Călătorie de unul singur este o parafrază, ironică desigur, la o celebră carte a lui Jean Jacques Rousseau: Visările unui hoinar singuratic.

TUDOREL RADU îşi propune o călătorie iniţiatică în cinci etape (cinci este se ştie cifra actului, a ātmanului -indian), dintre care prima etapă e Călătorie de unul singur, iar ultima Reîntoarcere în cotidian. Între prima şi ultima etapă, trei popasuri (Un popas. E timpul…; Alt popas. Din iubire…; Popas. Natural;).

Imagistic, cartea e o scară cu cinci trepte, o scară orizontală, aparent neobişnuită, dar umană, spre deosebire de scara ascensională, ce urcă la cer, dar părăseşte umanul.

Tot cinci sunt şi temele acestei cărţi: omul (eul liric) – în relaţie cu celelalte teme: timpul, dragostea, natura şi călătoria.

Lucrurile nu sunt simple decât în aparenţă, pentru că temele se compună dual, ternar şi cuaternar între ele. De exemplu: călătorie însemnă om, se desfăşoară în timp, în natură, poate avea ca finalitate iniţierea, adică dragostea. Timp însemnă om (cu funia de timpuri din el: timp cronologic, astral, psihologic, biologic), natură (stările alotropice ale naturii sunt relevate de timp – anotimpurile), dragoste (timp suspendat, eternitate), călătorie (călătorim în timp sau timpul călătoreşte în/prin noi). Ş.a.m.d.

Călătoria de unul singur este una tragică, din lipsa sentimentului şi a dialogului.

Călătoria începe cu… staţionarea, cu răgazul, cu pregătirea spre iniţiere: Opreliştile/ Fac trăirile mai intense/Când sunt depăşite de timpul fragmentat/De simţurile pornite la vale / Prin spaţiul fără dimensiunile/ Finite…p.5

Ne aflăm la începutul călătoriei în Haos, înainte de Facere. (interesantă întâlnirea dintre doi poeţi: Eminescu vorbeşte de „ale haosului văi”) Un neiniţiat percepe timpul ca un continuum, poetul îl va accepta ca o succesiune de secvenţe, aşa cum un film ce dă iluzia mişcării se compune din fotograme.

Efortul poetului este de a-şi îmblânzi şi cuceri o identitate: Mi-am etichetat spatele /ca să ştiu unde e faţa, mi-l trag peste cap / Pentru perspectivă/ Şi văd un gol între spate  şi faţă/ În care sunt eu.p.6 (La Eminescu: …din goluri a se naşte…)

Viziunea poetului e una inedită. Imaginarul său creează structuri chimice de elemente, între atomi fiind „goluri”.

Naşterea universului debutează cu o conexiune inversă faţă de cea ştiută de noi: Trece şoseaua prin mine în fugă p.7

În această lume pentru poet e importantă nu jertfa creaţiei, ca la un Meşter Manole, ci a increaţiei: Nu mai am în minte decât/un singur gând:/Să fac spaţiul/ Fără dimensiuni/Ce se frâng. p.7

Ironia poetului foloseşte angambamentul, acesta creând ambiguitatea: spaţiu fără dimensiuni, pentru că ele se frâng sau, dimpotrivă, varianta solară: un spaţiu pur fără dimensiuni ce se frâng, adică asemenea razelor.

Această aventură de început de lume, mai mult virtuală, mai mult abstractă, nu-i convine poetului, însetat de concret, de sentiment, de patimă: Începe durerea să fie fertilă,/Singurătatea-i dă p mână de ajutor,/ născând nelinişti. p8

Urmarea refuzului de a fi un/în abstract e prima răzvrătire: Sunt fiinţa creată/ Întrutotul pentru a mă bucur /Am picioare pentru a alerga,/Ajutat de mâini să pot înota, Am pielea ca să simt / Catifelarea materiei (frumos spus!)/ Am nas şi ochi să adulmec/ Vântul şi culorile luminii…p.9

Poetul foloseşte aici un chiasm, bazându-se din nou pe ambiguitate. Astfel nasul adulmecă atât vântul, cât şi culorile luminii, iar ochiul adulmecă nevăzutul (vântul) şi, firesc, culorile luminii…

Tudorel Radu devine dilematic, ca orice poet adevărat, orice realitate cotidiană incomodându-l. Răfuiala cu timpul e argheziană şi e provocată de analepse: Când nu am amintiri/ Nu pot/ Să fac nimic; când am amintiri/ Nu ştiu / Ce să fac cu mine p.10

Paradoxul (pe care îl aşteptam la acest poet ironic şi inteligent) se iveşte printr-un vers mnemotehnic: Fugim de moarte alergând spre ea…p.11

Desubstanţializarea poetului nu se face restrictiv, ci, iarăşi paradoxal, prin acumulare: Luna plină şi soarele rotund,/ Fac umbre ce seamănă cu mine. p.12

Este vorba şi de contrast: luna e plinul, poetul e golul, soarele e rotundul, poetul – ca umbră – nonfigurativ.

