Un autor mai mult decât talentat, histrionic, şotios, pendulând între un naturalism bine temperat şi un fantastic cu origini livreşti, dar cu deschideri fertile, insolite şi insolente în imaginar este Gheorghe Andrei Neagu, revendicat, ca orice autor ce se respectă, de mai multe zone culturale şi revendicându-şi la rându-i, îngândurat ca o lebădă şi intransigent ca un condotier, teritorii doar ale sale, pe care, odată botezate, le restituie cu generozitate semenilor.

Trei nuvele (le-am numi „exemplare” – în spiritul lui Cervantes) reunite sub acelaşi titlu Aesopicae (Povestirile lui Axie, Noile legende ale Olimpului şi Aventurile unui Kakanez în Pokerania) sunt bântuite de ludic, autorul sugerând indirect că jocul poate fi, ca şi râsul, expresia unui spirit superior, gata să pună în paranteză stereotipiile noastre culturale.

Se pot face destule trimiteri culturale, unele fertile, altele inutile, posibile toate, pentru că autorul crede că originalitatea este expresia ultimă a unei scrieri şi nu un punct de plecare.

În Povestirile lui Axie, protagonistul este Esop, un fel de Socrate pentru Platonul nostru. Parabolele sunt epure din Anton Pann sau Cilibi Moise, sentinţele – grave, solemne, aforistice – se strecoară printre paradoxuri, calambururi, vorbe de duh, toate extrase dintr-un metalimbaj mimând spiritul elen, atenian, dar şi spartan, cu destule plonjări ce par prolepse în realitatea imediat contemporană nouă: miedul are 5 stele şi poartă nume devenite branduri, Tomis  sau Milcov, agora e traversată de tramvaie şi poartă numele de Universitas, iar xenodochionul pe cel de Trocadero; înţelegem până la urmă că Esop e doar un pretext sau, după cum însuşi mărturiseşte: „Eu sunt fiecare dintre voi, cei ce nu aţi părăsit speranţa în Libertate, cei ce aţi rostit sau aţi murmurat în fiecare clipă de restrişte pildele pline de umor şi sarcasm împotriva celor ce încearcă să înăbuşe libertatea OMULUI.”

Din când în când, textul e străfulgerat de metafore-sentinţe precum: „Noi suntem mereu desculţi, ca Libertatea.” sau „Calul voia să se răzbune pe răufăcător, dar nu alerga cu iuţeala cerbului”.

Andrei Neagu redescoperă naraţiunea de tip parabolic, fabula şi fabulaţia, interesându-l nu atât morala (prezentă întotdeauna, dar implicită), cât înţelepciunea senină, arhetipul de gândire, întâmplările nefiind decât engrame ale acestui arhetip, o probă a labirintului, până la urmă.

Pildele sunt uneori crude, alteori liliale, alteori un aliaj între cele două extreme (v. Cântul VI- povestea femeii şi a bărbatului care şi-au pierdut jumătatea şi care se consolează reciproc, pentru un nou proiect androginic).

A doua „nuvelă” Noile legende ale Olimpului –Zeii -are ca punct de plecare Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, dar realitatea este, şi de această dată, cea contemporană, lămuritor fiind chiar Pseudodicţionarul cu care se deschide opul: Geea-Economie, Uranus-Plan, Cronos-Timpul, Okeanos-Comerţul exterior, Rhea-Economia planificată, Zeus-Realizarea planului economic de stat (Rapes-acesta poate fi citit şi în oglindă- Separ!), Hermes- preşedintele cooperaţiei meşteşugăreşti, ministrul P.T.T.R., Hades-şeful Dizgraţiei etc.

Textul e clar, nu necesită comentarii suplimentare: „Se spune că în trecut lumea n-a fost aşa cum ni se înfăţişează astăzi. Peste tot era haos şi nu un haos oarecare, ci unul cumplit şi nebănuit minţilor noastre. Haosul economic. Şi din acest haos s-ar fi întruchipat aşa, deodată, zeiţa Economiei, Geea. Apoi, cum se spune în istorii, cică tot din Haos, din una din variantele lui, haosul social, s-ar fi născut cel dintâi bărbat: Planul.”

