Secrete din atelierul de creaţie: REZERVAŢIA (fragment 2)
Şapte cruci. Atât trebuia să taie, într-o zi, un tăietor de lemne.
Dintr-o ciudată superstiţie, nu-şi numărau munca lor în copaci, câţi copaci ai doborât, nici în steri sau metri cubi. Nu, în cruci. Pentru că aveau grijă să reţină, din fiecare arbore doborât, o cruce. Pentru cine, nu se ştia prea bine. Pentru copacul doborât, pentru el, tăietorul de lemne, pentru un alt tăietor pierit înainte de vreme, pentru vreun suflet rătăcit? Nimeni nu putea spune.
După cum, fiecare copac trebuia să aibă un nume. Adică nu chiar un nume, o poreclă era de ajuns.
Fantezia oamenilor pădurii părea inepuizabilă, apărând mereu şi mereu alte porecle: Negru, Strâmbu, Duru, Albiciosu, Încăpăţânatu, Plângăciosu, Îndrăgostitu, Dreptu, Călugăru, Blându, Crăcănatu, Lăcrămosu, Somnorosu, Ciupitu…
Nu se ştie prea bine cine era preotul sau naşul lor, adică cine le punea aceste nume, porecle, copacii se trezeau cu ele, cu puţin înainte de somnul lor de veci, – pădurenii nu ar fi rostit, să-i tai, cuvântul moarte – , pentru că nu se cuvine ca un mort să nu aibă şi el un nume.
Pădurenii aveau printre ei un ciudat, aşa credeau ceilalţi, ei îi spuneau însă clarvăzătorul şi el le dădea sfaturi precum acesta: să nu adormi niciodată noaptea în pădure, pentru că visurile prea tari ale copacilor te-ar ucide şi pădurenii îl ascultau şi nu dormeau niciodată în pădure singuri între copaci, se temeau de visurile verzi ale copacilor, tari precum ţuica de de două ori întoarsă.
Şi tot clarvăzătorul le mai spunea: sunt două feluri de copaci, copaci nebuni şi copaci cuminţi, exploadează la fel de blând, se tem la fel de mult de deşertul albastru de deasupra capetelor lor, dar şi unii şi alţii visează o sinucidere colectivă peste o mie de ani şi nimeni nu poate să ne spună de când a început numărătoarea.
De fapt, copacii nu sunt ceea ce vede fiecare, ci mult mai mult. Oamenii văd ciudat, ei văd doar scheletele copacilor, nu şi carnea lor, care îi îmbracă; e drept carnea e străvezie, nu o vede oricine; şi mai e şi sufletul copacilor pe care îl mai vedea omul cel vechi, vorbind de duhurile lor, de nimfe şi fauni, de silvani, de iele, de fecioare despletite care rătăcesc cărările drumeţilor şi le rătăcesc şi minţile.
Fiecare copac are legenda sa, fiecare e mai bun decât ceilalţi la ceva, trebuie doar să-l cunoşti.
De pildă bradul, adică molidul. E bun de lemn de catarg, e bun pentru viori, ca lemn de rezonanţă. Pentru alte lucruri nu e bun, se despică uşor, în aşchii neregulate, nu-l poţi ciopli, cum ciopleşti paltinul, teiul sau toţi pomii fructiferi, părul, cireşul sau nucul, care nu se aşchiază, adică ascultă de urma mâinii tale, adică a dălţii tale. Aţi auzit de sideful nucului? E albastru, seamănă şi nu seamănă cu sideful scoicilor, e strălucitor ca o flacără albastră.
Bărbaţii se strâng în cabană, după asfinţit. Mănâncă fără prea multă vorbă, dar apoi unul dintre ei începe o poveste.
De fapt nu e o poveste, căci nu sunt cu împăraţi, cu zmei sau cu Feţi-Frumoşi, ci mai mult legende şi mituri şi cei care le povestesc spun că le-au auzit de la cei vechi, de la moşii şi strămoşii lor adică.
Multe explică de ce şi cum trebuie făcut cutare lucru, ce trebuie să ştim despre un arbore sau altul, ce avem voie şi ce nu să facem în pădure.
Sunt şi poveşti de dragoste, dar acestea sunt întotdeauna triste şi de obicei nu le plac bărbaţilor.
Nu e doar un singur povestitor, s-au învăţat unii de la alţii, aşa că oricine poate povesti, numai să se facă linişte, adică puţin după masa de seară. Se străduiesc să povestească lucruri cât mai ciudate, mai neobişnuite, având grijă să le facă însă adevărate, altfel ceilalţi încep să vocifereze, să-l contrazică, să nu-l mai asculte şi asta e cea mai aspră pedeapsă pentru un povestitor: să nu mai fie ascultat de ceilalţi.
– Scheletele umblă pe sub pământ – începu în astă-seară Tuciuriul.
Ceilalţi tresăriră, nu pentru că ce le spunea Tuciuriul era ceva neaşteptat, ci pentru simplul fapt că Tuciuriul nu povestise niciodată ceva, în cei peste şapte ani de când erau împreună.
