Întâlnirea mea cu poezia s-a produs la cea mai fragedă vârstă.

Aveam, cred, vreo patru  ani neîmpliniţi şi recitam poezii. Auzite în prealabil de la bunica, mama sau tata.

Beneficiam de o memorie foarte bună, aşa încât Muma lui Ştefan cel Mare, El – Zorab, Sergentul, Luceafărul sau Scrisoarea III, recitate cu patos şi cu un limbaj paraverbal neobişnuit pentru acea vârstă, stârneau admiraţia şi invidia sinceră a vecinelor venite la noi în vizită, (dar şi  disperarea lor!), obligate fiind de mama să suporte un asemenea moment artistic prelungit.

De la început mi-am dorit să fiu poet. Aveam senzaţia,   fizică aproape, că sunt un pistil care îşi cheamă petalele înapoi. Petalele, adică versurile.

Am început să scriu versuri de la şapte ani. Prima poezie era o Odă, stângace, închinată lui Eminescu. Reţin şi acum prima strofă: „Deşi prea repede s-a frânt/A zborului aripă/ Dulceaţa versului ţi-o cânt/ În fiecare clipă.”

Nici nu concepeam pe atunci că poezia se poate scrie şi fără rimă. Abia în adolescenţă, citind Homer şi alţi poeţi antici, am înţeles că poezia înseamnă în primul rând ritm. Totuşi dragostea mea pentru poezia „clasică” a rămas la fel de puternică.

Dintre toate poeziile, m-a impresionat puternic, iremediabil, sonetul.

Sonetul italian în primul rând. Admiram rima îmbrăţişată şi schimbată din catrene, libertatea de a te juca dezinvolt cu rimele în terţine.

Am descoperit mult mai târziu sonetul englez, prin Shakespeare în primul rând. Părea mai simplu, erau patru catrene (catrenul era strofa mea preferată) şi un distih, care nu mă incomoda prea mult. Din păcate era decasilabic, iar limba română nu utilizează decât foarte rar acest vers.

Primele sonete le-am scris în 1967. Primul dintre ele, fără titlu, a rămas inedit până acum:

„Se prăbuşeşte timpul în cascadă/Privesc cu mintea şi gândesc cu ochii/Atent la cruce, cupă, cal şi rochii/Sunt prinţul fără ţară, scut şi spadă.//Eşti vis întors străvechi al sfintei Dochii/A nordului prinţesă de zăpadă/Pui timp străin şi calp in acoladă/Te văd aievea, se cutremur plopii.//Îmi râzi suav pe mâini, mă ningi pe gură/Miroşi a busuioc, ai gust de coarnă/În suflet port şi rugă şi arsură.//O clipă doar privirea ta întoarnă/Iar eu înfrânt îmi las a mea armură/Şi amândoi intrăm în mit şi-n iarnă.”

Textul nu e rău, dar l-am descoperit târziu, odată cu alte hârtii, prin 2004, după ce apăruse volumul de SONETE din 1998 (26 de sonete italiene, parte integrantă a Canţonierului, cu notele şi comentariile autorului şi o Postfaţă de prof. univ. Ion Rotaru), într-o frumoasă ţinută grafică, cu ilustraţii de Iulia Hălăucescu (portretul scriitorului), Laurenţiu Dimişcă şi Gabriel Grama şi un portret al autorului (coperta a IV-a), imortalizat de artistul fotograf şi scriitorul Emanuel Tânjală.

Volumul  a primit premiul pentru „Cele mai frumoase Sonete” la Salonul de carte de la Vaslui, ediţia a XI-a, preşedintele juriului fiind prof. univ. dr. Virgil Cuţitaru (8-11 iunie 1999).

Doar la câteva zile mai târziu volumul avea să primească şi Premiul municipalităţii pietrene pentru volumul de Sonete.

În legătură cu acest volum, trebuie spus că el s-a bucurat de o presă critică bună, deşi unii au fost contrariaţi de cutezanţa mea de a-mi comenta propriile mele versuri.

