asigură posesorului viaţă veşnică şi o oglindă care îţi permite să vezi nevăzutul. Toate aceste obiecte sunt folosite pentru salvarea vieţii domniţei, care se va căsători cu Prâslea.

Cănuţă,  om sucit  e fantastică doar prin final, explicaţia soţiei nerezistând unei analize logice.

Singurul element fantastic din povestirea Două loturi este chiasmul „viceversa”, respectiv faptul că „eroul” Lefter Popescu are două bilete care au numerele câştigătoare fiecare pentru altă „adresă”, bancherul cometând situaţia ciudată astfel:

Dumneata ai… Ciudat lucru, ce-i drept… Cum s-a-ntâmplat! Al dracului!… Dumneata ai la una tocmai numărul care a câştigat la celălaltă şi…

– Şi … ce?

– …şi viceversa.”

Probabilitatea ca acest lucru să fie posibil este de 2 la puterea 24,  adică o dată la 16.777.216 situaţii, altfel spus depăşind populaţia de atunci a României.

Calul dracului este o povestire cu un erotic sublimat, o frumoasă şi curioasă poveste de dragoste dintre o babă şi un drăcuşor, metamorfozaţi prin forţa dragostei într-o tânără prinţesă şi un tânăr atragător de şaptesprezece ani. E folosită toată recuzita romantică: blesteme, copii „lăpădaţi”, călăriri în noapte. Iată metamorfoza babei: „Prostul de Prichindel –drac-drac, da n-a-nţeles. Cum a luat-o de gât, baba s-a scuturat într-o femeie tânără şi voinică, înaltă şi frumoasă ca o zână, strălucind şi ea pe pământ cum strălucea  luna-n cer –fiindcă baba asta era o fată de-mpărat mare, care, de mititică se dedase la ştiinţa farmecelor şi la meşteşugul vrăjitoriei…”

Cea mai comentată povestire fantastică a lui Ion Luca Caragiale rămâne La Hanul lui Mînjoală. Este de fapt şi singura povestire perfect realizată, o capodoperă a genului.

Timpul este relativizat în ciuda eforturilor disperate ale eroului de a-l frangmenta, de a-l cronologiza: „Un sfert de ceas până la Hanul lui Mânjoală…de-acolea, până-n Popeştii-de-sus, o poştie: un buiestru potrivit, un ceas şi jumătate…Buiestraşu-i bun…dacă-i dau grăunţe la han şi-l odihnesc trei sferturi de ceas…merge. Care va să zică, un sfert şi cu trei, un ceas şi până-n Popeşti unul şi jumătate, fac două şi jumătate…Acu sunt şapte trecute: ăl mai tărziu până  la zece, sunt la pocovnicu Iordache…Am cam întârziat…trebuia să plec mai devreme…dar în sfârşit!…de aşteptat, mă aşteaptă…”

Tema povestirii este dragostea hangiţei pentru un tânăr cocon Fănică. Numai că hangiţa este, pe rând, într-o serie sinonimică, dracul, o femeie ispititoare, un motan, un ied negru. Femeie exercită o fascinaţie irezistibilă, dar şi comentarii pe măsură: „Unii o bănuiesc că o găsit vreo comoară …, alţii, că umblă cu farmece.” La Hanul lui Mânjoală se petrec lucruri ciudate: „Odată au vrut s-o calce tâlharii…S-au apucat să-i spargă uşa. Unul dintre ei, ăl mai voinic, un om cât un taur, a ridicat toporul şi când a tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede! era mort…Frate-său a dat să vorbească, dar n-a putut –amuţise.”

Marghioala, hangiţa are darul premoniţiei, modifică fronturi atmosferice, îl obligă pe viitorul amant să se învârtă în cerc, îl reţine vreme îndelungată la han. Flăcăul nu scapă decât prin intervenţia energică a polcovnicului Iordache, viitorul socru şi după patruzeci de zile petrecute la un schit cu post, mătănii şi molitve. Finalul este cel previzibil: hanul arde „până-n pământ”, iar coana Marghioala arde şi ea de vie, fiind îngropată „subt un morman uriaş de jăratic.”

Impresionează tehnica de filigran a povestitorului, dozajul atent, dialogul excelent condus, tensiunea constant ridicată, ambiguitatea finalului.

Kir Ianulea este o snoavă dezvoltată, aparent misogină, în realitate burlescă, o  ilustrare a proverbului: „Femeia e mai rea decât dracul”. Trimis pe pământ de către Dardarot, împăratul iadului, să verifice dacă femeia e într-adevăr infernală, Aghiuţă devine Kir Ianulea şi alege Bucureştiul ca teren de acţiune. Se însoară cu fata lui Cănuţă şi îşi transformă viaţa în…iad. Încheie un pact (element fantastic!) cu Negoiţă, cel care îl salvase de la moarte. Negoiţă, epuizându-şi ocaziile oferite de către Aghiuţă, o foloseşte pe nevasta pământeană, Acriviţa (inspirat şi sugestiv nume!) pentru operaţia de exorcizare. Pedeapsa e severă: Negoiţă şi Acriviţa nu vor fi primiţi în iad, asemeni lui Ivan Turbincă.

În vreme de război. Schiţă este o povestire cu multe întâmplări extraordinare, din seria Misterelor…, cultivând senzaţionalul şi având puţine elemente fantastice, fiind o scriere gotică, grefată pe decor românesc. Două sunt personajele principale: preotul Iancu din Podeni şi hangiul Stavrache, fratele său mai mare. Preotul este şi o căpetenie de hoţi, pentru ca mai apoi să devină un erou al luptei pentru independenţă sub numele de sublocotenent Iancu Georgescu. Hangiul devine posesorul averii fratelui său şi vreme îndelungată nu se întâmplă nimic, pentru ca, mai întâi în vis şi apoi în haine vărgate de ocnaş, Iancu să-l viziteze, cerându-şi înapoi moştenirea şi punându-i mereu, obsedant, întrebarea: „Gândeai c-am murit, neică?”  Finalul e fantastic, cu un transfer de personalitate, Stavrache înnebunind şi cântând „popeşte”. Maestru al numelor, Caragiale anticipase transferul chiar prin nume, Stavros fiind un nume sfânt.

La conac este o povestire în care elementul fantastic este dracul, travestit în călăreţ. Dracul se trădează prin câteva elemente exterioare: e roşcodan şi saşiu şi reacţionează violent la semnul crucii, făcându-se nevăzut, după ce „râde grozav”.

Făt-Frumos cu Moţ-în-frunte este o adaptare după Charles Perrault şi nu depăşeşte condiţia de basm de două ori moralizator.

(Interesant şi inedit punctul de vedere al lui Eugen Simion care consideră fantastică schiţa absurdă Căldură mare. Dacă acceptăm ipoteza, atunci multe dintre scrierile lui Ion Luca Caragiale devin fantastice. E un risc pe care nu ni-l putem asuma deocamdată.).

Oricum, prin Ion Luca Caragiale proza românească fantastică se îmbogăţeşte cu câteva pagini antologice. În fond, autorul Momentelor avea toate calităţile unui prozator fantastic: o tehnică a suspance-ului remarcabilă, o ştiinţă  unică a dialogului şi a monologului interior, capacitatea de a obţine o tensiune interioară înaltă, o gradare nemaintâlnită până la el a momentelor de amplitudine.

Lucian Strochi