Secrete din atelierul de creaţie: REZERVAŢIA (fragment 1)

Lucian Strochi - RezervatiaSoarele dansa. Nu era obosit, nu avea vedenii, aerul nu se ridica, tremurător şi clar, fierbinte. Soarele dansa, într-adevăr.

Astăzi aşa trebuie să fie. Ajunsese în vârf. Greu, foarte greu, pentru că nu se putea ajuta de mâini.

Ştia că îl priveau cu mirare, cu îngăduinţă, aşa cum îl priveşti pe un om sărac cu duhul. Nu am mâini, dar am aripi – le-ar fi răspuns. Dar ei nu îl întrebau nimic, îl urmăreau doar cu privirea, pieziş, cum te priveşte o pasăre. Adică avea mâini, dar ele îi erau pline. Ţinea în stânga arcuşul, în dreapta vioara. Nu se temea de fiare, îl urmăreau, vrăjite sau doar curioase. Căprioare, vulpi, lupi, mistreţi, mai rar râşi şi urşi. Şi păsări. Numai că ele zburau ceva mai departe, din copac în copac, zburau în linişte, mai departe de el, să nu-l supere fâlfâirea aripilor grele. Pe unde trecea, rămâneau în urmă poteci. Înguste, mărunte, cât să treacă un om sau un animal.

Nu-l învăţase nimeni să cânte; sau poate că nici nu cânta. Sunetele semănau cu vântul, cu susurul izvoarelor, cu unele triluri de păsări. Se strecurau şi zgomote, înfundate, seci, alteori cu ecou, cum e în pădure. Numai când ajungea sus, deschidea larg braţele a îmbrăţişare, pentru toţi munţii ce se îngrămădeau la picioarele lui. Ca un artist care îşi îmbrăţişează publicul: nu strângând braţele, ci, dimpotrivă,   deschizându-le larg, cât putea de larg, prelungindu-şi braţul cu lungimea arcuşului şi a trupului viorii.

Încercă să numere culmile. Avea privirea bună. Şi timpul era frumos, cerul limpede, incredibil de albastru. Numără pe rând: unu, doi…, trei…, doisprezece…, exact douăzeci şi patru. Aşa şi trebuie să fie. Cel puţin astăzi. Ştia că numai astăzi soarele dansează. Numai astăzi şi încă într-o zi, tot de solstiţiu, cerul se deschide. Culmile se arcuiau domol, ca nişte dealuri, numai culorile lor – erau roşietice, vineţii, albe, cenuşii, sinilii – arătau că nu sunt dealuri, ci munţi. Nici vârful  nu era vârf, ci o pajişte, o păşune a raiului. Ca o cetate, numai că meterezele erau, ciudat, mai jos şi zidurile se înfruntau acolo, la cel mult zece metri sub tine; acolo urcuşul erau cu adevărat greu. Jur împrejur văile erau adânci, verzi-albăstrii, verzi de la brazi şi albăstrii de la aerul rece, tare, care coborâse şi cerul până în văi. Soarele dansa, aruncând lumini şi umbre în poiană, părea că încearcă  mişcări grele, un dans complicat, o frântură dintr-o horă sau altceva; îşi puse hotărât sub bărbie vioara şi trecu energic peste strunele ei arcuşul. Sunetele ieşeau curios, când sincopate, de parcă ar fi pus prea mult sacâz pe arcuş, când ample, mai lungi decât o vale.

Privi în depărtare şi avu certitudinea că natura întreagă se oprise pentru o clipă, nu avu orgoliul să creadă că pentru el sau pentru muzica lui, ci poate pentru a-şi trage pentru un moment răsuflarea, avu un sentiment de spaimă, era vinovat că oprise  – chiar şi pentru o clipă numai – mersul firesc al lucrurilor şi renunţă.

Ascultă în linişte, adulmecă liniştea, dacă aş putea să o cânt vreodată, simţea în nări miros de cimbrişor şi de flori de sânziene, flori albe şi galbene, privea în văi cum se bulucesc valuri de linişte, ca nişte nori străvezii, mai străvezii decât aerul însuşi, îşi trecu uşor limba peste buze, erau sărate şi dulci deopotrivă, întinse mâna şi pipăi aerul, ar fi vrut abia atunci să afle din ce e alcătuit şi cum de reţine, ca un burete, atâta linişte.

