ACTUL II

(Acelaşi decor)

TERORISTUL ŞEF (către ceilalţi terorişti): Staţi cu arma îndreptată asupra lor. Dacă mişcă vreunul, trageţi fără ezitare. Iar acum… domnilor şi… doamnă … domnişoară? Vreau să vă spun ce se va întâmpla în continuare…

TERORIST 1: Ce facem cu… ceilalţi ? (arată cu arma spre spectatori)

TERORISTUL ŞEF: Ai dreptate … păzeşte-i tu. Iar tu… păzeşte grupul.

TERORIST 2 : Să trăiţi… am înţeles!

TERORIST 1(arată spre spectatori): Şi dacă mişcă vreunul?

TERORISTUL ŞEF: Tragi fără ezitare! Un prizonier mort e oricând mai sigur decât unul viu. Tragi fără ezitare. Foc automat! Te asigur că după aia nu mai ai probleme!

TERORIST 1: Să trăiţi… am înţeles! Trag fără ezitare… o rafală… foc automat… un sector întreg!

TERORISTUL ŞEF (schimbând tonul): Am înţeles că sunteţi actori!?!

STELA: Exact! Nu înţeleg ce amestec noi în povestea voastră!

TERORISTUL ŞEF (stăpânindu-şi mânia, vorbeşte calm): Dacă aveţi puţină răbdare, vă vom explica imediat. Pentru că sunteţi actori… profesionişti, nu ?!?…

RODOLFO: … Profesionişti… ce, nu se vede?!?

TERORISTUL ŞEF: Atunci… Nu vă cer altceva decât să vă faceţi meseria!

STELA: Nu înţeleg!

TERORISTUL ŞEF: Dacă ai răbdare, vei înţelege! Vă cer să improvizaţi… adică să interpretaţi un rol. Un rol pe care vi l-aţi dorit mereu. Rolul vieţii voastre…

STELA: Orice?

TERORISTUL ŞEF: Să nu exagerăm… nu chiar orice: am spus „rolul vieţii voastre” – dar nu la figurat, la propriu – ; va trebui să ne demonstraţi că sunteţi actori… mari actori… actori profesionişti… să ne convingeţi, pe mine şi pe colegii mei, că sunteţi ne – mai – po – me – niţi! Vă avertizez, miza este foarte mare!

RODOLFO: Eu tot nu înţeleg… miza… ce miză ?

TERORISTUL ŞEF: Dacă ai răbdare, vei înţelege! Suntem încă în tratative cu autorităţile. Am cerut, pentru fiecare din voi o sumă rezonabilă, ridicolă chiar; pentru fiecare din voi câte un milion de dolari şi am fost refuzaţi categoric: ni s-a spus că e mult prea mult!

STELA (sincer revoltată, uitând în ce situaţie se găseşte): Prea mult pentru viaţa unui actor? Pentru viaţa unui om? Incredibil! Şi noi care ne-am plătit întotdeauna… la timp… taxele şi impozitele!

TERORISTUL ŞEF: Aveţi perfectă dreptate! Aşa m-am gândit şi eu. Ei bine, am fost refuzaţi. Categoric. Atunci ne-am hotărât să facem altceva. Prin acţiunea noastră, noi am îmbrăcat deja cămaşa morţii. De fapt, viaţa noastră nu mai contează de foarte mult timp… Aşa că ne-am hotărât să ne oferim aproape gratuit un ultim spectacol… Cum se spune: Pâine şi circ. Pâinea nu ne interesează: vrem circ! Aşa că, fiecare dintre voi va trebui să improvizeze, să interpreteze rolul vieţii sale. Cu cât veţi fi mai convingători, cu atât vă cresc şansele: unul dintre voi, doar unul dintre voi ne va însoţi; va scăpa cu viaţă; ceilalţi vor fi ucişi. Va scăpa cel care va avea cea mai convingătoare interpretare.

RODOLFO (aproape resemnat, dar ironic): Şi cine va stabili asta?

TERORISTUL ŞEF: Noi trei… mda, mi-ai dat o idee: au drept de vot – prin aplauze… şi… spectatorii… Intensitatea aplauzelor lor, dar şi opţiunea noastră vor stabili câştigătorul… Câştigătorul ne va însoţi …

ARTURO M: …Şi dacă se va trage… la ieşire?