Gheorghe Andrei Neagu este un maestru al limbajelor argotice, dar şi al jargonului, al trimiterilor aluzive, al conotativelor, figurile de stil predilecte fiind sinecdoca şi oximoronul, prima – prin tehnica de suveică, abstract-concret, singular-plural, a doua – prin alipirea la nivel de sintagmă a termenilor antinomici sau imposibil de asociat în registru normal.

Bunul simţ e dinamitat sau contaminat, cunoştinţele noastre serios scuturate şi verificate, năpârlirile limbajului obligatorii.

Realitatea astfel obţinută e nouă, proaspătă, cu culorii vii, ca o piele de şarpe, sarcasmul necruţător, întâlnit aşa doar la Hasdeu şi la unii maeştri ruşi şi sovietici (Bulgakov e primul nume care îmi trece prin minte).

A treia nuvelă (autorul ne avertizează: pseudonuvelă) Aventurile unui kakanez în Pokerania e o replică la Alice în Ţara Minunilor , v- lumea cărţilor de joc), dar şi la scrierile austriecilor despre sfârşitul Kakaniei (Kakania însemnind la aceştia Imperiul kaesaro-krăiesc), cu intruziuni din Alecsandri sau I.L.Caragiale (la nume: Jurăstrâmb (avocat), Beliviu (şeful justiţiei popeşti), Ion Fărăcarte, Vera Buzecreţi, Ziţa Muscărea, dar şi Borges (cel din loteria din Babilonia). Cuţite în noapte e o aluzie la Noaptea cuţitelor lungi – o răfuială între nazişti, când este lichidat S.A.–ul,  Judecata trimite la Procesul lui Kafka, întreaga societate e contaminată de realitatea jocurilor de „noroc”, de lumea interlopilor (avem astfel Pokereşti, Hanul Paharul cu oase, Barbutania, C(ace)almar, amintind atât de cacealma, cât şi de calmar, barbutanii (amintind de barbut, dar şi de babuini şi urangutani, camera 21 -21 e un joc de cărţi celebru, unu-unu e numele unui nou hotel, pokerinii sunt monede, avem ţinutul Rişcaniei şi cel Tablarania, peştii nu sunt vertebrate inferioare, ci „întreprinzători vigilenţi” care pot construi chiar un hotel, La trei chitici, Guvidam e şeful lacurilor şi bunurilor lor etc..

Gheorghe Andrei Neagu are un auz perfect, absolut, cuvintele (i) se desfac precum o coadă de cometă, cinicul devine liric (aşa era şi Caragiale!), gustul e amărui şi tonul capătă şi accente de elegie, poanta devine pont, pontul devine pot, potul devine putirinţă… Neagu scrie scrisori româneşti pentru realităţi eline, persane, austriece, nemţeşti şi universale.

Aventura limbajului lui Andrei Neagu devine o iniţiere pentru noi toţi, iar cuvântul zideşte şi (se) reabilitează prin… abilităţi ce ţin uneori de magie.

Un magician şi măştile sale – Gheorghe Andrei Neagu

Gheorghe Andrei Neagu demonstrează, pentru a câta oară în literatura română, cât de inutilă e „sfâşierea” (termen heraldic!- însemnând „tăiat” şi „despicat”) scriitorilor în poeţi, prozatori, dramaturgi, critici, eseişti etc. Există, pentru fiecare scriitor, un gen predilect desigur, dar restul operei rămâne la fel de valoros şi nu întotdeauna complementar cu acel gen. Cazul Camil Petrescu e poate cel mai ilustrativ: prozator canonic, dramaturg celebru (poate cel mai bun dramaturg român după Caragiale), Camil Petrescu este şi un poet important şi un eseist de primă mână.

