Începu vânătorul, care le mărturisi pe loc tuturor că se numea Andronic:

– Lumea asta are multe şi nebănuite frumuseţi. Acum cinci ani, exact acum cinci ani, hălăduiam tot pe aceste meleaguri. Încercam să număr cerbii şi urşii, pentru asociaţia noastră. Era foarte cald şi mă adăpostisem într-o lizieră de pini, aflată cam la vreo trei kilometri de aici. Aveam o privire ageră şi o vedere bună, până hăt în vale. Am stat o vreme, parcă aşteptând ceva. Atunci am văzut cerul înroşindu-se, departe, în zare, ca la un uriaş pârjol. Nu ştiam unde şi ce arde, dacă   s-au aprins păduri, păduri trebuie să fi fost, căci prea era mare lumina aceea.

Eram ziua în amiaza mare, dar lumina părea cea din amurg, unul dintre acele amurguri rare, care incendiază totul: ceruri, păduri, însuşi pământul şi apele. Apoi am văzut, cu multă uimire, cerul deschizându-se, schimbându-şi culorile, trecând din roşu în galben şi apoi în verde deschis, aşa cum e ochiul râsului. Cerul era o perdea uriaşă, cu falduri mereu mişcătoare, parcă atinsă de un vânt puternic ce venea din înalturi. Părea un curcubeu care flutura asemenea unei flamuri. Nu ştiu cât am stat şi am privit aşa, rămăsesem nemişcat şi mut, fără putere, admirând minunea aceea pe care nu o puteam numi, nu ştiam ce este, n-aş fi crezut până atunci că poate să fie pe lume o asemenea frumuseţe. Mă gândeam că, dacă doar eu o văzuse şi aveam să povestesc celorlalţi ce văzusem, sau nu aveam să-mi găsesc cuvinte potrivite pentru a descrie o asemenea minune, sau nu voi fi crezut. Şi atunci s-a petrecut o a doua minune, din spatele meu, din stânga a apărut un soi de cerb uriaş, cum nu mai văzusem, cu coarnele ca nişte lopeţi, adunate într-o coroană. Am crezut pe loc că este chiar Împăratul Cerbilor, aşa cum îl aflasem din basme. Nu ştiam ce să fac, dacă să trag sau nu. Nu era un animal frumos, dar era cu adevărat impunător şi cred că era foarte puternic, ar fi pus pe fugă orice urs, iar lupul n-ar fi fost pe lângă el decât un căţelandru jalnic. Până la urmă    l-am împuşcat, nu ştiu de ce, mai mult ca să am o dovadă că ceea ce văzusem eu nu era doar o închipuire. M-am apropiat de el: era şi nu era cerb. Mai târziu, după ce animalul a fost dus la un muzeu de ştiinţele naturii, am aflat că aveam dreptate, animalul era din familia cerbului, numai că era un elan, că era o raritate, pentru că trăieşte mult mai la nord, nu ajunge până la noi decât extrem de rar, ca acum. Şi am aflat şi dezlegarea primei minuni: fusese o auroră boreală, care, la fel, se găseşte destul de frecvent, dar aproape de capătul pământului, tocmai la polul nord. Şi mai e ceva: cât timp priveam încă uimit animalul ucis, s-a apropiat de mine haiducul Cernatovski, încă celebru pe atunci, deşi îmbătrânise mult. Venise în spatele meu ca o pisică. Deşi sunt vânător, nu l-am auzit, de parcă ar fi avut învelite în pâslă încălţările.

Mi-a vorbit primul:

– Nu te teme, am venit pentru că am auzit foc de armă şi am vrut să văd mai bine ce se întâmplă.

– Nu mă tem, i-am răspuns, dar numai eu mai ştiu ce era în sufletul meu.

A rămas şi el mut de uimire, necrezând că poate exista pe lume un asemenea animal. A plecat tăcut, aşa cum îl ştiau toţi, cei mai mulţi din poveşti, cu bărdiţa de care nu se despărţea niciodată, sprijinită în mâna stângă, senin, ca şi cum ar fi fost doar o părere, un duh, nu un om. Am auzit că a fost atât de impresionat de ceea ce văzuse, considerând animalul, arătarea ca un semn de la Dumnezeu, că s-a cuminţit de atunci, a spus-o asta autorităţilor care l-au iertat şi a devenit un paznic de domnişoare, însoţindu-le pe acestea de la Cercul Gospodinelor până în oraş şi înapoi, păzindu-le, nu atât de alţi haiduci, ci de tineri cu priviri semeţe şi gânduri aprige, care poate nu le-ar fi făcut nimic, dar oricum le-ar fi speriat, mai ales la vreme de seară.

Atunci când autorităţile l-au iertat, i-au făcut jandarmii o vizită pe acasă, că avea casă şi el, ca toţi oamenii. N-au găsit nimic compromiţător, dar s-au minunat de măiestria lui. Cernatovski avea două camere. În prima toată mobila era făcută din lemn, toată era lucrată din bărdiţă, nu avea niciun cui de fier, totul se ţinea numai din îmbinarea lemnului, deci fără clei sau cuie. Dar şi mai miraţi au fost când au pătruns în cea de a doua cameră: acolo au găsit patru scaune şi o masă făcută în întregime din flinte şi pistoale, o adevărată operă de artă. I-au luat-o, sub pretext că armele erau încă funcţionale, adică puteau să tragă, deşi haiducul le sudase şi nu mai aveau închizătoarele, percutoarele adică.

Prea era frumoasă şi preţioasă mobila ca să stea într-o casă de haiduc, chiar pocăit. Cine ştie în ce casă boierească e acum!

– Şi Cernatovski ce a zis? întrebă pictoriţa.

– Ce să zică? A ridicat din umeri. A înţeles că mobila făcea parte din preţul iertării sale…

O vreme nimeni nu spuse nimic. Tăcerea umplu toate golurile din încăpere, se strecură afară: Oamenii păreau vrăjiţi, nu împietriţi, ci vrăjiţi, aşa, ca într-o poză de grup.

Apoi călugărul, la început şovăielnic, pe urmă din ce în ce mai însufleţit:

– Muntele acesta e un munte sfânt şi sacru. Nu sunt foarte bătrân, după canoanele firii, dar am văzut şi am auzit multe.