TERORISTUL ŞEF (dispreţuitor): Dacă va muri şi el, va fi un gest eroic, de solidaritate cu ceilalţi colegi. Nu prea avem timp! Să începem: doamnă… domnilor…

STELA: Poate fi un rol cunoscut, dintr-o piesă celebră?!?

TERORISTUL ŞEF (dur): Exclus! Am fost foarte clar. Improvizaţie! Rolul vieţii tale! O întâmplare semnificativă, cea mai importantă din viaţa voastră. Sunteţi Şeherezade… numai că am citit şi eu povestea Şeherezadei… fără şiretlicuri… fără zeci de poveşti care izvorăsc.. care se nasc dintr-o poveste. O singură poveste… atât! (tăios) Gata: am vorbit destul! Am impresia că încercaţi să trageţi de timp. Gata: s-a terminat; nu mai vorbeşte decât cel care are dreptul; cel care îşi joacă rolul… e clar? (către Arturo M) Începi tu! Atenţie, toată lumea ascultă!

ARTURO M: Întotdeauna e greu să fii primul… Mai ales într-un concurs…

TERORISTUL ŞEF: Scuze! Trebuia să mai vin cu câteva precizări. Fiecare dintre voi are dreptul la zece minute. Atât! Nicio secundă în plus! E treaba voastră ce faceţi în aceste zece minute. Dar, repet, nu aveţi decât zece minute. (se uită la ceas) Gata… am început…

ARTURO M: Acum două nopţi am avut un vis ciudat. Eram într-o sferă gălbuie; lumina era difuză; nu mi-a trebuit prea mult să îmi dau seama că sunt o insectă, o larvă mai exact. Sau poate că eram altceva; nu mă puteam privi, nu mă puteam oglindi, nu ştiam cine sunt, dacă am mâini, picioare, cap, dacă respir, dacă am doi ochi sau numai unul, sau un ciorchine de ochi, nu ştiam dacă mă aflu într-un pântec de femeie, într-o boabă de strugure sau într-o bucată de chihlimbar; nu mă puteam mişca şi îmi era frică; priveam şi gândeam; gândeam ciudat, adică ştiam că eu sunt, că sunt om şi, în acelaşi timp, eram o insectă prinsă în încleştarea blândă a chihlimbarului sau în pântecele matern sau într-un lichid vâscos; poate că eram într-un ochi… nu ştiam nimic despre mine… apoi   m-am întors… sau am fost întors… niciodată nu ştii care este adevărul şi atunci m-am văzut: eram frumos, palid, cred că eram viu, ţineam ochii închişi, ca la o mare bucurie, ca la o supremă tristeţe; semănam perfect cu cel care mă ştiam atât de bine; atâta doar că aveam impresia că sunt fosforescent… Brusc, inexplicabil am început să vorbesc: la început nu înţelegeam nimic, vedeam numai mişcarea buzelor, apoi am început să rostesc şi cuvinte; erau sunete neobişnuite, cuvinte dintr-o limbă necunoscută, necunoscută mie, cu vorbe când aspre ca şmirghelul, când mătăsoase ca zefirul; vorbeam încontinuu, cu ochii închişi, apoi am văzut că visam, pentru că irisul se mişca sub pleoapă… ochii mei închişi urmăreau ceva, imagini poate; am tresărit, corpul meu era prelung, drept; eram ca o mumie, ca un mort într-un coşciug; am deschis în cele din urmă ochii… acum mă vedeam pe mine… eu eram celălalt… nu mă puteam vedea… dar celălalt mă vedea… părea mulţumit că şi eu eram acolo, unde anume, nu ştiu, nu era nici sus, nici jos, timpul şi spaţiul nu mai existau, sau poate existau în alte dimensiuni, pe care eu nu le puteam percepe şi pricepe. Trebuia să-mi spun ceva important, ceva de care poate depindea chiar viaţa mea, ştiam că trebuia să-mi spun ceva important, de fapt celălalt trebuia să-mi spună; nu ştiu despre ce era vorba, dar, cu siguranţă, era ceva foarte important, ceva de care depindea viaţa şi moartea mea…

