Fragilă, semănând cu o Ofelie (blondă, ingenuă, îndrăgostită), Ana Maria Margine pare o adolescentă aflată la vârsta primelor decizii, neştiind ce să aleagă între „drept” şi „medicină”, între „filologie” şi „artele plastice”.

Tablourile sale din  „personala” de la Galeriile Lascăr Vorel din Piatra Neamţ o contrazic însă violent, imaginarul său (când molatic, când agresiv, când alveolar şi aluvionar aducând şi adunând obiecte cu o simbolistică generoasă, pusă de multe ori sub semnul oximoronului şi/sau al antitezei, într-o propunere plastică barocă, matură), trădând o mare experienţă artistică.

Cochetând multă vreme cu literatura (cu bune rezultate!) Ana Maria Margine practică un discurs narativ când oniric, când fantastic, când suprarealist, când realist (dar atunci folosind tehnica colajului de tip analeptic).

Naraţiunea e adesea „în ramă” – la propriu şi la figurat – „înscenările” sale putând fi povestite uşor, din cauza coerenţei extraordinare şi a unei tehnici impecabile. Există în blândeţea sufletului artistei şi o notă de răzvrătire, de neacceptare a canoanelor. Ambiguitatea naşte povestea, dar tot ea o sugrumă.

Portretul unei femei (brunetă, cu trăsături ascuţite, nu neapărat aspre) este de fapt un autoportret „de necesitate”: rămasă fără model, artista a vrut să finalizeze lucrarea începută.

Contrastul dintre portret şi autoportret  este puternic; totuşi se întrezăresc şi câteva linii comune.

Într-un alt tablou, un copil priveşte lumea: direct, dar după o sârmă ghimpată. Până şi irisul i se schimbă, ochiul devenind ciacâr, marcat de tragediile cumplite pe care le anunţă. Tiara este cea a unui papă (are şi însemne papale!), dar se termină în capete de vulturi, cu ciocuri necruţătoare.

O femeie în negru pare o proiecţie a unui personaj din suita albastră a personajelor lui Picasso. În faţa ei se „consumă” o alegorie, un vultur agonizează ucis parcă de un porumbel. Să fie triumful păcii asupra războiului?

Un portret de domniţă reuşeşte să impresioneze prin contururile delicate (gât de Modigliani), prin profilul de icoană, dar şi de statuie antică, printr-un verde sinope, heraldic.

Somnul e poate cel mai narativ tablou: doi copii dorm îmbrăţişaţi, visând la o lume în care peştişorul poartă pălărie, calul aripi ca un veritabil Pegas, melcul înaintează triumfător spre mijlocul tabloului, iar turnuri de castele minunate se pierd în zare.

În Soarele negru înregistrăm explozii solare, dar şi un dans al ielelor, prezenţe fantomatice, albe într-un decor violet; verdele se topeşte şi el în violet, sugerând o auroră boreală.

Impresionantă e şi o Cruce-roată, intersecţie de lumi, dezvoltând mituri încă neîntrupate.

O lume a tăcerii ne poartă spre beţia adâncurilor, dominând ultramarinul, spart de un vulcan submarin.

Oarecum singular, retras parcă de pe această lume, dar dialogând doar cu ochii, Părintele Iustin ne priveşte curios şi îngăduitor.

Cu Ana Maria Margine plastica din Neamţ năpârleşte convingător.

Dincolo de matricea inconfundabilă a unui ţinut fixat în peisaje memorabile de atâţia artişti, proliferează un imaginar de o forţă indiscutabilă, probând o maturitate artistică reală, chiar dacă pare contrazisă de faptul că artista are la Piatra Neamţ o primă expoziţie personală ( a mai avut una, dar în Belgia).

Sunt convins că despre Ana Maria Margine vor vorbi în curând dicţionarele de artă plastică contemporană, în termeni dintre cei mai laudativi.

Lucian Strochi