Reproduc fragmentar câteva dintre aprecierile critice dedicate acestui volum:

Volumul este comentat de Constantin Tomşa,  

„O carte năucitoare, parcă tipărită în cuptoarele lui Gutenberg, ne oferă scriitorul nemţean Lucian Strochi, portretizat, hogaşian, de plasticiana Iulia Hălăucescu (vezi pagina 4).

Volumul, ca obiect (nu-i putem spune nici culegere, nici plachetă, nici volum, nici op…), e de invidiat. Are statură şi osatură, princiare, excelent articulat din punct de vedere tipografic, seducându-ne din  toate punctele de vedere, de la calitatea hârtiei la diversitatea formulelor de tipar, de la planşele ilustrative (Laurenţiu Dimişcă şi Gabriel Grama) la fotografia de pe coperta a IV-a (foto: Emanuel Tânjală).

Îi dau dreptate lui Ion Rotaru, care scria despre autorul acestui volum (Sonete, Piatra Neamţ, editura Nona, 1998) că „tinde să devină anonim, pe măsură ce se clasicizează”. Remarcabile sunt notele şi comentariile pe care poetul Lucian Strochi le adaugă textelor poetice propriu-zise, convingându-ne, încă o dată de spiritul său eseistic şi filologic, rar în zilele noastre.” (Lucian Vasiliu. Adnotări fulgurante. În: Poezia, Anul V, nr. 7, p. 244)

„…Având în vedere cele de mai sus, nădăjduiesc să fiu iertat pentru amestecul intempestiv în treburile poeticeşti ale lui Lucian Strochi. (…)…sonetele poetului sunt comentate/explicate cu acribie de însuşi poetul lor, în a treia parte a volumului. Eretic faţă de principiul junimist ce limitează dreptul la cuvânt al autorului doar în marginile operei, Lucian Strochi îndrăzneşte – şi bine face! – să cerceteze sonetele de pe poziţia filologului şi să dea cititorului mai puţin perspicace cheia înţelesurilor. (…) Dar sonetul este un alt fel de poezie, creaţia unui clasicist, măcar în cele 26 de sonete din volum.

Comentariile sunt ele însele literatură şi merită/trebuie citite ca atare, ca o dovadă în plus că perceperea „Sonetelor” ca poezie filosofică este justă. Ar spune oarecare că, de atâta figurare cu înverşunare, în pagini de revistă şi de carte, poezia de sorginte filosofică s-a banalizat. Eroare! Ceea ce citim îndeobşte este metaforă onestă, fie şi filosofică. Una lângă alta, fără de legătură logică între ele, neîntregind o cugetare, aceste metafore se înşiruie ca într-un fel de dicţionar al copiilor isteţi, care se joacă de-a Blaga.

Sonetele poetului Lucian Strochi (Nu-i poet cel care nu poate scrie cu măiestrie sonete sau rondeluri, poezii cu formă fixă! Mai întâi. Apoi să compună cum pofteşte.) integrează cugetări fundamentale şi trăiri dramatice, în construcţii metaforice armonioase, de tip petrarchian ca scriitură. Dragostea, viaţa, moartea, pacea, Dumnezeu, Eu – am înşirat câteva teme eterne ale Marii Poezii – se regăsesc în alcătuiri de Murano, scoase, cu meritat orgoliu, la lumină, în douăzeci şi şase de clopote de cleştar, ce insinuează în  cugetul cititorului uvertura solemnă. Ce va urma oare? Poetul care scrisese romanul „Cicatricea, atât de liric la urma-urmei, nu putea veni la o nouă cu cititorii cu un volum de madrigaluri.