TERORISTUL ŞEF: Îmi pare rău, îmi pare sincer rău… s-au scurs cele zece minute… (către spectatori): Aveţi dreptul să aplaudaţi. (se aud aplauze) Vă mulţumesc! (către Rodolfo) Acum dumneavoastră…

RODOLFO: Dacă am înţeles bine, e vorba să-mi povestesc cea mai importantă zi, cea mai importantă întâmplare din viaţa mea. Cred că e legată de o noapte de dragoste. Eram student şi o colegă m-a invitat la ea acasă; îşi sărbătorea ziua de naştere… Fata avea un defect la un picior, cred că în urma unei poliomielite, nici până astăzi nu ştiu cum a reuşit să convingă comisia de admitere… era, oricum, colega noastră, îşi camufla perfect defectul, purta pantaloni largi; trăgea puţin piciorul, în rest era frumoasă, o blondă, blondă naturală, cu ochi negri; ochii negri sunt foarte rari; ea avea cu adevărat ochi negri, negri ca mura, atât de negri, încât irisul părea că inundă chiar corneea, un chip pe care nu îl poţi uita prea uşor… Invitaţia era pentru ora 7 seara; am ajuns ceva mai târziu, străzile erau destul de înguste şi de întortocheate, până la urmă am reuşit să găsesc adresa… locuia la mansardă; nu era însă singură, mai era sosit un tânăr… am înţeles că între ei fusese ceva, cred că era sau fusese amantul ei, eu îmi imaginasem altceva, o noapte de dragoste petrecută în doi, acum eram trei, m-am gândit chiar să renunţ… pe de altă parte, cheltuisem destul de mult pe o sticlă de vin extra… studenţii nu prea au bani… aşa că m-am hotărât să rămân… fata se pregătise: avea câteva farfurii cu sendvişuri, era şi destulă băutură; am rămas câteva ore, era vară, vara se întunecă pe la noi pe la ora zece; am vrut să plec la un moment dat, dar ea a insistat să rămân. Până la urmă, bine după miezul nopţii, a plecat celălalt; n-am întrebat-o cine era şi nici ea nu mi-a satisfăcut curiozitatea. Poate că era o simplă cunoştinţă, poate că mă înşelasem eu, presupunând că ar fi amanţi; am rămas singuri şi mă simţeam acum mai stânjenit decât fusesem în trei… mă gândeam că ea insistase să rămân, pentru că vroia să facă dragoste cu mine. Pe de altă parte, ea nu făcea nimic care să mă încurajeze, nici măcar nu ne sărutaserăm; până la urmă ea mi-a propus să fumăm pe întuneric, atunci mi-a trecut prin cap că îşi dorea, într-adevăr, să facem dragoste împreună;   m-am gândit o clipă la defectul ei de la picior, sigur că era o prostie, ce importanţă avea, cu excepţia piciorului stâng, în rest era perfectă… a aprins o lumânare… de la care şi-a aprins o ţigară… mi-am aprins şi eu ţigara de la ţigara ei… fumam în linişte, pe întuneric şi, atunci când trăgea din ţigară, ovalul feţei se lumina roşiatic: era nepământesc de frumoasă; am crezut – nu mă întrebaţi de ce – că e Fecioara Maria, era, repet, de o frumuseţe nepământeană: dar nu o frumuseţe de înger, ci una care îmi vorbea despre istorii străvechi; era când mama noastră, a tuturora, când o vrăjitoare, căci ochii ei mă ardeau; am crezut multă vreme că proza romanticilor e falsă, cine a mai văzut ochi arzători ; ochii ei nu mai luminau, ci erau arzători; era în ei o lumină neagră, care mă ardea, faţa părea de jar, aceea era culoarea adevărată… fuma nervos sau cu poftă… am privit-o îndelung… am privit-o şi pe întuneric, atunci când nu trăgea din ţigară; nu ştiu cât a durat totul – un sfert de oră, poate ceva mai mult -, am fumat apoi alte ţigări, până când am simţit cocleala tutunului pe buze; buzele îmi erau amare, pe parcă le dădusem cu frunză de nuc… într-un târziu i-am spus, cu o voce seacă, neutră, care nu era a mea, fiecare vorbă părea ruptă din mine, vorbeam greu, de parcă eram obligat să vorbesc după un mare efort, dar adevăratul efort era acela din timpul vorbirii, era însuşi actul vorbirii, i-am spus: eşti prea frumoasă ca să facem dragoste – te rog să mă crezi – acum semeni perfect cu Fecioara Maria …   m-am aşteptat să râdă; n-a râs… am crezut că m-a înţeles; era, într-adevăr, atât de frumoasă, încât până şi un sărut părea o maculare… am fumat încă două ţigări şi am plecat… se crăpa de ziuă… cred că   mi-era teamă ca vraja să nu se sfarme… am plecat fără să mă mai uit în spate… am aflat, mult mai târziu, că ea a evocat întâmplarea colegilor, colegelor… m-a făcut impotent… nu înţelesese nimic din toate acea magie… dar ce importanţă mai avea acest lucru…

