Sonetul gândului¹ (XVII – ENGLEZ)

Unii cred că sunt scânteie², femeie³,
Alţii că-s fulger⁴, vorbă⁵, veste⁶ sau nerv⁷,
Sau că vin din tării⁸, ca o idee⁹,
Sau că, oricărui muritor, îi sunt serv¹⁰.

Mă caută mulţi, căci mă cred panaceu¹¹,
Că-mpart tuturor bucurie divină¹²;
Alţii coboară în mituri¹³, mă cred un zeu¹⁴
Ce s-a născut, negreşit, din lumină.¹⁵

Unii mă cred negru¹⁶ şi-aprins tăciune¹⁷
Sau şarpe rătăcit într-o otavă¹⁸,
Fiu al satanei¹⁹, ce-n inimă pune
Pentru fiecare, un spin şi otravă.

Sunt peste toate, tandru echilibru²⁰,
Şi pentru om, o pată pe un tigru²¹.

Sonetul gândului¹ (XVII – ENGLEZ) – Sonet dedicat unei „replici” a cuvântului care este gândul. imposibil de definit, gândul a fost perceput în mii de forme, formule, imagini. Bazat pe enumerări, sonetul gândului rămâne o laudatio adusă unei cuvânt care a făcut istorie, cu o familie de cuvinte impresionantă şi cu un câmp semantic unic.

Unii cred că sunt scânteie² – una din definiţiile gândului: gândul este o scânteie: o descărcare energetică, o sinapsă la nivelul terminaţiei unui axon. Definiţia pare bună, descrie traseul gândului dar nu îl defineşte.

femeie³ – aluzie la muze, la inspiraţie. Spiritul gânditor, de esenţă masculină are nevoie de element contrar, pentru a crea o tensiune, adică o diferenţă de potenţial, în cazul nostru cuplul Bărbat – Femeie.

fulger⁴ – fulgerul e invocat de multe ori atunci când e vorba de gând. Este luminos, extrem de rapid, împrăştiat, adică imprevizibil ca formă şi în plus conţine energie, ceea ce îl apropie direct de gând.

vorbă⁵ – adică un „cuvânt”; legătura e şi aici directă, gândul şi cuvântul trăind în „simbioză”.

veste⁶ – în actul comunicării, între emiţător şi receptor, pe lângă canal şi cod, apare mesajul., adică enunţul, informaţia, adică vestea. Vestea e sinonimă cu mesajul, dar mai restrictivă, tu fiind de fiecare dată receptorul.

nerv⁷  – anatomic, gândul pleacă din excitarea unui nerv.

Sau că vin din tării⁸ – aluzie la zei cei care ne dau gândirea. Sau la muză, inspiraţie divină sau chiar cuvântul Domnului.

ca o idee⁹  – ideea este sinonimă cu gândul. Gândul mi se pare mai neguros, mai nehotărât, mai despletit; ideea e mai clară şi mai ales unică. Putem spune „noian de gânduri”, nu şi „noian de idei”

Sau că, oricărui muritor, îi sunt serv¹⁰ – situaţia dramatică a gândului constă în faptul că el slujeşte orice om, indiferent de inteligenţa şi înţelepciunea sa. Orice muritor gândeşte. Prin urmare gândul nu este exclusivist şi elitist.

panaceu¹¹ – gândul este un panaceu, un medicament care vindecă orice boală, în primul rând bolile sufletului. A gândi pozitiv e o cale a vindecării.

bucurie divină¹²  – bucuria divină e posibilă pentru că prin gând, omul ajunge să intre în dialog cu oricine gândeşte, inclusiv cu Dumnezeu.

Alţii coboară în mituri¹³ – există şi mituri ale gândirii, probe de gândire. Să ne gândim doar la sfinx, de exemplu.

mă cred un zeu¹⁴ – gândul pare a fi o metarealitate, fiind superior oricărui alt lucru. Este un hiper – eon.

Ce s-a născut, negreşit, din lumină ¹⁵ – lumina este legată direct de gând. Am putea spune chiar că gândul este o formă specială de gândire.

negru¹⁶ – negrul e o sumă a culorilor, deci un gând concentrat. În acest catren, gândul apare cu valenţele sale negative.

aprins tăciune¹⁷ – gândul ca orice ardere, poate fi sinecdotic şi un „aprins tăciune”. În folclorul copiilor există versuri ca acestea: „un tăciune şi-un cărbune,/ spune gândule, mai spune…”

şarpe rătăcit într-o otavă¹⁸ – şarpele a fost considerat întotdeauna un simbol al înţelepciunii, poate că a fost considerat un animal psihopomp şi terimorf, adică cunoaşte secretele adâncurilor subpământene şi poate veni de dincolo de moarte. În plus un şarpe se poate strecura nevăzut, aşa cum nevăzut poate fi şi gândul uneori.

Fiu al satanei¹⁹ – există, evident, şi gânduri malefice, „rele”, poate chiar şi din dorinţa de contrast.

tandru echilibru²⁰ – forţa gândului constă în concilierea contrariilor, în echilibrul pe care îl asigură oricărei fiinţe umane.

Şi pentru om, o pată pe un tigru²¹ – gândul se autodefineşte ca fiind o formă amorfă, incertă, dinamică, imposibil de clasificat, unică, asemenea unei pete pe un tigru. Acest sonet impresionează prin faptul că eul liric e însuşi gândul care se autodefineşte, se spovedeşte, se mărturiseşte şi, în final, sumativ, ne arată importanţa sa.

Lucian Strochi