Deocamdată „Sonet” este numele său! (Mihai Mancaş. Arta cristalului de Murano. Monitorul de Neamţ, vineri, 26 februarie 1999, p.6 B)

„Sonetul – o dovedeşte cu prisosinţă şi această admirabilă carte – e o specie greu de abordat, mai întâi din cauza dublei tensiuni pe care o creează ştiutul conflict dintre formă şi fond; temele poetice trebuie să intre în patul procustian al unei forme care nu admite licenţe. Acestei duble tensiuni i se supun atât autorul, cât şi cititorul sonetelor: atenţi la formă? la idee? la frazarea lirică? la meşteşug?

Sonetul – spune Lucian Strochi – e „ca un sărut fugar”, e, s-ar zice, „formal”, dar, dimpotrivă, plin de ghicite voluptăţi; e, desigur, pervers. Partea cea mai consistentă a cărţii e în poemele ce se structurează în jurul temei medievale, una din temele literare ale (post)modernităţii (de regăsit, la noi, într-o serie de cărţi semnate de Ana Blandiana şi Ştefan Agopian, Dana Dumitriu şi Lucian Vasiliu, Eugen Uricaru şi Nichita Danilov): sabia, înscrisul, cronicarii, turnirul, cărţile ascunse în turnuri de mănăstire, tăceri de catedrale, picturi murale, cetăţi,cai nervoşi şi hamuri,acrobaţi, bufoni, muzicanţi, histrioni, saltimbanci, şarlatani – o serie lexicală care compune o atmosferă, o duioasă şi percutantă (a)temporalitate şi o semnificaţie particulară a demersului critic: „Mi-e sângele coclit,  ducând povara/De-alese neamuri, seminţii păgâne./În gânduri vin, de-aceea, să se-ngâne/Blestem şi-alint, cântarea şi ocara.// Icoane arse-mi sunt de-atunci stăpâne, /Iar braţul ros de-atâtea lupte:  nara  /Adulmecă din trestii prada, fiara, /Dar somnul poartă amintiri de zâne. //Se-nvălmăşesc banchete   şi turnire,  /Tocite cărţi   în turn de mănăstire,  /Castele,  munţi,  câmpiile asire, //Fiorduri clare,  râuri, lacrimă   şi ştire,  /Amant tăcut,  logodnic, frate,   mire  /Şi toate – aşteaptă – n versuri mântuire.” (Sonetul VII)

Ingenioasele „Note şi comentarii” din finalul cărţii sunt ale unui erudit, având „drogul” lecturii şi al bibliotecii: ele se citesc în afara poeziei.” (Ioan Holban. Trei versuri pot fi suflet de terţină. Evenimentul de Iaşi, Anul IX, Nr.2324, Marţi, 23 martie 1999, p.8)

„Poezie de formă fixă, sonetul este un gen dificil pentru orice autor, pentru că îl cantonează pe acesta în nişte reguli stricte (un număr stabil de versuri şi silabe, o anumită împerechere a versurilor etc.) de care trebuie să ţină seama, un fel de „pat Procust” în care este obligat să îşi aşeze ideile şi sentimentele sale. Lucian Strochi trece cu brio acest examen, cele mai multe sonete reprezentând sinteza dintre erudiţie şi sentiment, iar rafinamentul artistic – între rigiditate şi supleţe. Rigoarea, la el, se topeşte în coerenţă, informaţia în persuasiune. Demersul său liric uzează de definiţii insolite, comparaţii şi analogii surprinzătoare. Autorul, deşi abordează un gen literar „arhaic”, foloseşte mijloacele de exprimare moderne. Limbajul e cizelat, artificios chiar prin unele locuri, tocmai pentru  capta structura cristalină a ideii. (…) Remarcabile ni s-au părut sonetele 8,11, 12 şi 13. Prin noua sa carte, Lucian Strochi confirmă încă o dată că este un scriitor laborios şi foarte minuţios, un scriitor total, al cărui laborator de creaţie ne poate oferi în viitor noi surprize editoriale plăcute.” (Nicolae Sava. Lucian Strochi: Sonete. Ceahlăul, luni, 11 ianuarie 1999, p.6)

