ACTUL III

ARTURO M (trăgând pe neaşteptate asupra teroristului şef): Punct ochit… punct lovit!

TERORISTUL ŞEF (liniştindu-i pe ceilalţi terorişti): Lăsaţi armele jos… ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat… Aş fi vrut însă un alt final. De fapt, iubesc teatrul… actorii… orice actor vrea să joace rolul bufonului… rolul nebunului … ascultaţi… nebunii nu au patrii şi nici zestre / ciudat popor totemu-i o oglindă  /în lumea noastră vagă suferindă / n-au nume dăltuit statui ecvestre // dar ei pot adevărul să-l cuprindă / în laţ dibaci uşor fără de veste  /sunt neam de scalzi de magi şi de poveste / de cocoşaţi de spânzuraţi de grindă // deşi-s chemaţi la falnice ospeţe / la regi prelaţi alte cinstite feţe  /nu vor pe-un blid de linte să se vândă / sunt luaţi   de- aceea-n palme şi în beţe / rugi nu ascultă nici porunci poveţe / dar ochiul lor din frunte stă la pândă… Aveţi dreptul să aplaudaţi. (se aud aplauze) Vă mulţumesc foarte mult…  Deocamdată nu doare… atunci când te loveşte un glonţ, durerea e atât de mare, încât te anesteziază… (îşi scoate cu greu cagula)

STELA: Directore!!! Tu erai?

DIRECTORUL TRUPEI (obosit, trist, totuşi îngăduitor): Aveam o înţelegere cu marele dramaturg Arturo M. Trebuia să scot ce era mai bun din voi. M-am gândit că frica… teama… spaima pot da cele mai bune rezultate. Acum pot să vă spun: sunteţi actori adevăraţi… profesionişti… vă mulţumesc… vă cer scuze pentru emoţii… (către spectatori) actorii sunt acei oameni care nu au umbră… ar fi bine să reţineţi asta, când ieşiţi de la teatru… dintr-un cinematograf… de la circ (recită greu):   teme-te de cei fără umbră: ei vin /din ne-ncepute ape şi sunt / de stirpe aleasă / sunt fără de număr şi poartă / veşnic alt chip de prieten al nostru  /au tălpile curate de parcă culorile / nu le-a vorbit nu le-a uns / şi nici o ninsoare a ochiului nu le-a / ars / teme-te de cei fără umbră căci / nu-i vei putea / înţelege / chipul pietrei îl au sau al focului spart // şi vin să îndrepte să culce / făpturile noastre piezişe … nu mai aplaudaţi… e târziu… e prea târziu… se întunecă… dar nu uitaţi: ei, actorii vin să îndrepte, să culce fapturile voastre piezişe (se prăbuşeşte)

ARTURO M (excitat, isteric): Minciuni! Vorbe de clacă! Actorii nu îndreaptă nimic: ei nu sunt oameni… sunt simple proiecţii… „flotoarele luminoase ale ideii”. Fără mine, voi nu existaţi! Nu înţelegeţi că sunteţi doar nişte amărâte de personaje, că am drept de viaţă şi de moarte, de existenţă asupra voastră ?  (către spectatori) Dacă tot sunteţi aici şi vă holbaţi la mine, ca şi când aţi pricepe ceva, răspundeţi-mi la o întrebare: a fost vreodată condamnat la moarte, pe viaţă, o zi, măcar o oră un autor, pentru că şi-a ucis un personaj?

STENOGRAFUL: Faptul că ne plăteşti nu îţi dă dreptul să…

ARTURO M: Cine vorbeşte? Un scrib nenorocit!?! Ai gândit vreodată ceva cu tărtăcuţa ta? Nu faci altceva decât să înregistrezi ce spun alţii… Care e diferenţa dintre tine şi un magnetofon, un casetofon un reportofon? Două sârmuliţe, acolo…

STELA: Vrei să spui că nu sunt şi femeie? Atunci de ce vroiai să mă iei de nevastă? De ce erai gelos? (către spectatori) Aţi văzut vreodată un autor gelos pe personajul său sau care să se căsătorească cu o eroină de-a sa?