TERORISTUL ŞEF: Îmi pare rău… îmi pare sincer rău… s-au scurs cele zece minute! (către spectatori) Aveţi dreptul să aplaudaţi. (se aud aplauze) Vă mulţumesc. (către stenograf): Acum dumneavoastră.

STENOGRAFUL: Cred că acum trăiesc, într-adevăr, un moment unic, de care depinde viaţa mea… nu am talentul antevorbitorilor… nu pot interpreta ca ei… eu sunt mai mult sufleur… iubesc teatrul, dar sunt foarte emotiv… dar, pentru că acum e vorba de viaţa şi moartea mea, cred că trebuie să încerc şi eu… Vă voi povesti ce mi s-a întâmplat acum vreo doi ani… trecusem printr-o cumpănă, credeam că numai mie mi se putea întâmpla aşa ceva, mă certasem cu fata cu care trebuia să mă căsătoresc, mama se îmbolnăvise grav, credeam că nu mai scapă, iar tatei urma să i se amputeze un picior… Am avut norocul să mă întâlnesc cu un ţăran frumos, o cruce de bărbat, de aproape doi metri, rumen la faţă, ciudat de blând pentru un om care trecuse prin atâtea vaduri şi valuri de durere şi de tristeţe – cum aveam să aflu… Mi-a spus: „Domnule, există o vorbă a lui Dumnezeu: Nu-i da omului cât poate duce … şi eu, într-o vară, am avut câteva încercări care păreau să mă pună jos. Toate s-au petrecut deodată, aşa cum nu se întâmplă niciodată, aşa cum ar fi fost să-ţi fie inundată casa, să fie, în acelaşi timp, incendiată şi să fii şi prădat de hoţi. Repet, toate s-au întâmplat în mai puţin de o săptămână. Mai întâi a murit mama. Apoi, peste numai o zi, a trebuit s-o internez pe nevastă-mea în spital, cu totul neaşteptat, pentru că ar mai fi avut, până să nască, aproape două luni. Fata îmi făcuse meningită şi trebuia s-o operez de urgenţă, iar tata, plecând cu trenul spre capitală, unde avea o treabă de-a lui, să-şi rezolve o problemă cu actele, fusese prizonier în cel de-al doilea război, a făcut un ulcer perforat şi a fost internat de urgenţă într-un spital municipal… Pentru fiecare dintre aceste întâmplări ar fi trebuit un om, erau patru întâmplări, eu eram singur, cum să le rezolv pe toate… în acelaşi timp… întâi mi-a trecut prin cap să mă îmbăt şi să dorm, să nu mai ştiu de nimeni şi de nimic… mărturisesc însă că nici atunci, în cele mai grele momente, nu mi-a trecut prin cap să mă sinucid, nu pentru că e păcat şi nu te îngroapă preotul în cimitir, ci pentru că eu chiar credeam că trebuie să fac ceva, că pot să fac ceva, să rezolv măcar o parte din treburi, dar care? Cu ce să încep? M-am gândit întâi la mama: mă născuse, mă alăptase, mă legănase, mă spălase, îmi ştersese lacrimile, mă ştersese la fund; era moartă şi trebuia îngropată: era o datorie creştinească; nimeni nu m-ar fi iertat, dacă n-aş fi fost la înmormântare, mai ales în sat, unde tradiţiile sunt atât de puternice… m-am gândit apoi la tata: eram sămânţă din sămânţa lui; era încă tânăr, abia dacă împlinise şaizeci de ani; poate că, dacă mă duceam la el, dacă aş vorbi