Rima, absentă până, acum apare şi ea, într-un cântec şotios, parcă de spus acompaniat de chitară: Sunt ştirb din cauza lenii,/Sunt prost din cauza vremii/ Sunt om fără teme,/Sunt plapuma timpului în scene/ Ce au ca fundal greutăţi fără probleme. p.13 Versurile mi-au amintit de unele texte din folclorul copiilor: Un ţânţar la patinaj/ A căzut la un viraj/Şi-a rupt mâna şi-un picior /Şi-a rămas de-un dinte chior.

Relaţia om – mediu e una biunivocă: Zâmbesc ţi toate din  jur îmi zâmbesc p.15, poetul fiind rei-dependent.

Alte rezolvări sunt soresciene prin tonul prăpăstios, prin jocul dintre denotativ şi conotativ: Când şi se sparge soarele/ În cerul gurii, marginile tale încep / Să vibreze / Ca spiralele galaxiilor…p.16 La Sorescu soarele era alimentat cu „vrescuri”, hiperbola fiind diminutivală; la Radu mişcarea e dublă, de la augmentativ la diminutival, de la diminutival la augmentativ.

Pierderea identităţii se poate face prin multiplicare, unicul devenind un număr dintr-o serie: Gândul că mă pot multiplica mă atrage /Pentru început. p.17 Multiplicarea va deveni comic-tragică, ca în fabula cu broasca umflându-se enorm, pentru a ajunge la cer…

Ironia autorului devine evidentă, când poetul devine din metafizician, fizician: Slăbiciunea e ca o putere/Care mă domină./Nici o forţă nu poate să-i diminueze intensitatea,/ Atât timp cât eu exist / Pentru a alimenta sursa. p.18  Cu alte cuvinte, tensiunea poetică e  o diferenţă de potenţial. Să remarcăm şi oximoronul antonimic din primul vers.

Pentru poet, conceptele ştiinţifice pot fi puse în paranteze (repaosul relativ, repaosul absolut), rezolvarea fiind făcută tot printr-un oximoron (mişcarea nemişcării). p.19 Imposibilitatea de a comunica este însă de esenţă tragică: Caut să-mi explic,/Dar nu pot decât în limbajul învăţat iniţial./ Gândurile se fac sunete ale altuia/ Ce le scot prin gura mea. p.20

Frica devine un concept ontologic, inversând raporturile normale de posesie (un stăpân,mai mulţi sclavi): Sunt un slujitor cu stăpâni ciopor,/Trec de la unul la altul./.p.21

Într-o lume relativizată, totul se află într-un „echilibru indiferent”, pozitivul şi negativul fiind interşanjabili: Acţiunea mă face să inspir şi să expir./ Sau invers, nici eu nu mai ştiu,/ Dar ce contează? p.22

Într-o imagine frumoasă şi inedită,  timpul e „traversat de poduri ale sufletului”.p.25 (Într-o asemenea expresie parcă s-au întâlnit Heraclit şi Sfântul Augustin!).

„Cuvântul” e o mică artă poetică. p.26

Abstractul poate deveni concret prin personificare ajunsă la Tudorel Radu umanizare: Moartea trebuie că are şi ea o mamă,/Trebuie s-o fi legănat cineva,/ s-o fi alăptat cineva, s-o fi iubit cineva,/Care i-a dat viaţă, / Cred că nu poate fi altfel decât suntem,/ Că prea e ca noi toţi. p.28 Întreg ciclul este o încercare eroică de depăşire a diurnului, banalului, cotidianul, conformismului, poetul pregătindu-se pentru  o adevărată iniţiere.

În lupta cu timpul, poetul are înţelepciunea de a-l vedea ciclic şi astfel îl relativizează, ca un şarpe uroboros: Mă învârt în cercuri/ Protejate de magia amintirilor / Care nu au început.p.29

Absenţa amintirilor înseamnă absenţa trecutului, adică acel prezent continuu al eternităţii şi al poeziei.