Muntele acesta e un tunel energetic, tunel ce străbate tot pământul şi iese pe parte cealaltă, în cealaltă emisferă. E ca un horn sau poate e o pâlnie sau o piramidă. De ce ar veni tinerii aceia în fiecare an, de se ţin de mână în noapte de Sânziene, când se spune că se deschid cerurile, sau chiar se drăgostesc, după ce ele, fetele, se tăvălesc în rouă să fie mai iubite şi ele mai iubite şi mai frumoase. Se ţin de mână şi se cred fii şi fiicele soarelui şi formează o horă. Mai nou au venit şi vin şi yoghini, adepţi misa, ei cred că muntele acesta e sacru şi sfânt. Fac şi ei o horă, dar şi o spirală, căreia îi zic că e a cerului.

– Ei, chiar piramidă! exclamă neîncrezător cel ce părea a fi pădurar.

– Da! se însufleţi, parcă peste limita cuvenită, călugărul. Am văzut-o şi eu! E o piramidă ciudată, formată între trei vârfuri de munte şi care uneori apare doar aşa ca piramidă, alteori piramida apare cu o aură, aşa ca la sfinţi, numai că aura piramidei e mai palidă pentru că e uriaşă şi, cel mai adesea, apare deasupra piramidei un curcubeu. Dar asta se întâmplă nu de Sânziene, ci mai târziu, pe 6 august, când e hramul muntelui, e atunci Schimbarea la Faţă.

– Până nu o văd, nu cred! se încăpăţână pădurarul.

– Parcă ai fi Toma Necredinciosul… spuse deloc supărat călugărul.

– Păi chiar aşa mă cheamă, adică Toma!

Râseră toţi cu poftă.

Interveni alpinistul:

– Şi eu am văzut un curcubeu miraculos. Din păcate într-o împrejurare tragică. Murise, foarte tânăr, un prieten de-al meu din Dorca. Nu împlinise treizeci şi trei de ani, nu era însurat. Murise pe neaşteptate, de leucemie. Se suspecta de un ulcer. Avea dureri puternice de stomac. Până atunci nu fusesem în acel cimitir. Am văzut că toţi cei îngropaţi acolo muriseră la o vârstă aproape neverosimilă. Nimeni nu trecuse de patruzeci de ani. Atunci mi-am dat seama că muntele era de vină. Muntele şi oamenii. Aici e un zăcământ bogat de uraniu. Cât timp nu a fost exploatat, cât timp nu au fost despădurite dealurile, stratul de pământ de deasupra minereului mai proteja cât de cât oamenii. Apoi sterilul scos, cât şi muntele spălat de ploi au iradiat păşunile, apele, oamenii, încetul cu încetul. Şi oamenii mor aici toţi de leucemie, o formă de cancer al sângelui. Dar vroiam să vă spun altceva: ziua în care era înmormântat prietenul meu era una indecisă, destul de cenuşie, deşi în câteva rânduri se arătase şi soarele. Apoi, pe un cer brun, aproape negru, a apărut, imens şi clar, un curcubeu uriaş. Poate că era un semn că sufletul prietenului meu avea să fie primit cât de curând în Rai…

– Da, pe aici se petrec multe minuni…, admise Toma. Multe sunt legate, aşa cum bine s-a spus până acum, de cer şi de munte. Eu cred că una dintre cele mai mari minuni ale firii, ale naturii rămâne fulgerul.

– Dar fulgerul are o explicaţie ştiinţifică! protestă medicul alpinist. Nu poate fi trecut printre minuni! La urma urmelor e un lucru cât se poate de normal, de logic…

Toma îi înlătură ultimele vorbe cu podul palmei, hotărât să nu cedeze.

– Nu despre asta e vorba. Ştiu şi eu ce e un fulger şi din ce cauză apare. Şi ce e un trăsnet. Minunile sunt legate de efectele trăsnetului.  Îmi poate spune cineva de ce un tulnic făcut dintr-un stejar obişnuit are un sunet înfundat şi spart şi, dimpotrivă, tulnicul are un  sunet plin, rotund, clar, atunci când e făcut dintr-un stejar trăsnit? De ce un catarg făcut dintr-un brad trăsnit nu va putrezi niciodată, pe când alt catarg, făcut dintr-un brad obişnuit va putrezi chiar dacă şi el e plin de răşină? De ce un brad trăsnit va da un lemn bun pentru viori şi unul neatins, nu ?

– Nu ştiu dacă toate acestea se datorează trăsnetului, fulgerului, tunetului. Poate că există şi alte explicaţii, legate de compoziţia solului, de precipitaţii, de expunerea la soare, de o mie şi unu de motive pe care nu le cunoaştem sau nu am avut timp sau nevoie să le cercetăm.

– Da, s-ar putea să conteze şi aceste lucruri, mai adăugă Toma, pe un ton neobişnuit de împăciuitor.

Terminaseră de mâncat şi tăcură câteva clipe bune, ascultând sau privind ploaia de afară, pe care o uitaseră o vreme.

– Eu cred, reluă discuţia călugărul, că fulgerul, tunetul şi trăsnetul sunt semne ale lui Dumnezeu. Fulgerul e Lumina Lui, tunetul e Glasul Lui, iar trăsnetul e Pedeapsa sau Binecuvântarea Lui.

– Ce binecuvântare poate fi un trăsnet?!?, vorbi, pentru întâia oară, ţăranul îmbrăcat orăşeneşte. Trăsnetul rămâne doar pedeapsa lui Dumnezeu! Chiar dacă Toma a încercat să ne arate câteva din binefacerile sale…