Ceilalţi aproape că uitaseră că nu e mut, se străduiau să-şi amintească ce voce, adică ce timbru şi ce putere avea vocea Tuciuriului. Îi spuneau Tuciuriul, pentru că era mai negricios decât ceilalţi, mai scund, dar extrem de vânjos, aşa cum sunt oamenii de la câmpie, se treziseră, nu-şi mai aminteau prea bine, într-o zi cu el, îl acceptaseră cu greu, tocmai pentru că nu părea unul de-al lor, la început îi spunea Cârtiţa, pentru că părea orb la tot ce îl înconjura, dar şi pentru că simţea mai bine decât oricine schimbarea vremii şi pentru că adesea cerceta cu multă atenţie muşuroaiele cârţiţelor, surorile sale, cum glumeau, zâmbind subţire, pădurenii. Apoi i-au spus Tuciuriul, pentru că prea era negru, nu şi în cerul gurii, atât le spusese Tuciuriul, precizarea i se păruse importantă, oricum era singurul care intra în primăvară gata bronzat.
– Scheletele umblă pe sub pământ – reluă Tuciuriul, de parcă l-ar fi întrerupt cineva. Se oprise singur, observând reacţia de surpriză a celorlalţi, ca şi faptul că simţise că ceilalţi nu mai erau în încăpere, fiecare se gândea la altceva, vedea altceva, îi lăsase câteva clipe să viseze, dar acum reveni, cu aceeaşi voce: Scheletele umblă pe sub pământ – spuse şi nimeni nu ştia dacă o spunea pentru a doua sau a treia oară.
– Scheletele oamenilor sau ale copacilor ? – întrebă un flăcău, destul de crud, nu avea niciun an printre ei şi care se trezea de multe ori vorbind sau punând întrebări aiurea. De astă dată se părea că avea dreptate. Ale cui sunt schelete?- asta ar fi vrut să întrebe toţi, dar nu ştia nimeni de ce nu se hotărâseră să o facă.
– Şi… şi – continuă imperturbabil Tuciuriul, de parcă întrebarea n-ar fi avut nicio importanţă, de parcă oamenii sau copacii ar fi fost acelaşi lucru. Noi credem că pământul de sub picioarele noastre e ferm, adică solid, dar el e precum apa sau nisipul, e mişcător, aşa că toate lucrurile curg şi se aşează până la urmă la locul lor, numai că această curgere e prea leneşă, ca să o putem observa noi. Altădată, când pământul era străveziu aşa cum e apa, se vedeau toate lucrurile cum curg şi oamenii nu se mai mirau de asta. Acum oamenii au găsit la Dochia schelete de oameni. Multe, aproape o sută şi sunt venite de foarte de departe, tocmai din stepele Asiei.
– De unde ştii?
– Am auzit de la oameni.
– Şi ei de unde ştiu?
– De la specialişti.
– Şi ei de unde ştiu?
Tuciuriul bătu pentru câteva clipe în retragere:
-Ei ştiu, pentru că sunt specialişti, arheologi şi antropologi.
Ultimele cuvinte ale Tuciuriului îi lăsase fără glas pe ceilalţi pădureni. De unde ştie omul ăsta atâtea?
Tuciuriul se simţi dator să vină cu câteva explicaţii:
– Au venit şi la noi, la grădină, oameni de departe, din capitală, să sape. Noi am crezut că ei caută comori, bani de aur sau de argint, vase şi căni sau chiar odoare bisericeşti, coroane şi diademe, mă rog, ceea ce credem noi că se află într-o comoară. Dar ei, oamenii aceia au spus că nu caută comori şi atunci tata i-a întrebat:
– Şi atunci pentru ce mai săpaţi pământul? Că nimeni nu ar săpa aşa, adânc, în pământ, dacă n-ar căuta aur sau apă – care e tot o comoară – sau ţiţei, care tot comoară este.
Şi atunci, unul dintre ei, care părea cel mai înţelept, pentru că purta o barbă ascuţită şi părea să fie şeful, căci de el ascultau toţi, a răspuns gânditor:
– Există pe lumea asta şi alte comori. Nu aurul e cel mai scump lucru. Uneori o oală de lut sau un schelet au valoare mai mare decât aurul.
Nu l-am crezut, dar omul s-a oferit să ne plătească toată recolta de porumb pe care am fi putut-o scoate de pe fâşia aceea de pământ şi au spus şi că vor acoperi la urmă groapa, aşa că tata i-a lăsat să sape la noi în grădină. Atâta doar i-a mai întrebat:
– Şi de unde ştiţi că, săpând tocmai la noi în grădină, veţi găsi ceea ce căutaţi?
La care tot bărbosul a răspuns:
– Aşa spun cărţile.
– Cărţile sfinte?
– Şi cărţile pe care le citim noi sunt cărţi sfinte. Ne învaţă tot ce ştim şi nu mint niciodată.