ARTURO M: Eu mă pot transforma oricând într-un personaj. Şi apoi, Creatorul se poate îndrăgosti de propria Creaţie… aminteşte-ţi cazul lui Pygmalion şi al Galateei…

STELA: Aia e o statuie… adică are  forme… e concretă… nu e o abstracţie… un personaj e cu totul altceva…

ARTURO M: Vom continua ceea ce am început. Culcat! Mâinile sus! Culcat! Culcat, n-auzi? Culcat! Dumnezeii…! Culcat! Cu faţa la podea! Nu mişca! Trag! Nu mişcă nimeni!  Rămâneţi aşa… altfel vă zbor creierii! Culcat! Mâinile la spate! Faţa la podea! Nu mişcă nimeni!

DIRECTORUL TRUPEI: Sunt curios ce o să-mi mai faci mie. Nimeni nu poate muri de două ori! Dacă vrei să mă mai împuşti, împuşcă-mă!

COLONELUL: Eu sunt colonel şi colonelul mai poate aspira la ceva. Visează să ajungă general. Un general nu mai are nicio şansă. Un general este un colonel ajuns în stadiul de putrefacţie. Poate ajunge cel mult şeful Juntei, preşedinte de Republică. Apoi este înlăturat… torturat… împuşcat… decorat… devine statuie… nume de piaţă publică… bulevard… avenida… pe când un colonel este viu.

ARTURO M: Şi coloneii se împuşcă…

COLONELUL: Numai cei care nu reuşesc. Dar sunt foarte puţini cei care nu reuşesc. La noi… adică la ei… revoluţia e adevărata stare de spirit a naţiunii … pentru că miroase a libertate… a egalitate… a fraternitate… democraţia străzii… a glonţului… a sexului… uiţi de foame, de orice… eu iubesc mai mult ordinea decât libertatea –  Acum exersez două roluri… două momente într-unul singur. Momentul execuţiei după înfrângerea revoluţiei sau după triumful contrarevoluţiei după înlăturarea tiranului – adică eu – momentul acela unic, când eşti pus cu spatele la perete.. la zid şi aştepţi legat la ochi să vină, să şuiere, să te izbească glonţul ucigaş şi izbăvitor.

STELA: Ai spus două momente.

COLONELUL: Al doilea e momentul statuii. Momentul când, murind, devii etern, când carnea ta flască, dar atât de umană, mirosind a frică, a sânge, a sudoare, a emoţii reţinute devine bronz. E un moment unic, înălţător. (ironic) Merită trăit măcar o dată în viaţă.  Trageţi, domnule Arturo M! (patetic) Ţintiţi bine pieptul, inima! Şi acum gata… lăsaţi-mă să mă concentrez: nu e uşor să-ţi retrăieşti toată viaţa, aşteptându-ţi, în câteva clipe, moartea.

STENOGRAFUL (sărindu-i lui Arturo M pe neaşteptate în spate, dezarmându-l): Scrib nenorocit? Impotentule! Eu sunt adevăratul autor al acestui text! Crezi că nu ştiu de ce ai avut nevoie de noi?!? Pentru că nu  mai erai în stare să scrii un rând, să gândeşti un gând – până la capăt; ai avut un ultim gând, e drept genial, înainte ca ceaţa nebuniei să te inunde: să mituieşti, să plăteşti o trupă de actori care să-ţi scrie textul pe care nu puteai să-l scrii tu ! Ăsta e adevărul… numai că nu ai luat ceva în calcul: nebunia ta  – care a progresat mult mai rapid decât te aşteptai!