„…Volumul  de „Sonete” care constituie „proba maturităţii poetice” reclamă toată luarea-aminte. (…) Sonetul de tip italian, endecasilab, pe care poetul Lucian Strochi şi l-a ales drept model nu îngăduie insanităţi, în privinţa fondului, şi imperfecţiuni, în privinţa formei. Alternarea versului de zece silabe cu cel de treisprezece (Sonetul X, Sonetul XV); Sonetul XVI foloseşte un element de argou, „muia”, pe care aristocratul cu sânge albastru, de care pomeneam mai înainte, nu-l îngăduie; dar oricare sonet din acest volum este remarcabil, exemplar sonetul XVII şi poetul intră astfel în familia nobilă a sonetiştilor, alături de Mihai Codreanu şi V.Voiculescu. (…) Desigur că o antologie a sonetului românesc, fără sonetistul Lucian Strochi, ar fi una mai săracă.(…) Lucian Strochi, un poet în toată puterea cuvântului, cu o cultură vastă, utilizează un registru  întins al limbii române, cu un stil elegant, un topos variat, în centrul atenţiei sale fiind omul creator cu o inimă bogată în simţăminte. Iubitorul de poezie rămâne plăcut impresionat de strădania şi reuşitele acestui poet adoptat de meleagurile mele natale pline de legendă şi de poezie.” (Petruş Andrei. Lucian Strochi – Poetul. În: Plumb, nr.81, pg.11)