cu medicii şi l-ar opera la timp, ar putea să mai trăiască… apoi gândul a sărit, dureros, la nevasta mea… care se chinuia în dureri mari şi care îmi dăruia acum un al doilea copil; acolo erau două vieţi; poate că acolo trebuia să mă duc; poate că salvam două vieţi; în cele din urmă m-am gândit la fata mea: avea dureri mari, trebuia operată de urgenţă – aşa îmi spusese doctorul din sat – … nu ştiam ce să fac: m-am aşezat pe prispă, cu capul în mâini şi am judecat aşa… am vorbit întâi cu mama: „Mamă dragă…, ştiu că m-ai iubit… şi eu te iubesc nespus… dar tu acum eşti moartă şi eu nu te mai pot ajuta, nu te mai pot întoarce la viaţă; când voi scăpa de toate, promit că-ţi voi îngriji mormântul, câte zile voi mai avea, dar acum iartă-mă, sunt un singur om şi întâmplările şi grijile şi necazurile m-au copleşit; ştiu că mă vei ierta, aşa cum m-ai iertat întotdeauna.” Am vorbit apoi cu tata: „Tată, ştiu că ţi-e greu singur printre străini, eşti încă tânăr şi ai dreptul să mai trăieşti, dar acum cred că eşti pe mâini bune – şi doctorii sunt oameni – ; voi veni şi eu la tine şi voi avea eu grijă de toate; ai fost vesel şi curajos o viaţă întreagă şi aşa trebuie să fii şi acum… iartă-mă, că nu sunt acum cu tine, dar nu am cum şi, dacă e să trăieşti, vei mai trăi…” Apoi gândurile mi-au zburat către soţia mea: „Iartă-mă, nevastă, ştiu că mă iubeşti, ştiu că îţi este greu, dar atunci când e vorba de o naştere, doctorii fac totul să fie bine; sunt sigur că te vei face sănătoasă şi vei naşte un prunc frumos, rodul dragostei noastre curate şi adevărate; iartă-mă că nu vin la tine, nu pentru că zac, mort de beat, într-o cârciumă… trebuie să duc la spital copila asta a noastră, primul fruct al dragostei noastre… e bolnavă rău şi medicul mi-a spus că s-ar putea face bine, dacă e operată imediat…” Şi aşa am şi făcut, m-am dus cu fata la spital şi a operat-o un profesor renumit. Apoi au început să se aranjeze toate: nevasta a născut – prematur, e drept – un băiat alb şi frumos şi care a crescut sănătos şi acum deja merge şi gângureşte; tata a fost operat şi acum mai face treburi prin gospodărie, chiar prea grele, deşi ar trebui să se mai odihnească, că a muncit destul toată viaţa; pe mama au îngropat-o vecinii şi rudele mai îndepărtate şi nimeni nu m-a judecat, pentru că toţi au înţeles că nu aveam ce face. Aşa am gândit eu atunci şi poate că am gândit bine… Sau poate că aşa a fost să fie bine… Putea să fie şi altfel…”

TERORISTUL ŞEF: Îmi pare sincer rău… s-au scurs cele zece minute acordate! Păcat că nu am aflat cum ai trecut cumpăna… ar fi fost interesant … e bine şi aşa… şi să asculţi poate fi o întâmplare la fel de adevărată şi de impresionantă… (către spectatori) Aveţi dreptul să aplaudaţi. (se aud aplauze) Vă mulţumesc foarte mult. (către Stela): Acum… dumneavoastră, doamnă. Şi… după dumneavoastră… verdictul!