ARTURO M: Am nevoie de real…  de concret… nu să împuşc cu o puşcă cu aer comprimat… moarte… nu cădere… Nu e bine, soldatul nu moare niciodată aşa. Soldatul e soldat. Soldatul nu e un civil. Numai un civil moare aşa. (patetic, sacadat) Soldatul moare drept… cu mâna dreaptă în dreptul inimii. El moare instantaneu… el e întotdeauna împuşcat mortal. Aşa… acum e bine… soldatul a murit  regulamentar  (cântă) să faci anticameră în mlaştini / să adormi pe trei sferturi / dincolo / de parcă ar exista un „dincolo” / te-aşteaptă supa de cartofi /şi aerul vital pentru pantofi / civile vise-ţi trec prin cap / când vine vremea de atac / şi după / de parcă ar exista un după / pe buze adie ideea de supă / viitoare / după moarte s-au găsit / la percheziţie / în buzunare / o cerere de transfer / legalizată / şi gata / că vin să te iau cu lopata / şi gata / triumful începe cu gheata. Ar fi o nebunie să cred că pot doborî un tigru de la primul foc. Tigru nu e decât o pată fumegândă, rotitoare… aproape un arc… un curcubeu… cum să împuşti un arc… cum să împuşti un curcubeu… cred că l-am nimerit… am avut noroc… mare noroc… vânătorul are întotdeauna noroc… vânatul niciodată… am avut mare noroc… am văzut cum moare un tigru… câţi oameni, în afară de mine (ezitând, se întoarce spre spectatori) de voi… au văzut cum moare un tigru… e ca şi cum ar adormi o minune (se precipită) nu mai am gloanţe… acum trebuie să împuşc mireasa… cred că se mărită din dragoste am citit undeva că, întotdeauna, o mare dragoste trebuie să se sfârşească cu o moarte … numai atunci e vorba de o mare dragoste… numai că mireasa moare greu…  miresele sunt rare, pentru că sunt ţesute din raze de lună şi razele de lună se găsesc tot mai greu… sunt tot mai multe eclipse… tot mai mulţi nori şi oamenii au uitat să mai ridice ochii spre cer… miresele sunt acum mai rare decât inorogii… nu se poate… cine a scris textul ăsta… e insuportabil… dulceag… înecat în metafore… voi… de ce nu spuneţi nimic… cum de…

REGIZORUL: Bun, gata, ne întoarcem la treabă… înţeleg: pauze lungi şi dese / ţin loc de vin şi de comprese… dar gata!  Rodolfo, repetăm! Stela, scena dintre voi doi… reluăm…

STELA: Tandreţea e tandreţe. Fidelitatea e un raport. Nu am precizat dacă fidelitatea trebuie să fie absolută sau relativă. Şi cum pe lumea asta totul e relativ, mai vorbim, iubire… Rodolfo! Tu nu ai nimic de spus?

RODOLFO: Ai vorbit tu destul. Pentru amândoi.

STELA: Iubitule…

STENOGRAFUL: Nu uitaţi. Eu notez tot. Atenţie la ce vorbiţi! Ştiţi foarte bine că nu îmi pot încălca principiile.

STELA: Nu-mi pasă. O femeie îndrăgostită trece peste orice primejdie.

RODOLFO: Chiar şi peste propria ei iubire?

STELA: Ce vrei să spui?

RODOLFO: Ce pot să mai spun: eşti cerută în căsătorie în faţa mea, accepţi atât de uşor… pui chiar condiţii… şi pe urmă vrei să te mai iubesc!

STELA:Evident. Căsătoria am făcut-o pentru noi. Arturo M e soţul, tu … iubitul meu. Cine e înşelat întotdeauna: soţul sau amantul ? Arturo M e putred… de bogat… mă iubeşte… de vreme ce m-a cerut în căsătorie… se mulţumeşte cu puţin… de ce crezi că îmi cere orice în afară de iubire?  Arturo M ştie că inima mea e dată ţie, Rodolfo. E bătrân, iubitule! E inteligent, e prea inteligent… te va accepta… tacit desigur. Îi voi da tandreţea pe care şi-o doreşte atât de mult…

RODOLFO: A cerut şi fidelitate…

STELA: Îi voi fi fidelă atât cât pot… iubirea noastră va fi secretă.

RODOLFO: Ştii definiţia secretului?

STELA: Nu!

RODOLFO: Secretul e un lucru… pe care nu-l ştie nimeni ! Or secretul nostru e cunoscut de cel puţin trei persoane: tu, eu şi Dan.