– Am să vă povestesc atunci ceva şi am să vă rog să-mi spuneţi ce credeţi despre cele povestite. Pe timpul Marelui nostru Ştefan, – sfinţit fie-i numele! -, a fost turnat un clopot la Viena, din fier, din bronz, din argint şi din aur. Clopotul acela era clopot de pace, de primejdie, de bucurie şi de întristare, după locul unde era bătut şi după cât de puternic şi de repede era bătut. Parcă vorbea tuturor pe limba lor şi toţi îndrăgeau acel clopot. După trecerea la cele veşnice ale Marelui Voievod, turcii s-au arătat foarte doritori să pună mâna pe clopot şi au venit câte frunză şi iarbă să-l ia cu dânşii. Numai că, minune, clopotul dispăruse! Şi era un clopot din cele mari, depăşea bine o jumătate de tonă! Turcii s-au mâniat, făcuseră atâta drum şi zdroabă şi acum trebuiau să se întoarcă cu buzele umflate! Aşa că au început să însemne nasuri şi să taie limbile călugărilor, doar-doar de or afla unde e ascuns clopotul, că de dispărut nu avea cum să dispară. Călugării, spre lauda lor, au îndurat toate acele grozăvii şi silnicii, fără să scoată vreun cuvânt despre clopot. Aşa că turcii au mai stat o vreme, au mai prădat câteva sate şi au făcut cale întoarsă, nu aveau ce face, clopotul parcă dispăruse în pământ. Şi chiar în pământ era îngropat clopotul şi acei mucenici, desfiguraţi şi fără limbi au fost numiţi de mai marii noştri arhierei păzitori ai clopotului şi aşa au rămas până azi, păzindu-l de duşmani, timp de cinci sute de ani. Abia acum clopotul a fost dezgropat şi se află la loc de cinste în mănăstirea noastră.

– Şi ce legătură are clopotul cu trăsnetul? întrebă curios, dar şi oleacă oţărât, ţăranul.

– Are, pentru că a fost trăsnit de câteva ori şi acum clopotul are glasurile de care am vorbit, adică de primejdie de pace, de bucurie şi de jale, oriunde l-ai bate şi oricât de repede. Se spune că clopotul sună pe glasul inimii tale. Adică, dacă eşti trist clopotul sună a jale; dacă eşti vesel, dimpotrivă. Şi mai e o minune în mănăstirea noastră. Şi anume icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, Maica Maicii Domnului nostru Iisus Hristos.

– Să nu-mi spui că şi icoana are vreo legătură cu fulgerele şi trăsnetele! interveni şi Toma.

– Are… Şi să vedeţi de ce. Într-un an s-au găsit doi furi care au încercat să plece din biserică cu această icoană. Se ştia că era făcătoare de minuni, ajuta oamenii la secetă, la boli ce nu-şi aflau vindecare la doctori, aşa că s-au gândit cu mintea lor bolnavă că, dacă o vor vinde, vor lua bani buni pe ea. Nu s-au gândit că nimeni nu va cumpăra o asemenea icoană, fără să se teamă de pedeapsa lui Dumnezeu.

– Dar, din câte ştiu icoana e ferecată în argint şi numai argintul ar fi făcut o groază de bani! spuse ţăranul.

– Poate. Oricum, unul dintre ei a desprins icoana şi a dat-o jos de pe postament. Numai că pe loc i s-a strâmbat gura şi nu s-a mai putut mişca din loc. Celălalt, a stat o vreme, apoi a luat el icoana şi a scos-o afară din biserică. Atunci din senin a căzut peste el fulgerul şi trăsnetul. S-a auzit un strigăt neomenesc şi oamenii au aflat că se întâmplă ceva şi s-au grăbit spre biserică. Icoana rămăsese neatinsă, dar tâlharul era mort, înnegrit tot, ca un diavol. Celălalt hoţ a fost găsit lângă porţile împărăteşti, paralizat. Până la urmă a scăpat, căci, impresionat de puterile icoanei, s-a pocăit şi a ajuns chiar frate de-al nostru şi şi-a recăpătat obişnuinţa de a merge. De atunci, în fiecare an, la hramul bisericii, vin mii de pelerini, închinându-se la icoană.

Femeia în negru se hotărî să vorbească şi ea:

– Văd că până acum au vorbit numai bărbaţii. Să se mai spună despre noi femeile că suntem cele mai guralive! N-aş fi intrat în vorbă, dacă cele ce s-au rostit aici nu ar avea legătură cu moartea bărbatului meu, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Cei care sunt de pe aici îl cunosc bine şi ştiu că a fost un plutaş vrednic şi cuminte. Nu vântura vorbele, banii, târgurile. Îşi iubea casa şi nevasta. Şi o spun asta fără ruşine, căci meritul e al firii lui, nu e al meu. Erau tot nişte ploi grozave, fără sfârşit, păcătoase, sâcâitoare, ca şi cele de până acum. Nu e bine să plutăreşti pe vreme de ploaie, asta o ştiu cel mai bine plutaşii, nu pentru că te-ar stropi câteva picături căzute de acolo din înaltul cerului, ci pentru că ploile schimbă faţa şi firea râurilor, a apelor şi niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Aşa că plutaşii stăteau cu plutele la mal, aşteptând să se schimbe vremea. Pe râu deja trecuseră două viituri, ce aduseseră destule stricăciuni şi jale în vale, luaseră chiar vreo câteva case sau le strâmbaseră de nu mai puteau fi locuite nici de Scaraoschi.

Ce vă spun se întâmpla în urmă cu şapte ani, de asta sunt şi eu aici, să-i fac bărbatului meu cele cuvenite de şapte ani.