Gheorghe Andrei Neagu este, cu certitudine, un prozator important, de primă mână, pur sânge. Te-ai aştepta ca poetul să fie într-un fel tributar prozatorului, poate printr-o desfăşurare epică a textului, printr-o atitudine neutrală, ca voce de alter ego (despre asta vorbea implicat şi inspirat T. S. Eliot), prin parcimonia cu care foloseşte figurile de stil, prin enjambamente, prin impersonalizarea discursului liric. Nu e deloc aşa: Poetul Gheorghe Andrei Neagu îl cunoaşte vag pe Prozatorul Gheorghe Andrei Neagu, se salută între ei, dar nu-şi vorbesc, aşa cum se spune că proceda Voltaire cu moartea. Aşa încât aştept momentul când poetul Gheorghe Andrei Neagu va face o rocadă de prenume (rocada mică) sau, mai sănătos, îşi va alege un pseudonim. Mai mult, poetul Gheorghe Andrei Neagu e deranjat vizibil în ultimul timp şi de un critic cu acelaşi nume, ce comentează cărţi, inspirat şi aforistic, în revista Domniei Sale, numita OGLINDA LITERARĂ. Dar, până când lucrurile se vor lămuri, noi să-l comentăm pe poetul Gheorghe Neagu, căci aşa îşi semnează Arşiţa din ploi Opera Omnia, apărută la TipoMoldova în 2011.

Despărţindu-mă deci de prozatorul drag inimii mele, să-l privesc atent pe poet, pentru că merită.

Ca orice poet autentic, Neagu poartă câteva măşti, dintre care prima ar fi cea mioritică, de nuntire a poetului cu universul: De-atâta lumină, stelele mor/surprinse de spaime, de spaţii. /De-atâta întristare visele dor/în ochii ce ard constelaţii. (Lumină cernită) Expresia poate deveni criptică, de chimilitură, masca e la fel de misterioasă şi la fel de cosmică: Cine zboară / Să-ţi alunge grijile,/ c-o aripă în spinare / Şi alta la picioare. /Cine aleargă / Să-ţi sărute urmele,/C-o buză în rai / Şi alta în iad? (Nimeni)  A treia mască e cea a Îngânduratului, pe ţărmul unei mări ciudate: Din care parte, marea ce mă minte/va naşte valuri de cuvinte? (Marea de cuvinte) O altă mască cere, prin personificare, un transfer de personalitate şi chiar de regn: Te rog vino să vezi/cum îşi adoarme toamna copacii/ Câmpiile verzi/ Şi buzele roşii ca macii..//E toamnă iubito şi sunt/ Copacul cu verdele-n bernă. (Ruga de toamnă) Răceala este bacoviană, poetul nostru împrumutându-i masca tragică: Dar vântul suflă rece-n încăpere/ Prin crăpături căscate an de an,/ Gemând stingher printre unghere,/ Prelins sinistru pe sub geam. Dar Neagu poate fi şi Eminescu, printr-un joc al antitezelor: Ne-am întâlnit din nou. /Tu, noaptea înstelată, /Eu, cerul plumburiu…/Şi-n ochii tăi de fată/ M-am prăbuşit de viu. Din când în când, Gheorghe Andrei Neagu poartă o mască cinică, pentru a nu fi surprins în ipostază romantică: Când noaptea-începea să miroasă a zori,/m-am trezit cu pantofii în mână. (Noi) Masca îl portă şi spre menuet, printr-o Italie renascentistă sau barocă: Mai port în pleoape/ploile nopţilor albe şi reci./ Te sărut,/te simt iar aproape,/şi iar ai să pleci./ la geamul meu/rămân buchete de flori,/ofranda celei plecate/alungată de lumina/din zori. (Lacrima) Privirea e întotdeauna proaspătă, detaliile sunt surprinse cu ochi de… romancier (altă mască!): Din tufe, mari cupe de soc/Privesc către noi vegetal./ Şi ninge cu boabe de foc/ şi ninge banal/ În bozii, mai zace senină/ Întreaga lumină./Ne dăruim, secunde de vină/şi ninge cu irişi de soc./Din cer o lună pierită/ se uită la noi pe furiş / Apoi se-ascunde grăbită…/ Murind în tufiş. (Vină)