„…prezenta carte este actul prin care autorul îşi confirmă maturitatea artistică în domeniul poeziei. Cu menţiunea că Lucian Strochi a mai publicat doar un singur sonet până la apariţia prezentei cărţi, de la început, trebuie să facem precizarea că, în afară de calităţile vizibile la prima lectură şi care frapează stârnind uimirea, iar confraţilor chiar invidia, cel douăzeci şi şase de sonete incluse în acest volum abordează un spectru larg de sentimente şi trăiri transpuse metaforic şi care degajă un anumit dramatism pe care îl transmite şi cititorului deprins cu asemenea arome ale poeziei. Mai mult, autorul a simţit nevoia să se explice faţă de cititor, să-şi decodeze fiecare sonet în parte fără ca această manieră (dacă nu unică în felul ei, foarte puţin folosită) să-l îndepărteze pe lector de frumuseţea fiecărui poem. De altfel, cititorului i de dau explicaţii abia după ce a fost lăsat să se delecteze cu cele douăzeci şi şase de sonete, incluse în prima parte a cărţii, fiecare pe câte o pagină, cu o literă special aleasă, pentru această specie literară, de autor care singur şi-a cules textul pe calculator. Pe paginile anterioare textului poetic se află tot atâtea imagini realizate inspirat de cei doi artişti plastici menţionaţi deja; (Laurenţiu Dimişcă şi Gabriel Grama n.n.); totul orchestrat cu măiestrie de tehnoredactorul Dorin Buruiană care a pus în valoare atât textul cât şi ilustraţiile. În treacăt fie spus, puţini sunt autorii care au în vedere acest aspect şi care, împreună cu toaste celelalte calităţi ce ţin de înfăţişsre, de aspectul extra literar, fac dintr-o carte un exemplar bibliofil. Cartea lui Lucian Strochi, din acest punct de vedere, poate fi aşezată alături de două cărţi Mioriţa (1972) şi Meşterul Manole (1976) scoase de editura Albatros cu concursul graficianului Emil Chendea (bibliofilii ştiu despre ce este vorba), precum şi pe acelaşi raft de bibliotecă împreună cu alte exemplare bibliofile apărute în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea. Chiar dacă autorul considera elaborarea unor note şi comentarii la propria-i carte un gest sinucigaş, poate, noi îi dăm dreptate numai în mică parte, deoarece unele date  erau absolut necesare în evaluarea critică a creaţiilor din acest volum. De altfel, însuşi autorul, la mai puţin de o lună de la lansarea volumului, într-un interviu consemnat de poetul Emil Nicolae, în ianuarie 1999, ţine să-şi justifice gestul de  a-şi comenta propriile creaţii: din dorinţa de a se face înţelese de către un număr cât mai mare de cititori. E bine că aflăm când au fost scrise aceste douăzeci şi şase de sonete: primele două în 1967 şi ultimele în 1994, deci într-un interval de treizeci de ani. Dar mai utilă pentru comentatorul lor este precizarea: Ultimele intervenţii pe text au fost făcute în 1997. (…) Întâlnim în această carte douăzeci şi şase de bijuterii turnate dintr-un material deosebit de preţios, bine şi cu migală şlefuit, în care, ca orice poet care se respectă, autorul a gravatcâteva teme etern umane sau, cum nota, la apariţia cărţii, profesorul Mihai Mancaş, câteva teme eterne ale marii poezii: Dragostea, Viţa, Moartea, Pacea, Dumnezeu, Ea…. La acestea mai adăugăm Timpul (vezi Sonetul XXIV, de exemplu), Artistul şi Arta sa (în mai multe sonete din care cităm câteva versuri: Sonetul XXIV –trei versuri pot fi suflet de terţină; Sonetul XXIV – în care întâlnim o definiţie a sonetului –lavă cestă, cheag de cuvinte (chist)/mătase verde, urmă (de copită)/dar ochii-şi beau lumină (logodită); Sonetul XXIV, în care este exprimată cu claritate convingerea că, după trecerea poetului din această lume, opera sa va dăinui: o urmă mi-a rămas (sau umbră) scrisul; Sonetul XXIV în care poetul revine la unul din motivele obsedante ale poeziei sale – cuvântul – cuvântul care stă la baza creaţiei, cuvântul care zideşte: poetul sculptează de aer statui; Sonetul XXI–zugrăvind delirul lumii gravi artişti; Sonetul XXII, cel care în penultima variantă s-a numit „sonetul nebunului”, despre care poetul afirmă că poate fi socotit arta sa poetică şi care îi este unul dintre cele mai dragi sonete, poate fi citit, ca de altfel toate cel douăzeci şi şase de sonete ale cărţii, nu numai după indicaţiile din comentariile autorului: nebunii (care) nu au patrii pot fi şi creatorii de artă care nu sunt preţuiţi pentru ceea ce fac, n-au nume dăltuit, statui ecvestre, dar ştiu să-şi păstreze integritatea morală, deşi-s chemaţi la falnice ospeţe / la regi prelaţi alte cinstite feţe / nu vor pe-un blid de linte să se vândă, care, prin tot ceea ce realizează, exprimă adevăruri de cele mai multe ori supărătoare pentru contemporanii lor, adevăruri ce cu timpul vor fi confirmate –  dar ei pot adevărul să-l cuprindă / în laţ dibaci uşor fără de veste, pentru că ei rugi nu ascultă nici porunci poveţe /

dar ochiul lor  din frunte  stă la pândă. Şi parcă vrând să confirme adevărul exprimat în acest ultim vers citat, Lucian Strochi se dovedeşte un fin observator al lumii în care trăieşte/trăim (în lumea noastră vagă suferindă – Sonetul XXII), această lume de sfârşit de secol şi de mileniu faţă de care poetul  nu e indiferent. Războiul, poluarea excesivă, mutaţiile genetice, pierderea credinţei, dispreţul tot mai accentuat faţă de valorile culturale, toate acestea sub pana inspirată a scriitorului se transformă în motive poetice care metaforizate dau naştere poeziei autentice: sfârşit de secol lânced jilav şi trist/caii sălbatici nasc ponei şi zebre/mestecenii se clatină sub febre/şi crucea însăşi, grea, l-a uitat pe crist//aplauzele – nu sunt: pentru artist/şi munţii-şi pierd şi ultime vertebre/fantome-au coborât printre tenebre /triumfă doar războiul – ca prim solist//un frig isteric muşcă mădulare/stejaru-a îngheţat umil în ghindă/prea leneş râsul umbra să şi-o prindă

//veacul sfârşeşte marţi fără hotare /ceas vămuit şi fără minutare/un chip străin priveşte în oglindă, Sonetul XXIV.