Venise vorbă din port că turcii aşteaptă catargul cel mare, pentru care plătiseră o groază de bani şi, dacă nu ajungea la timp, pierderea era mare din partea celor care vânduseră catargul, urmau să plătească nu ştiu ce penalizări, la care se adăugau şi taxele pentru staţionarea vasului în port. Aşa că plutele au trebuit să coboare spre fluviu, spre port. Şi mai era şi atâta cherestea, atât de căutată, cine nu are nevoie de lemn, aşa că s-au alcătuit plutele şi au pornit, erau cinci plutaşi şi bărbatul meu era la cârma cea mare, nu mai ştiu cum îi spune. Au plecat pe cea mai nepotrivită vreme, adică noaptea dinspre 23 şi 24 iunie, în noaptea de Sânziene, când rosturile lumilor se schimbă, când iese un glas din eleşteuri, care strigă tot mereu: „Ceasul a venit, voinicul n-a sosit!” şi „Cine nu-şi vede la răsăritul soarelui umbra capului va muri în cursul anului”. Şi cum să-ţi vezi umbra capului, dacă afară ploua de parcă cerul îşi ieşise din ţâţâni? Mă dusesem şi eu în noaptea aceea în pielea goală pe câmp, să  culeg buruieni, după ce mă spălasem, căci buruienile culese atunci te vindecă de toate boalele. Am cules sânziene, usturoi, cicoare, cimbrişor, trifoi-alb, sulfină, pelin, ramuri de arin şi de alun şi alte buruieni numite rod, mă drăgostisem cu bărbatul meu, că aşa era obiceiul şi cine face dragoste în noaptea asta face dragoste tot anul; scosesem de prin casă şi din lăzi toate hainele şi ţesăturile ce le aveam şi le-am  întins sub streşină, aşteptând  soarele, pentru ca apoi, spre seară, să le aşez iarăşi la locul lor, punând prin betele lor diferite flori; scosesem toată pâinea şi grăunţele afară, ca să nu facă gărgăriţe; „măritasem cânepa” ducând la câmp unt, ca să fie cânepa moale ca untul, şi mătase ca să fie firoasă ca mătasea; mă plimbasem în jurul ei  zicând: „Săriţi toate cânepele de pe hotar şi ajutaţi pe cânepa mea!”; mă dusesem printre semănături, ca să atrag rod şi spor în holda fiecăruia pusesem drăgaică în putinei, spre a avea lapte bun şi mult; împărţisem pentru cei săraci tot felul de fructe, pentru rodirea pomilor;  mângâiasem cu flori de sânziene stupii, să dea miere bună roiurile de albine. Iar Ioan, soţul meu, spre a avea cu cuvântul trecere la toţi împuşcase un cuc, îl fripsese şi îl mâncase fără pâine şi sare, dar  îmi dăduse mie capul cucului, pe care ar fi trebuit să-l poarte lui totdeauna cu sine, ca să aibă noroc.

Pe la miezul nopţii culesesem iarba-fiarelor ce înfloreşte atunci, dar numai pentru câteva clipe. Aşa că pot descuia orice încuietoare, şi port această plantă la brâu şi încolăcită împrejurul degetului mic de la mâna stângă. Culesesem de pe câmp, tot în acea noapte magică, floarea Sânzienelor, care, se spune, te duce la o comoară. Şi tot atunci, ceva mai devreme de miezul nopţii culesesem şi ferigă, ce înfloreşte doar în acea noapte, între zece şi doisprezece, doar în câteva  minute, luminându-se ca ziua de soare toate locurile de pe lângă ea şi eu cunoscând-o, am putut-o prinde şi lua. Cum să vă spun: floarea ei e albă şi strălucitoare ca o stea şi ţine doar până la cântarea cocoşului şi apoi se trece. Se spune că numai cei aleşi şi dracul o văd când înfloreşte. Floarea de ferigă e foarte bună de noroc. Cine o are la casă, norocul vine la el.

Sigur că trebuie să citeşti semnele şi cărţile sfinte. Şi mai ales să respecţi ce scrie în ele. Şi semnele trebuie tălmăcite corect şi respectate. Altfel se întorc împotriva ta. Şi cu toate că ştia multe, chiar mai multe decât mine despre care se spune că ştiu multe, Ioan n-a ţinut cont de ele, nici de îndemnuri şi de porunci.

Căci de Sânziene, dis-de-dimineaţă, soarele se spală pe faţă în timpul răsăritului, sub înfăţişarea unor lungi raze luminoase. Lumea se fereşte a se scula de dimineaţă, căci este credinţa că va vedea trei sori. Şi cine a văzut trei sori, va orbi. Soarele dansează, joacă pe cer sau stă pe loc la amiază şi atunci arde piatra în apă.

Cine lucrează în această zi, moare. S-a întâmplat asta nu departe de satul nostru: un sătean tocmai lucra în ziua de Drăgaică la vie. Deodată o furtună s-a dezlănţuit cu fulgere şi trăsnete. O lumină vie şi o tunătură grozavă, şi omul a căzut în ţăndări la pământ.

Cine lucrează în această zi va fi pocit, va înnebuni şi va fi jucat de Drăgaice. Mai cu seamă fetele se feresc de a lucra, căci astfel nu se mai mărită. Se ţin cinci zile de odihnă până la Sf. Petru. Se ţin pentru boli.

Cei ce lucrează în această zi cad din pomi când se duc după poame.

Cine doarme sau lucrează în această zi îngălbeneşte ca floarea numită sânziană.

Ioan uitase că nimeni nu trebuie să se scalde în această zi, căci e primejdie de înec. E adevărat că se spune că cine se bizuie pe puterea sa de a trece de trei ori o apă înot, fără să se odihnească, se poate scălda tot anul în orice fel de apă, fără a se mai teme de înec. Şi Ioan era un bun înotător.

Lucrând în acea zi, bate grindina şi vin furtuni. Şi câte nu trebuie să mai faci şi de câte nu trebuie să ţii seama pentru această zi! Până la Sânziene trebuie să nu turteşti prune, să nu le tai cu brişca, că va bate piatra. Ziua se serbează pentru încetarea florilor de a muri. Drăgaica se ţine mai ales că mănâncă viermii merele. Cine lucrează în această zi, i se amărăsc castraveţii vara.

Sânzienele se ţin din cauza pagubelor ce le suferă oamenii din cauza lupilor. Sânzienele sau Drăgaica, e aproape acelaşi lucru, se ţine şi pentru urs. De aceea ziua se mai numeşte şi Ursina; şi pentru că acum îşi pierde glasul cucul şi se preschimbă în uliu, ziua se numeşte şi Amuţitul cucului. Se dau foc murdăriilor, ca să dispară duhurile cele rele. Se pune verdeaţă (ramuri de anin şi alun) prin zarzavaturi, spre a nu fi stricate de mană şi viermi. Ciobanii au obiceiul de a ţine mai mult oile în staul, pentru că atunci de multe ori mănâncă iarbă cu gălbează. E rău de foc. Se ţine ca să nu pălească bobul grâului, ca să nu ia foc grânele. Adună femeile diferite flori şi buruieni, pe care le conservă spre a se afuma şi a avea cele ce nu fac copii. Florile culese în această zi spun că mai sunt bune pentru tuse, pentru diferite boale, pentru urâciune şi pentru afumarea vitelor, când sunt bolnave. Se ţin pentru lecuirea multor bolnavi, pe care trebuie să-i găsească răsăritul soarelui în apă rece. În această zi se dau foc murdăriilor, ca să dispară duhurile cele rele. Se pune verdeaţă (ramuri de anin şi alun) prin zarzavaturi, spre a nu fi stricate de mană şi viermi. Ciobanii au obiceiul de a ţine mai mult oile în staul, pentru că atunci de multe ori mănâncă iarbă cu gălbează.