În „Clepsidra” poetul devine un alchimist ce distilează „clipele” .p.30

Iniţiere înseamnă şi a înţelege apriorismul temporal, faptul că nu ne putem dezlipi de timp: …ar trebui să trăiesc/ Într-o lume fără culoare,/ Fără gust, fără miros, fără catifelare,/Fără sunet, fără dimensiune,/Fără timp, /Fără mine.p.31

Omul devine natură la propriu, frunza năpârlind în pleoapă: Frunze ce plutesc în hora fâşiilor de lumină,/Spre ochiul ce le prinde în căuşul privirii…p.32

Gândul e cel care einsteinian, îi permite artistului să se plimbe „Braţ la braţ cu timpul, în orice direcţie”.p.33

Marcă a bunilor poeţi, oximoronul este folosit pentru a arăta relaţiile omului cu timpul, în „Adevărul minciunii”: Mă mint că aş putea / Să mă joc cu timpul/, Aşa cum face el cu mine./ Însă n-am încotro,/ Atâta timp cât minciuna face parte/ Din adevărul vieţii. p.35

„Alt popas. Din iubire” debutează cu un frumos poem dedicat mâinilor, iubirii şi horei: Jocul mâinilor care se ating/Peste simţurile care trec/ Explodând prin piele/ Se unesc împletindu-se /Indestructibil în dorinţa / Timpului de a se învinge / pe sine. p.36

Importanţa ceremonialului, a mâinilor reunite androginic e relevată de următorul poem: Iubindu-ne,/ putem trece uşor, mână în mână, Fără teama / Şi regretul că lăsăm în urmă/ Un pumn de ţărână.p.36

Poezia a devenit gravă, cu accente biblice, cu o simbolistică esenţializată. Dragostea poate deveni una fizică, dar caligrafia contururilor rămâne una delicată, graţioasă, tandră: Rotunjimi cuprinse-n palmă / Sparte-n ţuguieri de sfârcuri… p.38

Poetul devine demiurg, dar finalul poemului „Pictoriţa vieţii” aparţine dragostei: Într-o zi am primit creioane colorate / Cu care am început să colorez / Fiecare lucru în parte…( …) Iar tu,/ Ca să nu îmbătrânesc, /M-ai colorat cu tine. p.41

Tot o frumoasă imagine a dragostei găsim în „Cuplu”: Picuri de sudoare sărută ţărâna,/În căutare sfintei seminţe / A gândului spre viitor, / Legănată în hamacul rădăcinilor / Născute din contopirea noastră. p.43

O poezie cu titlu oximoronic şi care începe cu un chiasm sinestezic e „Imaterialul materiei”: Caut să văd sunetele,/Caut să aud culoarea,/Ca să percep forma trupului/ Ce se dăruieşte. p.45 Ca şi lumina, corpuscul şi undă, materie şi energie, iubirea e materială şi imaterială în acelaşi timp, fără să se contrazică.

Adevărata iubire e monogamă: Lucrurile pe care le fac cu tine,/Numai cu tine pot să le fac. p.46

Androginismul înseamnă transfer, pierderea unei identităţi şi câştigarea alteia: Părţi din mine se transformă în tine,/ Ochiul meu vede prin ochiul tău, Degetele mele simt/Prin degetele tale… p.47

Tudorel Radu are capacitatea rară de a vedea infinitezimalul, nevăzutul, văzând întâi cu mintea şi apoi cu ochii, realizând inedite sinusoide abstract – concret: Un fluture galben se joacă cu privirea mea,/Trimiţând-o în zbor de la aripă la alta,/Ducând-o prietenos prin aer / În cupa aromată de ciuboţica cucului,/ Unde s-a transformat în petale,/ Tremurânde de vânt. p. 49

Poetul surprinde natura dintr-un unghi neobişnuit, proaspăt, sfidând cutumele imaginarului: Munţi văluriţi /Pe albastru cosmic al cerului,/ Oprind orizontul nemărginit/Să se destrame în forma iniţială…p.52

Din când în când, nerezistând formidabilei tensiuni pe care însuşi şi-o provoacă, artistul se relaxează, acceptând monorima unui madrigal totuşi neconvenţional: Aburi imateriali, dansând matinal,/Cu figuri de dragoni ancestrali, / Se rotesc dispărând marţial,/ În raze de soare pe drumuri fără final, / Revenind în pas de deux material. p.53

Dar poetul îşi revine repede la destinul său de demiurg, transformând haosul în cosmos, stabilind nu legi, ci ordine, puncte cardinale. Interesantă e şi soluţia nu un corp rigid şi geometri restabileşte această ordine ci … vântul: Vântul se sparge/În fâşii urlătoare, amestecând / Înapoiul cu înaintele,/ De jos în sus şi de sus în jos,/Pentru a face cărare ordinii… p.54