O mască poetică de succes e cea de lăutar trubadur, poetul cântându-şi versurile la spart de pahare, dimineaţa: Zdrăngănind din şine şi obezi/ trec ţiganii veşnic treji./ Au sub coviltir de stele/Puradei pudraţi cu rele/Şi ţigănci cu salbe multe/Şi ghiocuri prefăcute./ Plâng din nopţi şi din copite/Ziua cântă pe şoptite / Soarta de nomazi./Sub mătăsuri înflorate/Coapse goale lustruite/ Fură gânduri rătăcite/Pulbere-şi adună-n sân/ Cumpără ţiganii vântul/ Aur greu plătind descântul/ Şi blestemul şi mormântul / Vieţii de nomad. (Şatra) Gheorghe Neagu poate purta şi o mască argheziană, unele versuri având eleganţă, subtilitatea şi consistenţa unui Creion: Tu pleci iubita mea în soare/În piept, străfulgerarea lină/Ţi-a mai croit poteci stelare/Dar nimeni nu-i de vină. (Despărţire).

O mască interesantă poate fi şi   una contrastantă, contradictorie: textul pleacă spre liric, spre delicat, şi eşuează dramatic, neaşteptat, iubirea fiind înlocuită de contrariul ei, care nu e totuşi ură: Dacă mai trăieşte cineva în câmpie /Sub paşii mei sub paşii tăi,/E timpul să tresalte, să învie/ Să îl ferim de ploi./De grindina iubirii dintre noi. (Roua iubirii). Lui Gheorghe Andrei Neagu îi plac versurile în surdină, cântate la o flaşnetă aproape discretă, pe o stradă cu sens unic: Mai plânge şi-acum în grădină /O urmă din tot ce-am sădit /În toamna ce cântă-n surdină / marşul funebru, cu glas răguşit.//Lumina din geamul deschis altădată /E moartă ca luna pe cer/ Cu nori în urechi, ca o vată/Domneşte tăcerea de ger.// Pustiul pe stradă stăpân absolut / Pătrunde în inima mea./E toamnă iubit-o şi-ai vrut/ Întreagă povestea de nea. (Poveste de nea) Sunt convins că după ce a scris această bacoviană, ca un autentic sentimental ce este, poetul şi-a şters pe furiş o lacrimă rebelă. O mască dificilă e cea care dezvăluie o generozitate neobişnuită, remarcată de altfel de toţi prietenii şi comentatorii operei sale.  Din mine aminteşte de Prinţul fericit al lui Oscar Wilde: Din carnea mea/s-au scos cuvinte/ce s-au încins pe jar;   /s-au redeschis morminte./ Din ochii mei/s-au scurs idei/de raze moarte./Din mâna mea/au răsărit statui.