Drăgaica se ţine şi pentru pui. Oamenii se încing acum cu cicoare, cu pelin, pentru durere de mijloc. Aceste cununi de cicoare le păstrează şi zic că, bând apă prin ele, scapă de friguri cel bolnav.

Femeile nu cos, nu taie cu foarfeca, pentru ca hainele să nu fie stricate de molii. Şi tot astăzi se face şi pomenirea morţilor. Iată, v-am adus după datină şi  vă  împart fiecăruia castraveţi, pâine şi mere dulci şi  busuioc verde; şi abia după ce împart toate acestea vă dau şi fructe noi, căci nu e bine să mănânci niciun fel de fructe noi până nu ai împărţit pâine şi busuiocul, merele şi castraveţii. Şi tot în această zi se face descântecul de întors inima unuia către altul, spre a alunga vrajba dintre doi inşi şi a aduce între ei bunătatea şi voia cea dragă. Adică între mine şi soţul meu.

Să fim atenţi de va cânta astăzi cucul. De va cânta şi după această zi, va fi foamete, războaie şi alte nenorociri.

Iată acum plouă şi dacă plouă în ziua de Sânziene, se face gălbează cu grosul.

Iar dacă tună, pică alunele, că se învermănoşează. Şi fermecătoarele iau rodul pământului de la alţii.

Femeia se opri, bău cu sete un pahar cu apă, îşi trase sufletul, respirând adânc, de parcă ar fi vorbit şi fugit în acelaşi timp şi nu mai avea aer.

Pictoriţa vorbi, dând astfel glas nedumeririi tuturor:

– Ne-ai spus multe despre ziua de azi, de Sânziene, de Drăgaică, unele lucruri le ştiam şi noi, altele, mărturisesc, sunt absolut noi pentru mine. Dar tot nu ne-ai spus cum a murit soţul tău. Ne-ai spus de ce a murit, nu şi cum anume.

– Ai dreptate. Ioan încălcase mai multe legi, cu ştiinţă. Abia se desprinseseră de mal, când, văzându-se nesocotită de oameni, furtuna  s-a dezlănţuit şi mai puternic. A început să plouă atât de amarnic, de nu mai ştiai unde e cerul şi unde pământul. Se lăsase şi o ceaţă deasă, mai adevărat se ridicase din ape o ceaţă plumburie, vânătă. Apoi prin acea pâclă a apărut soarele, roşu, imens, de câteva ori mai mare decât soarele pe care îl ştim. De parcă soarele s-ar fi apropiat mult de pământ. A început să fulgere şi deodată, un fulger uriaş s-a frânt în trei: trei sfere luminoase ca trei sori, strălucind în curcubeu, aşa cum sunt baloanele de săpun, cam de mărimea unor bostani uriaşi, numai că perfect rotunzi. O sferă a atins capul lui Ioan şi ceilalţi au crezut că Ioan e un sfânt aşa cum apar zugrăviţi cei din biserici; o altă sferă s-a aninat într-un brad şi a stat o vreme acolo, ca un glob într-un pom de Crăciun; a treia sferă a plutit înaintea plutelor pe apă, de parcă ar fi vrut cineva să le arate drumul cel drept. Apoi sferele s-au spart toate: şi Ioan s-a prăbuşit în apă, ca şi cum ar fi vrut să-şi afle, precum tizul său, botezul, de data asta al lui. Şi poate că ar fi trăit dacă nu ar fi plesnit sfera din apă şi atunci fulgerul s-a scurs prin apă şi inima lui Ioan n-a mai rezistat. A treia sferă s-a sfâşiat şi ea, incendiind o mândreţe de brad, flăcările cuprinzându-l pe de-a-ntregul în câteva clipe, într-o singură flacără, uriaşă.

Odată cu Ioan au mai murit încă trei plutaşi; a rămas viu doar unul dintre ei, care a povestit mai apoi ce v-am spus eu mai înainte…

Femeia se opri din nou; se vede că acum obosea mult mai repede, oboselii rostitului cuvintelor adăugându-se şi emoţiile retrăirii unor clipe crâncene.

– De fapt, reluă femeia, Ioan a murit de două ori: atunci, de Sânziene şi atunci de Schimbarea la faţă, când l-au găsit oamenii, la câţiva kilometri mai jos, între ramuri de sălcii şi răchită, după un pâlc de trestii. Se păstrase neaşteptat de bine. Avea e drept, cămaşa înecatului, dar, în rest, arăta ca un om care doarme, căci oamenii l-au găsit cu faţa în sus, ca şi cum ar fi privit cerul, cu ochii deschişi. Şi mai curios e faptul că nu l-au năpădit furnicile, muştele sau viermii, că nu  l-au sfâşiat fiarele şi nu l-au ciugulit corbii şi alte păsări de pradă. Adevărul e că fusese acoperit cu un mâl fin care se depusese treptat cu fiecare undă de apă, straturi-straturi, de părea acum o mumie sau o crisalidă. Să mai spun că nopţi la rândul l-am visat cu rândul, când sfânt cu aureolă, cum îl văzuse plutaşul care scăpase, când un fluture uriaş, venit noaptea să se odihnească în floarea visului meu?

Am întrebat-o, parcă nevenindu-mi a crede că o asemenea femeie poate sta singură:

– Şi de atunci… de la moartea lui Ioan, nu s-a mai apropiat de tine nici un bărbat?

Femeia mă privi drept în faţă, nu ştiu cum, cu trei priviri deodată. Prima privire era verde, supusă ca a unei flăcări blânde ce suspină, că trebuie să aprindă o iarbă uscată, mulţumindu-mi pentru că, prin întrebarea mea, dădusem de înţeles că e încă o femeie atrăgătoare, care ar putea iubi şi ar putea fi iubită cu patimă; a doua privire era una a unei moarte sau a unei statui, lumina se scurgea pe ea, învinsă, fără s-o facă să strălucească, aşa încât ochiul rămânea mat, de o inexpresivitate care te cutremura. Rămâneai însă cu cea de a treia privire, de cristal neînduplecat, de burghiu, care intră în orice perete, carne, os, fier sau lemn  fără vreo ezitare. Îmi spuse:

– Am depus jurământul. De atunci am dreptul de a fi bărbat.

