Recent Hotelul Ceahlăul din Piatra-Neamţ a găzduit un interesant duplex plastic: expoziţia Doinei şi a lui Gustav Ioan Hlinka din Reşiţa.

Cei doi artişti au readus în discuţie statutul atât de special al artei naive. Pictura naivă se aseamănă cu pictura copiilor: predilecţia pentru culorile deschise, fidelitatea faţă de model, o esenţializarea a subiectelor (copilul desenează ce ştie, nu ce vede), un subiectivism declarat: personajele pozitive sunt hiperbolizate augmentativ, cele negative apar doar schiţate, lipsa perspectivei.

În acelaşi timp, pictura naivă are un intens caracter simbolico-parabolic, fantezia şi imaginarul par dezlănţuite, totul e posibil, nu există nicio restricţie, un dovleac poate fi o cetate, un tren poate traversa o ciupercă precum un tunel, timpurile şi anotimpurile coexistă (se ară, în timp ce unii pomi sunt în floare, iar alţii sunt grei de rod). Pictura naivă nu manifestă fenomenul de transparenţă, sentimentul ludic este permanent prezent.

Legăturile dintre pictura naivă şi cea clasică sunt numeroase. Este sau nu pictura lui Marc Chagall o pictură naivă? Dar pictura lui Sabin Bălaşa? Dar măştile africane din care se revendică Picasso? Dar Antonio Gaudi şi tot ce a realizat în Barcelona? Dar biserica Vasilii Blajenâi, fală a arhitecturii ruse?

Există un triunghi sacru ce reuneşte pictura  populară, pictura naivă şi pictura copiilor, fără să putem delimita laturi şi unghiuri. Ar fi absurd. Printr-o butadă am putea spune că pictura naivă este o pictură pictată de pictori care sunt orice, numai naivi nu.

În spiritul celor afirmate mai sus, putem aprecia că Gustav Ioan Glinka se înrudeşte atitudinal şi tematic cu Rene Magritte (mărul din Camera de ascultare este imens, sufocând un spaţiu ce va suferi de…claustrofobie, la Gustav Hlinka mărul  (Mărul Roşu) e la fel de uriaş, fluturii sunt flori şi dimpotrivă frunzele elitre), vasul care se sparge permiţând descoperirea unei lumi noi din Vatra satului de Hlinka, are corespondent în  Falsa oglindă a lui Magritte, trenul care trece ca un vierme printr-un măr la Hlinka se regăseşte în Timpul pumnal al aceluiaşi Magritte.) Totuşi nimic de împrumut, artistul reşiţean e chiar mai proaspăt, mai puţin metafizic, mai vitalist. O Zână aminteşte Sabin Bălaşa, iar Dovleacul în iarnă din care creşte copacul de poveştile şi povestirile între care una cu un vrej de fasole ce creşte până la cer.

O cetate are de toate, există un întreg univers reificat, trenul, corabia, turnurile cetăţii trăind în consens cu dovleacul, ciupercile, perele, cetatea pare un turt imens amintind stăruitor de catedrala moscovită Vasilii Blajenâi. (Curios sau nu, cercetătorii afirmă că cel mai mare obiect din lume este o ciupercă a cărei rădăcini ocupă o suprafaţă de 264 km2 !) Şi atunci de ce să ne mirăm că ciupercile lui Gustav Ioan Hlinka sunt uriaşe, pălăria lor putând adăposti un oraş?

Doina Hlinka iubeşte iarna umanizând-o. Paznicul de noapte e un om de zăpadă,    într-un Peisaj de iarnă cu o zăpadă despletită în omăt şi nea, copii se dau cu patinele, pe aceeaşi oglindă de gheaţă, unde în alt tablou se practică Pescuitul la copcă. Doina Hlinka este mult mai aproape de universul copilăriei, simte nevoia de a-şi popula tablouri cu oameni, Păzitul fântânilor fiind un foc de taină la răspântii.

Doina şi Gustav Hlinka, soţ şi soţie, au şi câteva note comune: o disciplină severă a creaţiei (ritm, program strict, o activitate pentru alţii epuizantă), o artă de filigran, bine gândită şi echilibrată compoziţional şi tematic, o fantezie debordantă, o jubilaţie a imaginarului lăsat liber, cu efecte benefice pentru orice privitor, o încredere în capacitatea copiilor de toate vârstele de a le recepta corect arta, o dragoste neţărmurită faţă de semeni (asta include şi implicarea în multe programe sociale).

Iată de ce prezenţa celor doi pe simezele din orice oraş stârneşte emoţie, admiraţie şi o eliberare emoţională formidabile.