Aforismul e mult mai iubit şi mai cultivat decât se crede. Numai dintre grecii antici  au scris aforisme Esop, Hesiod, Hilon din Sparta, Homer, Solon din Atena, Tales din Milet, Epimenide, Eschil, Heraclit din Efes, Pitagora, Aristofan, Democrit, Diogene, Herodot, Hipocrate, Isocrate, Platon, Socrate, Sofocle, Xenophon, Tucidide, Aristotel, Epicur, Epictet, Lucian din Samosata, asta pentru a nu ne aminti decât de autori arhicunoscuţi oricărui intelectual de pe la noi.

Dacă nu referim la scriitorii români, se cuvine să-i pomenim pe Eminescu, Creangă, Ion Luca Caragiale, Ion Pillat, Emil Cioran, Mircea Eliade, George Enescu, George Topârceanu, Constantin Brâncuşi, Garabet Ibrăileanu, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Tudor Muşatescu, Valeriu Butulescu etc. Dacă i-am adăuga pe francezi, englezi, germani, italieni sau ruşi, lista de nume ar deveni insuportabilă.

Aforismul este iubit pentru că este un joc al inteligenţei, în care autor şi cititor sunt complici. Oricât de genial al fi un aforism, el va trece pe lângă un cititor tălâmb.

Aforismul presupune definiţii, judecăţi de valoare, sentinţe, maxime, cugetări,  (o întreagă serie sinonimică), proverbe, ziceri, poeme într-un vers, metafore scânteietoare, oximoroane, figuri de stil, de gândire, rime insolite, leme, uneori haikuuri.

Aforismul este cultivat pentru că presupune spirit limpede, concizie, precizie, metaforă pură, umor, ironie, sarcasm, spirit pamfletar, formulări unice, mnemotehnice, o înţelegere lilială a lumii, multă tandreţe faţă de fiinţa umană, săgetată de cuvânt şi de gând, adesea necruţător. Şi foarte mult paradox. Şi întotdeauna adevăr.

Cuvintele au imagini de curcubeu, iar sunt uneori terne, cenuşii şi monotone ca o ploaie de tomnă; au sunete melodioase şi feline, acorduri perfecte, noduri şi ventre, alteori un sunet sec, spart, plesnitor, înfundat, dar trezindu-ne conştiinţa pentru o clipă adormită; au gust amărui de vişină, de migdală, de aguridă, de grepfrut, chiar acru, de lămâie sau de fruct necopt; alteori dulce ca o lubeniţă, ca o cireaşă, căpşună sau banană.

Uneori cuvintele au moliciune de mătase, de iarbă reavănă, de obraz de piersică sau de copil; alteori cuvintele sunt aspre precum glaspapirul, pielea de şalău, scoarţa de copac bătrân şi ursuz.

Uneori parfumurile cuvintelor sunt discrete, de floare de migdal, de iasomie sau de viţă de vie; alteori sunt agresive precum cele de crin regal sau de regina nopţii.

Aforismele te respectă, dacă le respecţi. Relaţia e una de inerenţă, de interdependenţă.

Le-am scris cu dragoste, cu îngândurare, cu revoltă sinceră, încercând să le respect morala lor intrinsecă şi implicită şi să nu le impun una a mea, prea umană, poate.

Desigur multe dintre aforisme se repetă (cu unele nuanţe, desigur), multe se contrazic, unele din afirmaţiile unui aforism devenind negaţii în alt aforism. Nu e vorba de inconsecvenţa gândirii mele, de lipsa unei scări de valori sau a uneia morale. Viaţa noastră este, din fericire, contradictorie, nu acceptă o singură soluţie, o singură faţă a medaliei.

Aforismele din acest volum completează aforismele din Fulgu(e)raţii  şi le anticipează pe cele din Gânduri – Rânduri, volum ce va reuni două volume de aforisme deja publicate, Despre esenţe şi tincturi (1111 de aforisme) şi Gânduri – Rânduri (2222  de aforisme).

Aceste trei volume vor alcătui Integrala aforismelor, ce va cuprinde în final 10000 de aforisme. Adică 10000 de gânduri şi mult mai multe de rânduri.

Nu ştiu dacă e mult, puţin sau suficient.

Dar am convingerea că, dacă nu reuşeşti să comunici şi să te comunici  în 10000 de gânduri, nu vei reuşi să o faci, nici scriind o operă de lungimea Mahabharatei, adică de zece ori mai mult…

Mă despart deci de aceste 3333 de aforisme şi le las să zboare spre cititori. Drum bun!

Lucian Strochi