Ei erau doar patru, dar de săpat săpau vreo zece. Adică săpau mai mult copiii din sat, erau plătiţi bine pentru asta, oricum nu aveau ce să facă în sat decât să se joace, era vară, era vacanţă, aşa câştigau şi ei un ban şi se şi jucau, săpatul era şi el o joacă pentru ei, erau obişnuiţi cu hârleţul, cu lopata şi cu târnăcopul, acum era uşor, săpau cu un fel de şpaclu şi se foloseau şi de o măturică, nu era greu, dar se cerea şi destulă atenţie, trebuia să se oprească ori de câte ori dădeau de ceva, un os, un ciob, o monedă, o cataramă, să cheme pe unul dintre arheologi, erau istorici care se ocupau de ce se întâmplase în trecut, căutau în pământ, căci pământul le înghite pe toate.
De la o vreme au început să apară scheletele. La început unul, apoi două, apoi exact patruzeci şi nouă. Numai oase, adică nu mai aveau pe lângă oase şi altceva, adică resturi de haine, bumbi de aur sau de argint, paftale, de parcă ar fi fost înmormântaţi goi sau erau foarte săraci, căci ei, cei vii, nu le puseseră nimic pe ei sau lângă ei, poate bani sau vase, să-i ajute până să ajungă pe celălalt tărâm şi chiar acolo, pe celălalt tărâm, tărâmul celor veşnici. Oasele erau la început roşcate, de parcă ar fi stat multă vreme în sânge şi s-ar fi muiat în acesta; sau din cărămidă, de parcă cineva ar fi făcut întâi nişte oameni din lut, apoi i-ar fi ars, aşa cum arzi o cărămidă. Sau culoarea era culoare de râşcovi, căci tot atât de repede ca ciupercile în ruptură îşi pierdeau oasele culoarea. Oasele deveneau repede, în mai puţin de jumătate de ceas, cenuşii, adică pământii, de parcă ar fi vrut să se ascundă de ochii oamenilor, făcându-se una cu pământul. Erau câteva lucruri ciudate cu scheletele astea: toate erau la fel, de parcă oamenii ar fi murit de o molimă, toţi de aceeaşi vârstă şi cu aceeaşi înălţime.
– Nu era aşa, ne spusese Bărbosul, vedeţi, toate scheletele sunt în poziţii diferite, fiecare în altă poziţie (şi eu m-am gândit atunci că seamănă cu soldaţii căzuţi într-o mare bătălie, pe câmpul de luptă, nu văzusem un câmp de luptă după o luptă, dar soldaţii trebuie să fi murit fiecare altfel, adică în altă poziţie, nu toţi la fel, aliniaţi, – aliniaţi pleacă doar la atac), asta pentru că au murit în diferite luni, şi i-au înmormântat cu faţa spre soare, numai că soarele îşi schimbă poziţia în fiecare lună şi atunci şi morţii şi apoi scheletele îşi schimbau poziţia, aş putea spune chiar în ce lună a murit fiecare; măi, ce minune – îmi spuneam, câte mai poate să scrie în cărţile alea sfinte de care nu se despărţeau bărbosul şi ceilalţi trei. Era un adevărat cimitir, un cimitir medieval, mie cuvântul acesta mi-a sunat atunci, aşa, ca metal sau ca val, dar mi s-a părut, era vorba de timp, de câteva sute de ani.
Am săpat mai departe, căci profesorul şi oamenii lui, am aflat apoi că şi ei erau aproape profesori, căutau şi altceva, vase, vase vechi, vechi nu de sute, ci de mii de ani, care trebuia să fie mai în adânc. Am săpat încă vreun metru şi jumătate şi acum găseam vase ciudate, cu semne pe ele, roşii, galbene, negre sau ocru, o linie continuă, care o găseai şi în înăuntrul vasului nu numai pe dinafară, eram isteţ şi reţinusem explicaţia profesorului, căci bărbosul era profesor, am mai spus-o, numai că elevii lui erau mari, unii purtau şi ei bărbi, li se spunea studenţi pentru că studiau, erau aproape profesori, aşa spunea Bărbosu; profesorul spusese că oamenii în vechime se temeau de gol, aşa cum ne temem noi de întuneric şi de înălţime şi atunci pictau vasele şi pe dinăuntru sau cam aşa ceva.
Erau vase de Cucuteni, reţinusem şi numele acesta, credeam că vasele se numeau aşa pentru că ţineau în ele cucută, sau poate că liniile acelea erau de fapt nişte cute.
Tuciuriul se opri, parcă mirat şi el de cât de mult vorbise şi mai ales despre ce, despre oale şi ulcele şi despre schelete şi mai era încă o dată mirat de cât de atent îl ascultaseră ceilalţi.
Şi atunci, cineva, nu se ştie exact cine, a pus o întrebare, care trebuia să rămână, cel puţin atunci, fără răspuns:
– Şi sufletele? Pe unde umblă sufletele?
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.