Împărtăşim punctul de vedere al lui Ioan Holban potrivit căruia Lucian Strochi reface legătura uitată cu sonetul nostru clasic, influenţat evident de versurile lui Petrarca,dar cu precizarea că această afinitate pentru sonetul italian a fost mărturisită de către poet, încă din 1996, când publica romanul Cicatricea şi , într-un interviu acordat poetului Emil Nicolae, la scurt timp după apariţia volumului Sonete, interviu în care autorul atrage atenţia ca n cumva cititorul să se ducă cu gândul  la Evul Mediu citind această carte de poezie, deoarece el a conceput-o ca pe o carte modernă şi, în acest sens, a forţat expresia şi a introdus şi ilustraţia.Aşadar, putem afirma: cartea de faţă, în totalitatea ei, text poetic, note şi comentarii, dacă îi dăm sau nu crezare autorului, se vrea şi, în fapt, chiar este o demonstraţie că Lucian Strochi, ca poet, a atins punctul în care putem vorbi de înscrierea sa în perimetrul unei simfonii a poeziei autentice…(…) Am putea glosa în continuare pe marginea celor douăzeci şi şase de sonete, dacă nu mai mult, măcar cât a comentat autorul, dar ne limităm la a mai adăuga doar că poezia lui Lucian Strochi, şi în această carte, este plină de vitalitate, ca atunci când se referă la iubirea pătimaşă, în Sonetul XIII – nimic nu se rosteşte n-ar nume  / când sufocat cuvântul cade-n noi / e o tăcere de-nceput de lume //  doar bucuria are glas de tunet / când ne inundă-n tropicale ploi / ne-ngenunchează fără trup sau sunet, sau când redă confruntarea cu moartea – Sonetul XIV – încleştare din care iese învingător deoarece nu pune preţ pe starea fizică; mai presus de poet, este creaţia sa: deci trupul meu prea bucuros ţi-l dărui / n-am ce să fac cu el de-aceea stărui / iubirea-i trează visele nebune / / aşteaptă-mă în versuri să mă nărui / (nu poţi fura şi para din tăciune) / cuvântul spus în alt cuvânt apune, ca să dăm doar două exemple. De altfel, poezia sa, în totalitate, respiră un ton optimist, ca în Sonetul XXVI în care poetul ţine să-şi precizeze încrederea în ceea ce face, în poezia pe care o scrie: căutând luminii un rost un răspuns / am ars pe rug rostindu-mi adevărul.

Nu putem încheia fără a spune că notele şi comentariile din partea finală a volumului sunt/ alcătuiesc o carte prin care, citind-o, putem pătrunde în laboratorul poetului, atât cât acesta ne permite. Am putea alcătui chiar o bibliografie, de loc de neglijat, cu cărţile citate. Mai mult, cititorului, care nu a cunoscut cărţile lui Lucian Strochi, i se înfăţişează personalitatea acestuia, o personalitate, spunem parafrazându-l pe Constantin Ţoiu, a unui scriitor cult, fără fumuri de metafizician amator. (…) Lucian Strochi, pornind de la o viziune a sentimentelor a ajuns la o viziune a cuvintelor.

Poezia lui Lucia Strochi reface, ca şi poezia marilor săi înaintaşi, drumul poeziei moderne, cum spune Ion Pop, dinspre simbolismul de factură romantică spre substanţialitatea nouă a textului. El a înţeles că poetul este cel care veghează asupra cuvântului, asupra puterii transformatoare a acestuia, capabil să distrugă sau să creeze lumi. (Constantin Tomşa. Lucian Strochi sau ieşirea din cuvânt. Monografie, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, pp. 41-46, 56).

