Atunci când ne gândim la Nord (ca europeni – la Nordul Europei) avem câteva apriorisme: un timp binar, zi-noapte, fiecare jumătate de câte şase luni, ca într-un străvechi basm al omenirii, imediat după Facere, când Dumnezeu desparte lumina de întuneric şi un spaţiu de două ori infinit, o dată pentru că e alb (albul nu înseamnă doar puritate, ci şi uitare),  a doua oară pentru e vorba de alternanţa gheaţă-apă, un acelaşi element trecând ritmic, prin stări alotropice diferite.

A doua imagine este cea a omului luptând cu o natură vitregă, pentru supravieţuire sau alunecând halucinant pe schiuri, într-o tăcere solemnă, prin nesfârşite păduri de argint.

Cultura nordică ar trebui să fie reflectarea unui asemenea realităţi, preluând câteva din caracteristicile acesteia: sobrietate, precizie, concizie, esenţializare, intrare în mituri, tonuri stinse sau, dimpotrivă, o grafică viguroasă, în alb şi negru.

Nimic mai fals: literatura nordică este una ardentă, focul pasiunilor rămânând, totuşi, într-un echilibrul perfect cu răcoarea gândirii.

Nordul este elegiac, meditativ, adesea monocord, dar având ca nucleu un foc alb, cel al fosforului.

(Lucrările pot fi admirate pe pagina www.jansvensen.com)

Un Sören Kierkegaard va scrie un Tratat al Seducătorului, iar Ibsen va fi un Cehov, paradoxal, mai sudic, decât marele dramaturg rus.

Plastica Nordului va exploata valenţele albastrului (de la ceruleum la ultramarin), va preţui albul sau negrul, dar va valorifica creator, original, valorile simbolice ale roşului.

Jan Svensen, pictorul norvegian prezent cândva pe simezele Galeriei Lascăr Vorel din Piatra Neamţ este membru al Uniunii Artiştilor plastici din Norvegia, atât la secţia grafică,  cât şi la cea de pictură.

Artist pe deplin afirmat nu doar în ţara sa, ci şi în Franţa, Statele Unite, Danemarca, Germania, Bulgaria, Ucraina, Iugoslavia, Spania, Italia, Polonia (având expoziţii la Copenhaga, Odense, Paris, Bergen, Portland, Varna, Lvov, Ljubljana, Ferrol, Biella, Lodz, Torun, Cracovia etc.), Jan Svensen impresionează atât prin culoare (un roşu perfect distilat, ocruri bine temperate, brunuri subtile, umbră arsă deloc dramatică), cât mai ales prin reîntoarcerea la un univers al copilăriei (sugestia îi putea veni de la Klee) sau al engramelor, amprente ale marilor mituri, nordice sau universale.

Coexistă dinţii de lup (şi chiar un arhetip dacic al acestuia) cu imagini venite parcă dintr-o artă parietală, cu deosebirea că accentul va cădea nu pe animalul totemic, ca la Lascaux sau la Altamira, ci pe luptă: un urs alb (dar cu pete, amintind parcă de petele unui jaguar sacru) sfâşiind o focă. Totul e de o frumuseţe primară: vânător şi pradă, învins şi învingător, o luptă directă dintre viaţă şi moarte, cu viaţa pre moarte călcând).

Valurile se frâng, ca într-o apă reprezentată heraldic, o linie mereu frântă, ca metrul unui tâmplar.

Atunci când durerea cristalizează, ea poate deveni un romb perfect, după cum omul poate fi doar umbra sa, aşa cum o idee poate fi umbra unei idei.

Animalele sunt, la Jan Svensen, fie fantastice (au trei picioare) fie reprezentate voit naiv: un pui de elan (sau de ren, un mânz, un căţelandru) va fi atât de schematizat, dar atmosfera generală este una feerică, fulgere albastre fiind amintirea, umbra unei aurore boreale.

Albul – şi nu negrul – înconjoară obiectele, dându-le contur ezitant, indecis, dar definitiv, pentru că Jan Svensen ştie bine forţa de contrast a albului, acesta accentuând puternic tocmai culoarea cu care a intrat în dialog plastic.

Heraldismul lui Svensen e evident atunci când lucrează cu animale totemice, simbolismul lor sever, fixat de o ştiinţă veche, căpătând patosul unei asumări a unei prereligii, atunci când om şi animal împărţeau în pace acelaşi areal.

Dar poate cel mai tulburător lucru este faptul că resimţim o puternică unitate culturală între nord şi sud, între un spaţiu nordic şi cel românesc, semn că nu doar prin basm ne regăsim ca o unică familie spirituală, în ciuda altor diferenţe. Nu ştiu dacă Jan Svensen cunoaşte opera lui Ilie Boca (sau invers); dar între cei doi artişti se află o tulburătoare frăţietate ideatică şi cromatică.

Este,  alături de voluptatea esenţializării, lecţia subtilă pe care un artist din Nord ne-o predă nouă, românilor, într-o limbă astrală, unde culoarea ţine loc de cuvânt, iar zăpada făpturii poate fi muzică  sau dans ritualic.