Capul meu s-a înclinat, aproape fără voie, semn de neasemuit respect şi milă. Ştiam ce înseamnă asta: în zona noastră unele femei, alese doar dintre văduve sau dintre fecioare au dreptul să ceară obştii dreptul să fie considerate bărbaţi.

Jurământul e incredibil de dur, prin consecinţe: femeia devenită bărbat trebuie să renunţe la orice semn de feminitate, până şi sânii îi sunt presaţi cu un fel de blană strânsă în jurul lor, nu au voie să se penseze, să se rujeze, să-şi vopsească părul, să poarte rochii sau fuste. Nu au voie să se culce cu vreun bărbat; nu au voie să fie protejate sau scutite de vreo muncă grea, pe care o fac de obicei doar bărbaţii. Sunt un fel de măicuţe păgâne, dar totul e mult mai dur şi mai sever, nimic negociabil. Un astfel de bărbat nu are voie să zâmbească, să râdă sau să verse vreo lacrimă.

Se aşternuse o tăcere grea, de pâslă. Parcă mai grea decât ploaia de afară. Noroc cu nebunul, care se trezi ca dintr-un vis urât şi începu o poveste încâlcită despre un monstru, însetat de sânge, care nu alege, vită sau om, suge sângele până când om sau animal cade jos şi apoi moare:

– L-am văzut şi eu. Aduce bine cu un liliac, numai că e mai mare decât un vultur. Are aripi de piele, cutate, când şi le strânge, aşa, ca o umbrelă. Seamănă şi cu un şoarece uriaş, dar seamănă şi cu diavolul. Are toţi dinţii la fel, ascuţiţi ca nişte mici pumnale. Se ascunde ziua, dar noaptea atacă tot ce e viu. Până dimineaţa, omul sau animalul moare, golit de sânge, alb ca varul, părăsit de puteri. Şi mai e ceva: dacă oamenii rămân neîngropaţi, sufletele lor se strâng deasupra lacului, îşi strigă durerea, cer oamenilor să îngroape trupul rămas pe pământ, îi duc până acolo şi  nu-i lasă pe oameni până când nu-i îngropă creştineşte. Şi mai e ceva: trupurile muşcate de arătare nu putrezesc niciodată…

– E un vampir, adăugă gânditor medicul.

– Nu ştiu cum se cheamă, fiecare îi spune cum vrea, eu cred că monştrii nu au nume, nu au un singur nume, de aia sunt monştri.

– Dar ai văzut şi sufletele celor ucişi de monstru, plutind deasupra apelor?

– Asta nu. Dar am văzut noaptea prin păduri, fete frumoase şi goale, care îţi iau minţile. Mie de la asta mi s-a tras, că am văzut prea multe femei goale prin păduri…

Din nou se aşternu tăcerea, parcă mai grea ca oricând. Se auzea focul în sobă şi plaoia, nesfârşită, ursuză, încăpăţânată.

Până la urmă se hotărî să vorbească şi tânărul:

-V-am ascultat cu multă plăcere şi mărturisesc faptul că am aflat multe lucruri despre care nu aveam habar. Cred că tinerii ar avea mult de câştigat dacă  s-ar hotărî să asculte mai mult ce spun cei mai în vârstă decât ei. De asta am tăcut până acum. Şi am observat ceva: că fiecare dintre noi s-a simţit obligat să spună câte ceva, o poveste, o întâmplare. S-a vorbit mult despre cer, despre fulgere şi trăsnete, despre suflete şi despre moarte. Mă gândesc că adunarea noastră seamănă cu cea dintr-un han sau dintr-o mănăstire, unde oameni atât de diferiţi povestesc despre ceva, poate îmbiaţi de un pahar de vin sau, sub imperiul spaimei, de vreo boală foarte molipsitoare. Eu sunt student la litere şi la istorie şi, cu îngăduinţa Domniilor voastre, aş vrea să vă vorbesc despre altceva, despre pământ şi despre ce se găseşte aici, sub pământ. Eu am ajuns aici pentru două lucruri: să mă documentez despre cetatea dacică aflată prin apropiere, pe celălalt munte şi despre castelul celor patru turnuri, atât de enigmatic şi atât de puţin cunoscut.

– Eh, tinereţe! Cât de avântată eşti! Şi cât de curajoasă! Crezi, tinere domn, că poţi desluşi tainele vechi de veacuri, venind doar câteva zile pe aici? Dar, pe de altă parte, ce ne-am face fără îndrăzneala tinereţii?

– Multe lucruri se ştiu deja. Au venit mulţi arheologi, istorici, au văzut, comparat şi scris despre această cetate. Au apărut cărţi, au fost descrise mormintele, monedele, podoabele găsite. Această cetate a fost una dintre cele mai puternice, cu ziduri groase de apărare şi care n-a fost trecută nicicând prin foc şi sabie, n-a fost nicicând cucerită, a învins-o doar timpul. De fapt, pe mine nu mă interesează atât cetatea, cât sanctuarul, despre care cred, e drept că pe urmele altor savanţi, că acest sanctuar a fost şi un uriaş cadran solar, un ceasornic astral, cu nimic mai prejos ca cel de la Sarmisegetuza. Sunt semne să credem că acest ceasornic e mai precis chiar decât cel al mayaşilor şi că un an dacic ar fi pe peste o sută de mii de ani!

– Dar ce ştim despre castel? Se spun despre el atâtea – se interesă zâmbind enigmatic pictoriţa.