Sensibilitatea exacerbată a poetului îi permite o lirică de transfer, semiobiectivă. Pastelul propus se vădeşte până la urmă a fi o metaforă inedită după ce a înghiţit un oximoron: Au roşit toţi copacii/de rodul înfloririi./Cu scoarţe în flăcări/bătrânii stejari/ascund în fructe uscate/ mii de păcate./Ard caişii de miere./iar prunii somnoroşi / arome-şi împart în vâlcele./Iubeşte-mă. Livada visărilor mele. (Rod) Un  mit al iubirii, turnat în bronz şi enigmă, într-un triunghi din care nu poate lipsi Leda, dar care se transformă, printr-o logică paradoxală a paralelogramului, incluzându-l şi pe poet sub masca martorului, dar şi a iubitului este Lebăda: O lebădă ucisă-mi pari/în bronzul răsturnat;/ Nici o lumină nu mai curge /din zborul tău turnat…/ Sub aripi, picături de sânge/din trup au îngheţat./Aşa cum stai, metalizată,/ Te vor custozii la muzeu./ Dar tot ce-ai fost, /Voi şti doar eu.   O mască de poeta vates poartă Neagu într-o poezie formidabilă, pe care şi-ar fi dorit să o scrie şi Păunescu şi Nichita:Ţi-a respirat vreodată ceru-n braţe?/Pe tâmple luna te-a mai sărutat?/Călcăm pe sentimente/ Şi ai un gust ciudat. /Terorizaţi de reci cuvinte/Pe-altarul unei raţiuni/Ne credem infiniţi şi buni,/ Ne amăgim chemarea sfântă/ Cu jurăminte şi dureri./ Ne rătăcim în iarna cruntă / Uitând atâtea primăveri. /Şi-apoi cu cerul mut în braţe/ne pierdem, reci şi solitari,/ Cu stele picurând pe faţă/Doar suntem micii oameni mari. (Respiraţii). O mască a hibridului, cu tonalităţi şi propuneri atât din Magda Isanos, cât şi din Topârceanu sunt versurile următoare:  În lumina albă, crudă/ răsuciţi şi asudaţi/ Obosiţi ca după nuntă/Iar ciorapii aruncaţi.//Iar pe scaune, himeric/Pantalonii puşi la dungă/Zac cu ochi de întuneric/ După fusta ta prea lungă.//Năpădind covorul moale,/Tolăniţi, pantofii trişti/Mă privesc ca nişte cale/Goi, da parcă nu exişti.// Nicio umbră nu mai vine /Soarele, sătul de ploaie,/A intrat buluc la mine,/Unde-i noaptea din odaie? (După nuntă) o mască a candorii, de copil care rosteşte lucruri teribile găsim în Început: Într-o zi am descoperit,/ Că mi-a explodat sufletul într-o floare/petalele s-au grăbit să moară/ Iar ploaia a căzut năucă/ Peste cimitirul de culori/Cu care am încercat să cuprind lumea./ Iată? Aceasta-i începutul iubirilor tale!  O mască, pe jumătate stoică, pe jumătate cinică o găsim purtată de poet în versuri ca acestea:  Oare-şi mai aduce-aminte vinul/Cum arăta floarea viţei de vie?/Oare-şi mai aduce aminte pâinea / De măreţia spicului?/Iată de ce nu-mi vine să cred /C-am să mai fiu vreodată prezent /În amintirile celor ce beau vinul/ Cu pâinea coaptă pe plită/ Între multe şi multe istorii. (Istorii)  o mască metamorfoză, de timp invers, dinamică, ne propune o voluţie (evoluţie, involuţie). Plonjarea în analepse e impresionantă:Brusc, fumul îşi aduse aminte/Îşi revăzu lemnul/Copilăria, frunza/Şi floarea ce-i dăduse cândva/ Sămânţa din care-şi/Răsădise trupul/Destinat anume/Să-ţi îmblânzească/cerul// şi-atunci / Se risipi până-n ceruri/pregătit să se adune / Într-un sân de zeiţă. (Amintiri)

Spaima cea mare a poetului e aceea de a nu fi cumva (cândva, undeva) surprins, cuprins de emoţie, să pară un sentimental adică şi atunci se răţoieşte la toţi, duios de neconvingător:  Nu mai ştiu de câtă vreme/ Îmi ciuguleşti din palmă/ Gata! De-ajuns!/ Ştiu că odată ce-ţi vei lua zborul/Şi-mi vei păta reverul hainei/ Cu găinaţul tău. (Porumbelul).

Gheorghe Andrei Neagu este, după cum am văzut, un poet important, imprevizibil, imposibil de clasificat. Dincolo de unele „înscenări”, de propuneri narative, poetul nu datorează nimic prozatorului. Dimpotrivă, mi se pare că proza sa a câştigat din urma contactului nemijlocit cu poezia: cuvintele au o aură inconfundabilă, proza are un ritm interior remarcabil şi se refugiază în câteva figuri de stil cu efect controlat: personificarea, sinecdoca, oximoronul, alegoria.

Lucian Strochi