Nu am mâini, dar am aripi, da, era un răspuns bun la o întrebare nepusă; nu trecea neobservat, îl ştiau bine pădurarii, tăietorii de lemne, ţapinarii –  într-un cuvânt pădurenii, căci mai erau în pădure şi ciobani, şi văcari, şi culegători de ciuperci şi de fructe, şi călugări, şi ţigani, şi turişti, şi geologi, şi orăşeni, şi botanişti, zoologi, biologi, şi mineri, şi drumari şi mecanici şi şoferi la tafuri, tractoare sau camioane; îl ştiau bine şi, pentru că nimeni nu îl oprise, nu îl întrebase vreodată ceva, prinseseră a se ţese legendele în juru-i, ca o plasă subţire de păianjen: ba că era un tânăr care înnebunise pentru că îl părăsise iubita, ba că era un profesor de muzică căruia îi murise un băiat, singurul băiat, acolo, pe munte, şi el înnebunise şi cânta aşa, în speranţa deşartă că băiatul său, singurul băiat, îl va auzi cândva şi se va întoarce, ba că fusese un muzician vestit, dar care înnebunise la un concert şi de atunci cântă doar arborilor, fiarelor şi păsărilor, ba că ar fi chiar un înger pogorât printre noi, trimis de bunul Dumnezeu să facă bine oamenilor, să-i ajute la greu pe drumeţi sau pe oamenii pădurilor, dar el nu făcuse aşa, nu se ştia de ce, şi Dumnezeu îl pedepsise să-şi piardă aripile şi în locul lor să-i crească vioara şi arcuşul, unii jurau să vioara şi arcuşul îi sunt lipite de mâini, crecuseră aşa, în prelungirea mâinilor, direct din carne, aşa cum creşte unghia sau gheara; pentru bărbaţi era o umbră, nu ştiau adică ce chip are, dacă e tânăr sau mai în vârstă, nu poţi spune despre o umbră ce vârstă are; trecea pe lângă ei, se obişnuiseră cu asta, ba chiar li s-ar fi părut curios să nu-l vadă într-o zi, trecând pe lângă ei, urcând la munte sau coborând de pe munte; femeile însă se închinau, făcându-şi două-trei cruci repezi, şi înclinând uşor capul înainte, poate că era un sfânt sau chiar un înger, cine să mai ştie.

O singură dată se oprise, atunci când fusese înmormântarea tăietorului de lemne; sus, în vârful dealului, acesta tăiase un fag şi îl lovise în cădere copacul, era un fag alb, ciudat, alb ca un mesteacăn, din aceia cărora li se spun ucigaşi, pentru că pe mulţi îi nenorocise sau îi omorâseră fagii aceia albi, îl lovise doar o creangă, dar creanga era mai groasă decât un braţ vânjos, fusese lovit la cap şi gura i se umpluse repede de sânge şi sângele prinse a se plinge şi din urechi şi oamenii au înţeles că nu mai pot face nimic, aşa că i-au îndeplinit doar ultimele dorinţe, să-l dezbrace până la mijloc pentru că nu mai avea aer şi plămânii i se zbăteau ca o inimă şi apoi l-au înmormântat chiar acolo unde murise, aşa a vrut el şi oamenii i-au îndeplinit această dorinţă, e drept cam curioasă, cam neobişnuită, după cum neobişnuită fusese şi pielea omului, albă, neobişnuit de albă, de parcă nu ar fi văzut-o niciodată soarele, albă, dar plină de semne ciudate, vineţii, întâi au crezut că era aşa de la lovituri, dar nu era aşa, pielea îi era acoperită de zeci de desene făcute parcă de cineva priceput, cu un creion chimic, cineva desluşi misterul, omul ăsta e tatuat, avea pe spate, pe piept, pe braţe, frunze de stejar şi de arţar, de salcâm sau de salcie, capete de păsări ciudate, unele întâlnite doar în steme, pajeri şi vulturi, altele cunoscute, capete de privighetori, de grauri, de porumbel sălbatic, dar şi capete de fiare, care mai de care mai sângeroase şi mai fioroase, de lup, de râs, de mistreţ, de urs, de jder sau de nevăstuică. Până şi umerii nu erau goi, pe unul se odihnea un soare cu multe raze, pe celălalt luna… Sub sânul stâng o singură stea, roşie, de sânge.

Nimeni nu mai văzuse un om tatuat până atunci, nici nu ştiau că există astfel de oameni care să-şi deseneze pe trup atâtea semne şi de ce să fi făcut asta, dacă ar fi fost un nume de fată, o inimă străpunsă de o săgeată, ar mai fi înţeles, mai văzuseră asemenea semne, e drept, pe copaci, dar aşa…; aşa că îl acoperiră din nou cu hainele care, curios, nu se rupseseră.