– Eu cred că există o legătură strânsă între cele trei: cetatea, ceasornicul, castelul. Şi toate sunt legate şi de frumoasa legendă a Dochiei, o legendă a întemeierii acestui neam. De fapt, nu e o singură legendă, ci mai multe. Numai eu cunosc peste zece, dar, cu siguranţă, sunt mult mai multe. Sunt câteva fapte istorice, dintre care primul e războiul dintre daci şi romani, de fapt două războaie, ambele câştigate de romani. Unul dintre eroi e Traian, împăratul romanilor. Eroina poartă şi ea un nume: Dochia, apropiat de numele ţării, Dacia. Nu ştiu dacă Dochia a fost soţia sau  sora lui Decebal, regele dac sau una din fecioarele dace. A fost urmărită până aici de Traian, care auzise despre frumuseţea ei parcă nepământeană. Dar, când să o atingă, Dochia s-a preschimbat în stâncă. E o primă legendă, mult asemănătoare cu unele mituri greceşti, chiar dacă acolo fecioara se preschimba în dafin, de exemplu. Într-o altă legendă, Dochia urcă până pe cea mai înaltă stâncă şi se aruncă de acolo, încredinţându-şi trupul cerului şi pământului. În a treia legendă, Dochia rămâne şi ea impresionată de frumuseţea, dârzenia şi dragostea împăratului Traian şi îi acceptă dragostea şi, după ea, urmându-i exemplul, şi celelalte fecioare,  întemeindu-se astfel poporul nostru. Mai e şi legenda că Dochia ar fi scăpat, refugiindu-se printr-un tunel ascuns, un adevărat labirint subpământean, pe care îl săpaseră din prudenţă dacii, cu destulă vreme înainte, să-i apere în caz de primejdie, catacombe ce duceau până departe la fluviu şi mai departe apoi, pe calea apei, până la marea cea mare… Castelul era poarta de intrare în labirint. Avea patru turnuri: unul în triunghi, unul pătrat, unul rotund şi unul în hexagon. Toate sunt figuri perfecte şi trebuia să le descoperi şi să le descifrezi enigmele, altfel nu găseai intrarea adevărată. Sper să o descopăr acum…

– Şi dacă tunelurile sunt acum înecate din cauza ploilor?  întrebă Toma, neîncrezător ca întotdeauna.

– Orice apă se retrage până la urmă în matca ei, îi răspunse, cu o înţelepciune bătrânească, studentul.

Nimeni nu mai întrebă nimic, de parcă totul ar fi fost foarte clar şi atunci nu mai aveai ce întrebări să mai pui, sau, dimpotrivă, atât de neclar, de nebulos, încât orice întrebare ar fi fost inutilă.

Pictoriţa interveni şi ea, parcă speriată că o nouă tăcere avea  să-i învăluie, parcă s-ar fi temut de acea tăcere ca de un frig cumplit:

– Am fost atentă la tot ce a spus tânărul, inclusiv partea de început. Într-adevăr, parcă am fi fost obligaţi să vorbim toţi despre acelaşi lucru, deşi nu ne-a obligat nimeni. Uite, acum eu vă propun să vorbim despre ziua de azi. Ce zi e azi?

– Duminică, se grăbi să răspundă călugărul, semn că avea mintea exersată în ceea ce privea timpul şi îndeosebi calendarul.

– Bun, încuviinţă pictoriţa. Haideţi să vedem ce ştim despre această zi. S-ar putea să avem multe şi plăcute surprize.

– De acord, se hotărâră repede ceilalţi, cu excepţia lui Toma, care ceru îngăduinţă din partea tuturor, să se retragă vreo oră, nu să dorm, cât să îmi odihnesc spinarea, mă doare la vreme ca asta, se scuză. Şi, fără să mai scoată o vorbă, părăsi încăperea şi ceilalţi îi auziră paşii urcând pe treptele de lemn, ce scârţâiau uşor sub greutatea sa.

Toţi se încălziseră: se grăbeau să spună câte ceva nou, uneori se completau, alteori se contraziceau, se împleteau interdicţiile cu poveştile, cu lucrurile ce trebuia făcute duminica, aşa că la un moment dat, nici nu te mai oboseai să remarci cine şi ce spusese:

-E cea mai importantă şi cea mai fastă zi a săptămânii, şi e reprezentată de sfânta cu acelaşi nume.  

– E asociată bucuriei Învierii.

– E considerată mama lui Iisus.

– E zi cu noroc la dragoste şi la naşteri.   

– Duminica e femeie.

– Sf. Duminică e fată, e cea mai mare şi mai frumoasă decât toate zilele.

– Duminica e femeie şi bărbatul ei e sâmbăta. Când visezi spre duminică o femeie despletită, aceea e Duminica.

– Sfânta Duminică ar locui dincolo de Apa Sâmbetei, în palate de aur, în păduri neumblate de oameni şi este îmbrăcată în haine albe. Ea se arată oamenilor, în vis sau în realitate, pentru a-i sfătui, cum să alunge bolile şi să prevină pagubele. Poate să apară însă cu chip de femeie, cu picioare de găină, dacă oamenii mănâncă de dulce în zilele de post, zgâriată, împunsă, tăiată şi sângerată, dacă femeile au spălat rufe sau au cusut de ziua ei.

– Duminică e ziua Învierii, zi plină de lumină.

– Duminica Mare e Mama Domnului Christos.

– Să nu mături duminică dimineaţa în faţa soarelui, că o să colbăieşti faţa sfântului soare.

–  Duminica şi sărbătoarea să nu mănânci de dimineaţă, că ţi se împărtăşeşte îngerul. Câinelui să nu-i dai de mâncare duminica tare de dimineaţă, că e păcat.

– Cine se naşte duminica, e vesel tot timpul.

– Copiii născuţi duminica se ţin de norocoşi toată viaţa.

– Femeia care naşte duminca zice că are copilul noroc în viaţă; tot îi merge bine şi cu belşug mare. D-aia femeile se roagă să nască duminica.

– Duminica să nu faci foc, că, din pricina aceea, Maica Domnului e toată arsă. Să mănânci ce poţi.

– La Sfânta Duminică în casă se află o măsuţă şi un scaun, şi pe masă o oglindă iar dinaintea oglinzii stă un sfeşnic cu lumânare. Sfântul Ilie, când are să trăsnească undeva, vine aici şi se sfătuieşte cu Sfânta Duminică. Prin oglinda aceea se uita în lume, de unde vede tot ce fac oamenii; şi dacă au hotărât să trăsnească pe cineva, ia sfeşnicul cu lumânarea în mână şi ameninţă asupra oglinzii în acel loc şi în acelaşi moment a şi trăsnit… Dar, până ce nu se sfătuieşte cu Sfânta Duminică, nu face nimic.