Călătoria presupune şi adăstare, popas metafizic, răgaz rezolvat printr-un pastel aproape clasic: Linişte şi pace răsfirate pe jos prin poiană,/De soarele de pe cerul clar de toamnă,/Se cern prin raze frânturi de vară,/ Bătând spre ţancurile semeţe /Golite de               jur-împrejur, prematur pregătite / De iarnă. p.57

E clar că această călătorie iniţiatică va avea ca rezultat acomodarea sau chiar împrietenirea cu timpul, chiar dacă această relaţie modifică esenţial ceea ce ştiam despre lucruri şi chiar despre relaţiile dintre ele. Propunerea poetului se face imagistic în maniera unui René Magritte, nisipul luând forma paşilor, într-o personificare neaşteptată: Pe malul mării nisipul  se mişcă / În forma paşilor din clepsidra timpului / Absorbindu-l în lumina grăuntelui / De cristal din movila conică,/ Strânsă bob cu bob,/ Într-o geometrie perfectă.     p. 58 Impresionează şi alternanţa formă – inform, centrul de interes fiind oximoronul „grăunte de cristal”.

Reîntoarcerea în cotidian e brutală, „ambalajele civilizaţiei” fiind cele care ne conduc spre „omul ce se naşte orbit,/De nepăsarea gunoiului propriu/ Arunca în străbuni”. p.59

Nimic din ce a fost nu va mai fi, autenticul devine fals, vinul fiind produs „în combinate” şi nu din soarele zdrobit de „fete fecioare” („Batjocura vinului”, p.60)

Călătoria devine acum una inversă, în timp, urmărindu-se salvarea unor valori supreme: „Importanţa ochilor”. p.61 Evident, nu întotdeauna, într-o societate „de consum” această salvare e posibilă: „umanizarea maşinilor”  nu se poate produce, iar globalizarea ne face să „ne vindem/Pentru tinichele hipnotice atârnate de gâtul obedienţei”. p.65. Aici elegia se transformă în pamflet.

Concluziile acestei călătorii, prin timp şi spaţiu, produce aşteptata iniţiere. Numai că gustul e amar, iar concluziile tragice.

Poemele finale sunt concludente: Minciuna a ajuns la putere /Fără mari probleme fură,/Înşeală, distruge fără a se teme, ajutată/ De noi, îngenunchiaţi/ De laşitatea neimplicării…p.66

Din poet simbolist, romantic, ermetist, Tudorel Radu devine un poet tribun, un Poeta vates.

Ultimul poem, folosind un cuvânt acreditat biblic şi  creştin „aproapele” , concluzia fiind un tablou apocaliptic: Puterea creşte/ Devenind mai prosperă clipă de clipă,/Când aproapele nostru devine înşelatul nostru,/ Când minciuna lor devine/Minciuna noastră, când toţi gândim la fel/ În gând cu gândul lor,/ Când ne-oameni, / Ne transformăm / În ne-popor. p.67

Tirada poate fi vituperantă şi fără a avea lungimi insuportabile, interminabile. Poate avea Şi o demonstrează Tudorel Radu eleganţa unei stanţe şi tăişul unui aforism.

(Numele poetului pare dificil ca receptare: două prenume. În realitate, cum nimic nu e întâmplător numele poetului Tudorel Radu poate fi tradus în mai multe moduri, noi propunând doar două: un nume ce uneşte mai multe culturi, fiind deci universal: Tu (latin) –dor /(românesc, dar şi grecesc, însemnând „dar” (v. Teodor – Darul lui Dumnezeu)),- el (ebraic, indicând legătura cu divinitatea Gabriel, Mihael, Emanuel, Nathanael etc.) şi – Radu ) slav,  de la radosti -bucurie, veselie, dar şi prin „rad” rădăcină, origine, rod, creşte); a doua interpredare fiind una de identificare dilematică: Tu –dor, el-Radu. Tu nostalgic, elegiac, trist; el vesel, bucuros. Să ai în nume Râsu’-plânsu’ şi cinci culturi diferite îngemănate – e o performanţă!)

Tudorel Radu este un poet al profunzimilor şi limpezimilor; confesiv şi reflexiv, elegiac şi coleric, ironic şi aflându-se de multe ori în intimitatea tragică, poetul şi-a esenţializat discursul ce are acum tensiunea unui arc de ceas.

Cultivând formule oraculare, formule mnemotehnice, metafore subtile, Tudorel Radu nu refuză nici voluptăţile unui limbaj cotidian, diurn, cu uşoare irizări abstracte ce duc spre un limbaj  aparent „ştiinţific”.

De aici şi baleiajul dintre denotativ şi conotativ, ambiguitatea şi frânturile de imaginar în care enormul, grotescul, terifiantul, apocalipticul par  îmblânzite de candoarea unui copil.

Lucian Strochi