STELA: Se spune că cei mai mari povestitori sunt bărbaţii. Recunosc că cei dinaintea mea – altădată aş fi spus „colegii mei”, dar acum sunt adversarii mei, duşmanii mei de viaţă şi de moarte – au povestit întâmplări interesante. Ştiu că nu voi câştiga eu, aşa că voi proceda exact ca un condamnat la moarte şi vă voi istorisi o întâmplare ciudată, petrecută cândva pe o plajă. Atunci, în câteva ceasuri cred, am trăit toată istoria mea de vertebrată. Totul a început cu acest gând, nici el prea clar, dar revenind, insistent, sâcâitor, asemeni unei muşte pe o rană. Să fie deci zborul nu evoluţia noastră spre înalt, spre ascensional, nevoia de puritate, de dematerializare, ci, dimpotrivă, involuţia noastră? Stăteam singură pe plaja fierbinte, pe spate, cu ochi închişi şi ascultam ţipătul pescăruşilor. Imprevizibil, întotdeauna. Atât de scurt, încât nu-l puteai imita. O silabă, atât. Am deschis pentru o clipă ochii. Soarele m-a fulgerat. Alb, apoi albastru. Într-un ocean roşu. Psihedelic. A urcat spre rădăcina nasului. Apoi s-a aşezat undeva în mijlocul frunţii. Gaura unui glonţ tras de un trăgător de elită. Plutind în acest ocean roşu, nu de sânge, sângele e o altă realitate, asemeni vinului, roşul unui lichid filtrat prin eter, aflat între două straturi incolore de gaz, gaz inert şi perfect, un roşu irizat care se incendia, frângându-se, nu ca un vreasc de brad în jar, ci lent, dar implacabil, un roşu spre portocaliu, de râşcov proaspăt   rupt,   o imagine dintr-un tablou straniu, un elogiu adus ochiului pineal, o nuntă încercând să unească principiile fundamentale – masculinul şi femininul – ochiul pineal pe care încerca zadarnic să-l astupe, dopul era redus la doar două dimensiuni, discul albastru al soarelui. Mi-am schimbat poziţia, pe burtă şi am simţit nevoia să fac loc coastelor în nisip, aşa că am unduit stângaci, picioarele   s-au zbătut caraghios o clipă în aer, m-am târât, m-am închipuit pentru o clipă acea stranie vietate, anguis fragilis, şarpele de sticlă, singura şopârlă fără picioare de pe la noi, din o sută de oameni chestionaţi, o sută îţi vor spune că e şarpe şi totuşi e o şopârlă, legenda spune că dacă-i dai drumul de la un metru înălţime, se va sparge, am prins una, dar n-am avut curiozitatea să verific legenda, s-ar fi putut să fie adevărată, de unde această voluptate, dureroasă, dar abia înfrânată, de a mă târî, din nou gândul întorcându-se spre mine, spirală necruţătoare, să fie spirala o engramă psihologică a omului, omul fiind un mezocosmos şi atunci… Mă afundam în nisip, soarele mă decupa perfect, jumătatea din mine aflată sub mine era răcoroasă, cealaltă, încinsă; eram prinsă în matriţa de nisip, atât de nesigură şi totuşi fermă; eram turnată într-o formă care coincidea perfect cu ceea ce ştiam despre trupul meu, despre dimensiunile lui şi atunci mi-am dorit o armură răcoroasă, nu una medievală, din fier, s-ar fi încins imediat, mi-ar fi stânjenit mişcările, îmi doream membrele libere, doar trupul se vroia apărat; îmi doream o armură de calcar, de os, chitinoasă, fulgerător m-am gândit nu la o insectă, cum ar fi fost normal, atunci eu rămâneam din carne, flască şi inertă, totuşi din carne, ci la enormele broaşte ţestoase din Galapagos, armura lor, carapacea lor m-ar fi salvat, nu m-ar fi atins, m-ar fi învăluit doar, îmi doream ceva imposibil, o armură care să nu mă atingă şi care să fie totuşi o prelungire a coastelor mele. Pielea devenise ultrasensibilă, atât de fină, încât m-ar fi deranjat şi respiraţia cuiva aplecat deasupra mea şi