STELA: Dan nu mă va trăda. Nu-i aşa, Dane?

DAN: Dan nu mă va trăda. Nu-i aşa, Dane?

STELA: Nu fi tâmpit. Fără tine, Arturo M nu va şti niciodată adevărul!

DAN: Nu pot să fac nimic:  scrisul ăsta m-a îmbolnăvit… nu mă pot opri… sunt ca o placă de ceară pe care se imprimă o amprentă. Ca o dischetă… ca un CD… nu mă pot proteja nici pe mine, darămite pe alţii…

STELA: Eşti tâmpit; e atât de uşor să ascunzi adevărul!

DAN: Dacă ai noroc şi Arturo M nu mi cere stenograma… ai scăpat… dacă nu…

STELA: Nu-mi pasă. O femeie îndrăgostită trece peste orice primejdie.

RODOLFO: Triunghiul e cea mai stabilă figură geometrică. Acum suntem trei: eu, tu şi Arturo M. Situaţia e clasică. Numai că nu îmi dau seama cine e încornoratul: eu sau Arturo M? Să-ţi înşeli soţul e primejdios, poate laş, aventuros, cinic, poate chiar imoral. Să-ţi înşeli amantul e monstruos, e josnic, e incalificabil. Mi se pare că totul evoluează sau eşuează ca într-o telenovelă ieftină nereuşită…

REGIZORUL: Taie ultima replică!

RODOLFO: Asta cu: Mi se pare că totul evoluează sau eşuează ca într-o telenovelă ieftină nereuşită…?

REGIZORUL: Exact! Arta înseamnă sugestie, nu explicitare…

RODOLFO: Aş vrea să repetăm puţin şi textul biblic; nu sunt prea sigur pe text…

REGIZORUL: Bine! Numai că am rămas cam puţini: tu… Stela… eventual eu… RODOLFO: Ştiu eu şi rolul Faraonului…

STELA: Şi eu pe cel al Povestitorului…

REGIZORUL: Să încercăm atunci!

STELA: „Şi a fost că după doi ani a avut şi Faraon un vis. Se făcea că stătea lângă Râu; şi iată, din Râu au ieşit şapte vaci, frumoase la vedere şi grase la trup, şi păşteau pe mal. Dar din Râu au ieşit după ele alte şapte vaci, urâte la vedere şi slabe la trup, şi stăteau pe malul Râului lângă celelalte vaci; şi vacile cele urâte şi slabe la trup le-au înghiţit pe cele şapte vaci frumoase la vedere şi grase. Atunci Faraon s-a trezit… Iar dacă s-a făcut dimineaţă, sufletul i s-a tulburat; şi a trimis   să-i cheme pe toţi magii Egiptului şi pe toţi înţelepţii lui; şi le-a povestit Faraon visul, dar nu era cine să i-l tâlcuiască lui Faraon. Atunci marele paharnic a prins a grăi lui Faraon şi i-a zis:

MARELE PAHARNIC: Astăzi îmi aduc aminte de păcatul meu. S-a mâniat odată Faraon pe dregătorii săi şi ne-a pus sub pază în casa căpeteniei gărzii, pe mine şi pe marele pitar. Amândoi am visat atunci câte un vis în aceeaşi noapte – şi eu şi el – , fiecare având un vis cu însemnare deosebită. Era acolo cu noi un tânăr evreu, un rob al căpeteniei gărzii; şi dacă i le-am spus, el ni le-a tâlcuit. Şi cum ne-a tâlcuit el, aşa  s-a şi întâmplat: eu am fost din nou aşezat în dregătoria mea, iar acela a fost spânzurat.

RODOLFO: Du-te de-l cheamă pe acela.

STELA: Şi de-ndată l-au scos din temniţă, l-au tuns, i-au dat haine curate şi aşa a venit la Faraon. Iar Faraonul i-a zis lui Iosif:

RODOLFO: Am avut un vis, dar nu-i cine să mi-l tâlcuiască. Eu însă am aflat spunându-se despre tine că numa’ ce auzi visele, le şi tâlcuieşti.