Când s-au hotărât să-l îngroape, trecuse şi el, ca o umbră, se oprise şi cântase la groapă ceva trist, imcredibil de trist, cu sunete prelungi, prea lungi, oamenii înţeleseră că era un cântec pentru mort, aşa că, după ce plecă el, se închinaseră, de data asta şi bărbaţii.

Unii mai bătrâni îşi aminteau însă că se mai oprise o dată, atunci când murise învăţătorul cel bătrân, se oprise câteva clipe, cât pentru un cântec, la fereastra casei, tot cântec de jale. Cei bătrâni ar fi uitat poate întâmplarea, dacă nu ar fi fost ceva ciudat cu bătrânul învăţător, se hotărâse să-şi doneze scheletul şcolii unde predase o viaţă, vreau să-mi dau scheletul ca material didactic, şcoala e săracă, nu are bani să cumpere un schelet, aşa că îl dau eu pe al meu, rugase chiar pe o nepoată să se ocupe de asta, ştia că e aprigă şi că nu i-ar fi ieşit din cuvânt şi aşa a şi fost şi scheletul bătrânului era în laboratorul de ştiinţele naturii de cel puţin un sfert de veac, sigur că oamenii se speriaseră la început, li se păruse ciudat gestul lui, cum să ai un schelet adevărat, erau să spună viu, în şcoală, dar bătrânul îi liniştise, scheletele nu fac niciun rău, numai oamenii vii fac toate relele şi apoi o să fiu şi eu cu copiii, în continuare, mi-au fost aşa de dragi, de aia am rămas în sat şi oamenii au trebuit să-i dea dreptate, şi, la urma urmelor, dacă fusese viu atâta timp în şcoală, acum avea şi el anumite drepturi şi ce rău poate să facă un schelet, ba mai află şi copii unde se găsesc cu adevărat oasele omului în trup, că aşa nu le vezi, învelite de carne, de grăsime şi de piele şi, mai adăugase bătrânul învăţător, eu îi văd, ei nu mă văd şi de câte ori vor face vreo năzdrăvănie, îi voi mustra, în felul meu.

Într-o zi, muzicantul dispăru. Adică nu-l mai văzuse nimeni trecând prin pădure, suind spre vârf. Poate că s-a mutat cu totul de pe aici, crezură unii. Poate că e bolnav sau chiar şi mai rău, adăugară alţii. Poate că i-a venit mintea la cap, comentară câţiva. Poate că a fost desfăcut de vrajă, căci vrajă trebuie să fi fost cu el, înclinau din cap alţii. Poate că a pus mâna pe el o muiere şi nu-l mai lasă, rânji unul. Poate că i s-a stricat vioara şi fără vioară…, mai spusese cineva.

Le părea rău, le era chiar ciudă. Se obişnuiseră cu el, deşi n-ar fi vrut să recunoască acest lucru. Se obişnuiseră cu el, aşa cum te obişnuieşti cu un copac, cu un deal, cu un pârâu, cu un munte şi, într-o zi, vezi că nu mai e. Şi mai era ceva, dacă i-ar fi întrebat cineva ceva despre el, cum îl cheamă, cum arată, cu ce era îmbrăcat, cum îi era vocea, cum îi e mersul, ei nu puteau spune aproape nimic, ca şi cum  n-ar fi fost. Poate că l-a omorât cineva, o fiară sau un om, era atât de blând, încât nici nu    s-ar fi apărat, se înfioră cineva.

Oamenii se întunecaseră. Dispariţia lui avea să fie un semn rău, cine ştie, vreun război, o molimă, o secetă, o iarnă grea, nesfârşită. Sau o stăpânire mai aprigă, mai amară.

Doar o femeie zâmbi, ascunzându-şi cu greu zâmbetul într-un colţ de batistă.

Mărturisi, în focul dragostei, ibovnicului, într-o noapte de iarnă, când iarăşi se deschiseseră cerurile şi stelele picurau de parcă erau o ploaie bogată şi strălucitoare: „Eu l-am văzut ultima. Eram şi eu aproape de vârf. Avea aripi. Arcuşul şi vioara i se preschimbaseră în pene şi aripi. Avea aripi, aşa cum au îngerii. S-a ridicat, bătând de câteva ori cu aripile aerul, a plutit, s-a rotit de vreo două ori deasupra pădurii, mă mir că nu l-aţi văzut, şi a dispărut.”

Oamenii vorbeau: cum să crezi în vorbele unei femei? Unele, cum văd un bărbat, zic că e înger.

Lucian Strochi