„Să poţi turna în formă fixă, fără a deturna înţelesul, din contra,  potenţându-l, virtual, ţine de arta şi de măiestria Distribuitorului, a Discernătorului, a Închinătorului, a Dedicatorului, a Sonetistului, prin excelenţă, în aşa fel, ca, energia interioară a eonului tainic, să urmeze şi să respecte rigorile unui ritm interior şi un alt ritm al distribuirii textelor, fie într-o constantă a înjumătăţirii duratei, de cincizeci şi două de unităţi de timp, coincidente cu cele 52 de săptămâni ale anului calendaristic, la douăzeci şi şase de semne congruente, afluente şi confluente, cum ne apar ancadele, gazelurile, rondelurile, sonetele italiene şi sonetele cu dedicaţie.

Am citit şi răscitit, până m-am dumirit asupra temei, care submerge, alunecând de-a lungul firului de mărgean, în filigran de alean şi în vitraliu de fericită figurare, şi anume, tema,      supra-tema iubirii.

La nivelul înţelegerii şi al receptării, admirăm acuitatea şi pertinenţa fixării clipei, într-un acum perpetuu, sincron şi autonom, încât, în cele din urmă, exersând, prin rostire, realizezi că poeticul e relevant, doar rostindu-l, auzindu-l, literele topindu-se în albul tăcerii imaculate, precum sunetele răsar înfiorate, în aşteptările noastre ratate.

Lucian Strochi ne oferă o artă poetică originală şi performantă, un fel de artă a Artei poetice, întrecându-se pe sine, adulmecând lumina care survine, de la cea dintâi rază a intitulării, ca nimb al iluminării, prin răsărire a literei, până la cel din urmă sunet, cuantă, în ecou, răsfrântă, în amintirea clipei fugitive, furtive.

Lucian Strochi stăruie asupra sufletului, ca matcă a sălăşluirii sinelui şi ca un fagure fragil, transparent, al instanţei fulguitoare, de sens şi de mesaj subiacent.

Poetica dlui Lucian Strochi e opera de împlinire a rostirii sale, abordând aproape toate formele genului liric, ingenios distribuite, ca stampe neestompate decât de lumina harului poetic, prin sonete care consună, de ancade cu imagini „gata de roire”, în turniruri de iubire („Cea mai veche dintre teme”), cu lumină din lumină, pierzându-ne umbra sub cadran solar, cum „stăm aplecaţi spre marginea genunii/ iubind ne apare faţa minunii”, fiind o clară sinecdocă, cum „viaţa însăşi prin versuri se răsfrânge”, iar „cine n-a văzut rotindu-şi coada păunii/n-a atins marginea de jos a genunii”.

Iubirea e supra-tema vieţii, care pe toate le învinge, ca împlinire şi biruire asupra efemerului distrugător, asupra clipei transfigurate, în tăceri imaculate, cum sunt cuvintele într-o pagină de carte, Unică floare, dar aceleaşi petale: iubiri aurorale sau iubiri absolute, iubiri mitice sau mistice, iubiri alternative sau iubiri peste fire, capricioase sau angelicate, neîmplinite sau salvate, celebre sau tomnatice, minore sau nemuritoare, androgine sau stranii, înstrăinându-ne, prin căutare reciprocă, în atât de vag spaţiul nehotărârii, toate, cele mari, adevărate, iubiri vinovate, sfârşesc în moarte, reînviate doar prin giulgiul tăcerii, cum litere necitite, în pagini de carte. Iubirea e uitare şi anamneză, topite clipe într-un răstimp de contemplare. Iubirea e uitare, uitare de sine, ocazie unică de regăsire, ca întreg mistuit de un sfâşietor dor, neînrobitor.

Desăvârşite sunt sonetele italiene şi cele luciene, simetrice, stră-luciene, cincizeci şi două, în cumpăna duratei, fulgerate, de o rostire în eternitate, fie prin cuvinte înaripate, fie prin zbor şi fior de suflet covârşitor.