IOSIF: Nu eu, ci Dumnezeu îi va da lui Faraon un răspuns mântuitor.

RODOLFO: Iată că-n visul meu stăteam pe malul Râului; şi iată că din Râu au ieşit şapte vaci, grase la trup şi frumoase la vedere şi păşteau pe mal; şi iată că după ele au ieşit alte şapte vaci, rele şi urâte la vedere şi slabe la trup, de-o urâţenie cum eu   n-am văzut în toată ţara Egiptului; iar cele şapte vaci urâte şi slabe le-au înghiţit pe cele şapte vaci dintâi, frumoase şi grase, şi măcar că acestea intraseră cu totul-n pântecul lor, nu se cunoştea că le intraseră-n pântece: erau tot atât de urâte la vedere ca şi la început.

IOSIF: Visul lui Faraon este unul: Dumnezeu i-a arătat lui Faraon ceea ce va să facă. Cele şapte vaci frumoase sunt şapte ani… Cele şapte vaci urâte şi slabe   care-au ieşit după ele, sunt şapte ani. Iată, vin şapte ani de mare belşug în tot pământul Egiptului. După ei vor veni şapte ani de foamete; uitat va fi tot belşugul în ţara Egiptului, foametea va secătui ţara, iar belşugul nu va mai fi cunoscut din pricina foametei de după el, că va fi foarte grea…

RODOLFO: Şi ce va fi de făcut?

IOSIF: Şi acum să aleagă Faraon un bărbat priceput şi înţelept şi să-l aşeze peste toată ţara Egiptului. Aceasta să facă Faraon, şi să aşeze ispravnici peste ţară, pentru ca-n cei şapte ani de belşug să adune o cincime din strânsura Egiptului. Să adune ei toate bucatele celor şapte ani buni care vin şi să dea grâul pe mâna lui Faraon, iar bucatele să fie puse sub pază prin cetăţi; aceste bucate vor fi rezerva ţării pentru cei şapte ani de foamete ce vor veni în ţara Egiptului, şi astfel ţara nu va pieri de foame.

RODOLFO: Am mai găsi noi oare un om ca el, în care să fie duhul lui Dumnezeu?

De vreme ce Dumnezeu ţi-a descoperit ţie toate acestea, om mai înţelept şi mai priceput decât tine nu se află. Tu să fii dar în fruntea casei mele. Tot poporul se va supune poruncii tale, iar eu numai prin tronul meu voi fi mai mare decât tine!

STELA: I-a zis Faraon lui Iosif: „Iată, eu te pun astăzi peste toată ţara Egiptului!, şi şi-a scos Faraon inelul din deget şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat în haină de vison, i-a pus la gît colan de aur, şi a făcut să fie purtat în cea de a doua sa trăsură, şi crainicul striga înaintea-i: Abrek! Şi-n felul acesta l-a pus peste toată ţara Egiptului.”

REGIZORUL: Pauză! Continuăm mâine, la ora zece…

RODOLFO: Şi cu Arturo M ce facem?

REGIZORUL: Dau imediat telefon să vină o ambulanţă. Nu sunt psihiatru să mă pronunţ, dar cred că va fi internat o vreme… destul de îndelungată…

STELA: De fapt un autor există prin text. În rest nu mai contează decât ca personaj. Textul îl avem… aşa că…

REGIZORUL(către spectatori): Ce aţi urmărit este o repetiţie… nu e nici măcar o vizionare cu public… sperăm ca premiera să fie gata până în octombrie… Aşa că vă rog foarte mult să nu aplaudaţi… Directore, scoală-te… E gata repetiţia. Ai crede că doarme… (ezită) Dacă vrei să rămâi… aşa… n-ai decât! Câteodată chiar nu te mai înţeleg…

STELA: Am plecat… Rodolfo, te aştept la intrarea actorilor…

REGIZORUL: Rămân să sting lumina…

(Lumina se stinge încet; cortina rămâne netrasă)

Lucian Strochi