totuşi se instalase o senzaţie de răcoare, de parcă un nor nevăzut ar fi ecranat soarele şi, în acelaşi timp, mi-ar fi pulverizat trupul cu un inel de ceaţă umedă şi atât de fină, încât rămânea invizibilă. Ţineam în continuare ochii închişi, mi-am schimbat doar poziţia braţelor, respiram altfel acum, plămânii erau striviţi de propria lor greutate, eliberată de apă, de toxine, se curăţase perfect, eram cu toţi porii deschişi, respiram într-adevăr cutanat, sângele se răcorea în contactul direct cu oxigenul din aer, nu mai trecea prin plămâni, alesese o cale mai directă, osmoza, mă inunda şi, numai printr-un echilibru precar al unei tensiuni şi presiuni superficiale, nu mă părăsea. Linia conturului meu, la început o linie, devenise acum o zonă de contact, o bandă cu o grosime de câţiva centimetri, care mă înconjura, întrerupându-se undeva în regiunea urechilor. Încercam o senzaţie cu totul nouă, diferită de ce ştiam până atunci; nu era o senzaţie fizică, ci una mult mai subtilă. Toată acea bandă era terminaţia unei pâlnii în care, gâlgâind, se scurgea în zi, din mine, spaţiul. Un spaţiu lichid, surpându-şi proprietăţile, dimensiunile, forma; un fluid perfect, lipsit de orice vâscozitate, ne mai întâmpinând nicio rezistenţă. Curios, timpul se aglomera în plăci, era mai îndărătnic decât spaţiul, plăcile îşi reduceau ele însele dimensiunile, exact ca bucăţile de gheaţă încălzite, până când, reduse la dimensiunile unor unghii (ce substanţă le alcătuia?), se lipeau de trupul meu, asemeni unor solzi. O ţesătură perfectă, un tricotaj continuu, legând acei solzi invizibili, dar reali, crescuţi în… din pielea mea. Mă părăsise orice gând; creierul era şi el înecat în acel fluid lent, perfect, implacabil, cucerit greu, dar ireversibil, asemeni unei sugative. Aproape epuizată, am deschis de câteva ori gura, mişcându-mi cu greutate buzele, căutând să le îndepărtez cât mai mult una de alta. M-am ridicat brusc şi presiunea spaţiului reîntors în matca lui mi-a îndoit genunchii. M-am târât aşa, până când marea m-a înconjurat. Ţineam în continuare ochii închişi. Banda laterală s-a închis brusc, dureros, în scurtcircuite alb-albastre. Apa mă legăna uşor, ducându-mă spre larg. Îmi pierdusem complet echilibrul, nu şi orientarea. Abia acum am încercat să respir. N-am reuşit. Eram sub apă. Am dat de două ori din braţe şi am ţâşnit la suprafaţă. Am respirat zgomotos, de câteva ori, până când plămânii s-au săturat de oxigen. Am simţit că leşin, plămânii – prea firavi acum – erau arşi de prea mult aer. Simţeam că explodez. Mi-am ţinut câtva timp respiraţia. Am făcut pluta pe spate. Am deschis, cu infinită prudenţă, ochii. Galben, într-un imens albastru, soarele mă fulgera ca un ochi pineal. Şi gândul, părăsit pentru atâta vreme, se întoarse triumfător. „Oare nu fusesem pentru câteva clipe, pe rând, pasăre, reptilă, batracian, peşte? Nu plutisem în acest ocean al senzaţiilor prin fostele mele tipare pe care le crezusem unite prin – cum să le spun? – „năpârlirile” mele succesive? Sau totul nu fusese decât un joc al gândului meu, disimulat în senzaţii, acelaşi gând ce încerca să descifreze sau să încifreze metafora zborului?” Trecusem oricum printr-o voluţie. Amintirea ei, prea puternică atunci, e acum prea palidă. Aproape inutilă. Asta a fost… Ce va fi de acum înainte, nu ştiu…

TERORISTUL ŞEF: S-au scurs minutele acordate! Nu comentez, nu vreau să influenţez verdictul… (către spectatori) Aveţi dreptul să aplaudaţi. (se aud aplauze) Vă mulţumesc foarte mult…

 

(va urma)

Lucian Strochi