Lucian Strochi se întrece pe sine, lămurindu-şi darul şi harul, prin chemare interioară, răsărind din acel odinioară, chip şi arhechip al clipei de început („e o tăcere de-nceput de lume”), fie prin asfinţire de lume, în tăcere, cum, spus (rostit), Cuvântul în alt cuvânt apune: cu fiecare gând însemn un nume/adulmec din tăceri o muzică anume/ mi-s slovele neînţelese rune”(Sonetul XIX).

Cuvintele în sine lor sunt neputincioase, sfărâmicioase şi perisabile, precum huma neînsufleţită, fiind aşteptare vie, şi, doar prin cuvinte pot face ca ceva să fie, ca prin rostire ele să învie: calpe cuvinte cad cerşind colindă.

În acelaşi Sonet (XIX) găsim o definiţie a poieticului, ca artă a rostirii, dincolo de fire, ca însufleţire a formei, nu prin privire doar, ci prin auzire, prin trecerea vămilor consoane, spre eliberare şi respirare, prin epifanice vocale: Poetul sculptează de aer statui.

        Statuile de aer fac să vibreze prin rostire arpegii suitoare, spre înălţare, din treaptă în treaptă, ritmic, făcând, prin suspendare sau cezură, clipa să învie, princiar, ca un duh răsfrânt în poezie. Sonetele luciene, ancadele, simetrice celor italiene, fiecare având o temă-dedicaţie, sunt repere vii, cu o partitură virtuală aparte, sunt fragmente vibrante, pline de înţelesuri ascunse, răsărind, prin imagini vii, neaşteptate. Pentru cine are darul aşteptării şi al ascultării fiindu-i dat să se lămurească asupra înţelesului adânc, profund, cum ţi-e dat să te întâlneşti cu sinea ta, înscrisă, într-o carte vie, în care doar citindu-ţi numele faci litera să învie: Cuvintele sunt roiuri mari de fluturi/ce-ţi năpădesc fără de veste-ograda/corăbii părăsind în grabă rada/iar pentru inimă şi minte – scuturi”

Cel care struneşte cuvintele, din roirea lor spre abisul tăcerii, făcându-le să irumpă, din rană, ca rună a durerii, e duhul în răspântie de înălţare, e „ochiul din frunte care stă la pândă”, fiindu-ne ocrotitor, mântuitor şi biruitor, în chip de atotputernic veghetor. (Gheorghe Simon. Postfaţă la Ancadierul, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2014)

Să remarcăm câteva lucruri: deşi criticii au evident pentru preferinţe pentru un sonet sau altul, numărul sonetelor evidenţiate de diverşi este destul de mare. Astfel sonetele I, III, VII, VIII, X, XI, XII, XIII, XIV,  XV, XVI, XVII, XIX, XXI, XXII, XXIV, XXVI au fost comentate şi reproduse total sau parţial în comentarii; lor li se adaugă sonetele selectate de Radu Cârneci în Antologia sonetului românesc, Bucureşti, 2009, vol. 3, pp. 213-217, p. 337, respectiv sonetele VI, VII, XXII, XXV, IV). Cu alte cuvinte, au fost comentate în total 20 de sonete dintr-un total de 26.

Comentariile strict tehnice (rimă, măsură, figuri de stil etc.) se găsesc la sfârşitul Sonetelor italiene şi a celor engleze, după comentariile pentru fiecare sonet în parte.

Acest volum este primul din seria volumelor de comentarii la ANCADIERUL.

Un al doilea volum va fi dedicat speciilor poetice propuse de mine, respectiv Ancadele, Lucansele şi Lemele.

Estimez că aceste volume de comentarii vor fi elaborate în 4-5 ani şi vor fi în număr de 8-10.

În acelaşi timp, fiind însoţite de speciile respective (ca text liric), volumele pot fi citite ca opere independente, „solidare, dar şi solidare”.