– Duminica nu e bine ca omul să doarmă cât timp preotul slujeşte în biserică, căci nu se apropie sfinţii patruzeci de zile de el.

– Duminica dimineaţă să deschizi uşa încă pe întuneric, că, de găseşte Maica Domnului deschis, intră şi lasă noroc, dar, de e închis, nu intră.

– Când pepenii au floare multă, şi nu rodesc, strânge floarea duminică dimineaţă, când e popa în biserică, şi bate-o cu un băţ, în răscrucile drumului, şi atunci vor rodi.           

– „Duminica Tânără” se numeşte prima duminică după lună nouă. La Duminca Tânără să se cheme  preotul spre a face rugăciunea cu sfinţirea apei pentru curăţirea casei şi a familiei.

– La Duminica Tânără se îngaură (străpung) urechile copiilor mici, spre a le pune cercei.

– În Duminica Tânără îşi tund românii părul şi-şi taie unghiile. Fânul se coseşte totdeauna după ce a trecut luna tânără (nouă).

– La Duminica Tânără fetele mari se piaptănă şi taie cu foarfecele vârful părului, ca să crească mai lung şi mai des.

– Unele femei când voiesc să plece cu târbocul la râu, să prindă peşte şi, dacă e duminică, iau furca în brâu şi ies la lume, torcând câteva firicele, cu scop ca şi cum se va mira lumea de ele că lucrează duminica; aşa să se mire peştele de ele şi să iasă la maluri, să vie la târboc să-l vadă. Toate visele visate sâmbătă noaptea înspre duminică se izbândesc.

– Să nu dormi duminica dimineaţa, când auzi clopotele de la biserică, că trec şerpii peste tine.

– Să nu sădeşti duminica plante, căci se usucă.

– Când uzi florile duminica, fac viermi la rădăcină.

– Nu e bine să coşi duminica, să înjugi boii sau să lucrezi ceva, că tot ce faci e lucrul dracului şi te trăsneşte, când te-o apuca ploaia undeva.

– Să nu munceşti duminica, că-i a foc; dacă înjugi boii, faci a lup.

– Dumnezeu, pentru că oamenii nu ţin legea şi duminica, trimite pe vârcolaci să mănânce soarele – şi, de se întâmplă să bea ei apă când merg, nu-i pot face nimic soarelui, dar de nu dau de tot să-l mănânce. Atunci Sf. Duminică – vară primară cu soarele – îl acoperă cu poala şi-l scapă.

– Vârcolacii sunt nişte viermi ca ţânţarii de mari. Ei se suie la soare pe aţa ce-o sucesc femeile duminica. De aceea e tare păcat a suci duminica aţă.

– Nu e bine să se toarcă duminica, şi nici „la lună”, pentru că pe aţa aceea se urcă vârcolacii şi mănâncă soarele sau luna.

– Vârcolacii se mai fac şi din tărâţele de făină, pe care oamenii o cern duminica.

– Duminica să nu iei mângalăul în mână că face vântul în cânepă vârtecuşuri, o încâlceşte.

– Din pricină că femeile îngreunate taie duminica, li sunt copiii cu buza tăiată.

– Duminică nici să iei cuţitul în mână.

– Dacă o femeie însărcinată coase duminica, va naşte copilul cu limba cusută.

– Duminica să nu spui că te doare capul, căci te va durea mai rău.

– Duminică nu se taie pasăre, nici altfel de dobitoc, că pe urmă nu-ţi merge bine în acele dobitoace,fiind în acelaşi timp şi un mare păcat.

– Găina trebuie tăiată sâmbătă seara, că, de o tai duminică dimineaţă, în timpul slujbei, mor de boală găinile.

– Toamna, când se pune varza în putini, pentru iarnă, să nu se pună duminica, căci se cloceşte.

– Nu este bine a tăia unghiile duminica şi la alte sărbători, căci atunci se face omul lotru.

– Duminica nu se spală oamenii, căci fac bube sau capătă dureri de cap.

– Dacă te speli duminica, faci mătreaţă şi pe cingine.

– Nu e bine de scăldat copilul duminica dimineaţa, pentru că, cât creşte într-o săptămână, dă înapoi.

– Duminica să nu te speli pe ochi din cană ori din ulciorul din care bei apă, căci apoi va mirosi urât.

– Duminica cloşcă nu se pune, că ies puii monştrii.

– Înspre duminică nu se lasă toporul împlântat în lemn, că au durere de cap cei din casă.

– Când cineva lucrează duminica, trăsneşte.

– Nu se dă sare la vite duminica, pentru că se îmbolnăvesc.

– Duminica nu se descântă niciodată.

– Duminică dimineaţă să mături casa din patru cornuri cu mătura şi să arunci gunoiul în drum, aruncând şi mătura, căci, de sunt ploşniţe, sau îşi aduc farmece, sau ai huit, supărare în casă, toate se duc.

– Duminică dimineaţă se face de dragoste.

– Dacă te duci într-o duminică la câmp la mătrăgună şi-i dai mâncare şi băutură, vin şi pâine, şi o iei cu lăutari şi cu norod acasă, pe urmă o ţii tot în cinste şi te arăţi voios, şi nu te sfădeşti cu nimeni şi nu blestemi – că, de te scapi cu ceva dintr-acestea, te omoară -, apoi poţi s-o trimiţi orişiunde şi să-i ceri orişice, că-ţi aduce şi-ţi dă. Dar atâta să ştii. Să nu care cumva să treacă duminică fără a nu-i aduce  lăutari şi românii din sat să facă joc, iar tu să fii tare bucuros, mai ales în ziua asta.

– Se crede că o fată care voieşte să placă la flăcăi şi să fie cea întâi în joc, trebuie să meargă într-o duminică de frupt cu mă-sa, îmbrăcate frumos, în câmp, ducând cu sine în traistă pâine, sare şi rachiu, şi să sape acolo mătrăguna, iar în locul ei să puie acele lucruri; întrunindu-se acasă, fata trebuie să ducă tot drumul mătrăguna pe cap şi să se ferească, atât la dus, cât şi la întors, de sfadă ori ocară. Întrebată de cineva ce duce, să nu spuie adevărul, căci atunci mijlocul acela n-ar mai ajuta la nimic.

Lucian Strochi