Funia de nisip – timp crud al eternităţii

Lucian-Strochi-Funia-de-nisipCartea lui Lucian Strochi, Funia de nisip, are ca temă principală copilăria construită epic din amintiri, rememorări, momente de reflexie profundă şi dintr-un realism puternic, titlul fiind o metaforă integratoare şi suficientă pentru manifestarea şi perceperea timpului în dimensiuni complexe regăsite la nivelul înţelegerii acestora de către simbolul peren al inocenţei şi frumuseţii pure din fiecare dintre noi – copilul.

Lucian Strochi este un poet, prozator, dramaturg, critic literar şi estetician şi se naşte la Petroşani, judeţul Hunedoara, la 23 iulie, în prima zi din zodia Leului, într-o duminică, din părinţi basarabeni. După un traseu dramatic, părinţii, refugiaţi din Basarabia ocupată, se stabilesc în România în 1944. Urmează cursul elementar şi liceul la Petroşani. În 1966 debutează cu o poezie, pentru ca, mult mai târziu, în urma unui pariu cu un prieten să participe la mai toate concursurile literare din ţară, obţinând în total 86 de premii în mai puţin de un an şi jumătate. În 1974 devine licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, absolvind ulterior şi un curs postuniversitar de biblioteconomie. În 2003 îşi susţine doctoratul la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi.

Destinul îl face profesor la Tazlău, Piatra Neamţ şi Luminiş, bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu” din Piatra Neamţ şi la o şcoală, purtător de cuvânt al Consiliului Judeţean Neamţ şi la Primăria municipiului Piatra Neamţ. Ulterior conduce Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural a Judeţului Neamţ. Este şi redactor-şef la „Reformatorul” (1993-1999), codirector la „Antiteze” (2002), pentru ca mai apoi să intre în învăţământul pietrean, unde profesează şi acum.

În 2010 publică, printre altele şi Funia de nisip, carte care cuprinde 320 de pagini tipărită la Tipografia Autograf din Piatra-Neamţ, editor fiind prestigioasa editură Cetatea Doamnei.

Lucian Strochi are meritul, aşa după cum afirmă şi el în În loc de Postfaţă de a condensa în cele 320 de pagini ale cărţii sale o perioadă am spune noi aproape confuză din viaţa unei persoane, perioadă ce se încadrează în intervalul 0-8 ani şi care corespunde frumoasei copilării, vârstei de aur inocente şi sublime în care se regăsesc şi reminescenţele unei preadolescenţe timpurii unde copilul din fiecare se întâlneşte cu perversitatea neintenţionată de „a fi” şi de ,,a deveni” a adolescentului. Autorul este conştient de riscul asumat în vederea scrierii unei astfel de cărţi care poate părea la prima vedere „mărturisirea lipsei unui imaginar expansiv, o anumită încremenire în proiect, o metamorfoză îngheţată, o limită”- întrucât elementul de originalitate al introducerii în literatura română a unei astfel de teme este supraevaluat şi, de ce, nu exploatat deja de către scriitori canonici şi nu numai.

Încercând să-şi încadreze opera într-o specie literară afirmă că Funia de nisip:  „ Nu e – sunt sigur – un jurnal… Nu e o carte de memorii… Nu e şi nici nu şi-a propus să fie o monografie sistematică… Restrângând, prin repetate negaţii ce nu este această carte, mă resemnez să cred că aş putea spune despre ea că este un (auto)bildungsroman…”. De asemenea, revendicându-şi substratul originii sale pe această lume şi timpul în care se naşte sub un moment astral, Lucian Strochi scrie această carte a copilăriei, în contextul în care cititorii epocii contemporane şi-ar putea regăsi înăuntrul acestor pagini frânturile de timp, amintirile şi momentele plăcute ale copilăriei reînviate. Scriind aceaste pagini, regretă că se desparte, scriitoriceşte vorbind, de amprenta copilăriei sale pe foaia vieţii şi epuizând acest subiect într-o operă completă conştientizează necesitatea eliberării de dezvoltările fractalice ale timpului trecut.

Un merit pe care i-l recunoaştem scriitorului este efortul său de apropiere a cuvintelor şi înţelesurilor lor, încercarea decodării acestora prin analogii şi jocuri de cuvinte, fapt asumat în reuşită dar şi în eşec; cântecele şi poezioarele populare făcând parte din universul copilului din el şi din încercările infantile de explicare a fenomenelor şi a întâmplărilor din universul adulţilor care îşi împletea traiectoria existenţială oarecum paralel cu cel al copiilor. Un alt merit ar fi capacitatea cu care a reuşit să zugrăvească vestigiile copilăriei chiar dacă, de cele mai multe a fost tentat să realizeze corespondenţe cu amintiri din preadolescenţă şi adolescenţă, perioade în care ar fi putut reţine mult mai multă informaţie. Cartea nu este structurată pe capitole ci este formată dintr-o colecţie de texte bine delimitate de acţiunea care se petrece la un moment dat în spaţiu şi timp. Chiar dacă aparent nu au nicio legătură unele cu altele, anumite texte se succed din punctul de vedere al temei sau motivului tratat pe parcurs însă mai apar şi discontinuităţi în prezentarea ideilor pentru ca mai apoi să se realizeze trecerea subtilă către alte fapte şi trăiri încă vii în memoria autorului.

Textele, care de fapt reprezintă momente din viaţa micuţului Lucian, aşa cum şi le aminteşte după mult timp, se structurează astfel încât să dea naştere unui bildungsroman, unui roman al transformării şi iniţierilor continue în lumi necunoscute.

Funia de nisip începe, inevitabil, cu momentul naşterii, moment care nu-i aparţine ca amintire ci şi-l însuşeşte din povestirile mamei sale, la fel cum se întâmplă şi cu alte câteva secvenţe din viaţa sa pe care le descrie din perspectiva a ceea ce ar fi vrut să trăiască sau să revendice mai târziu ca fiind exclusiv parte a memoriei sale. Naratorul-personaj vede realitatea artistică ca parte a vieţii sale şi încearcă să nu se sustragă acesteia făcând trimiteri la ceea ce i s-a povestit sau la mituri, imagini şi lucruri citite anterior. În prima parte a cărţii, încearcă să introducă cititorul în atmosfera desfăşurării acţiunii şi să-l familiarizeze cu persoanele apropiate lui dând foarte multe detalii şi accentuând realitatea înconjurătoare. Personajului principal i se mărturiseşte că este ,,produsul penicilinei” născut însă între zodii şi primind drept cadou pe aceea care are ca planetă o stea. Călătoria sa prin lume este de atunci una ca a oricărui copil obişnuit ( doar că el nu era un copil obişnuit deoarece a vorbit înainte de a merge) cu singura deosebire că a fost marcată profund de prima amintire legată de moarte: mama sa era să-l sufoce în timp ce-l alăpta. De altfel, întreg romanul este marcat de existenţa unei obsesii a morţii care îi ştrangulează copilăria, dar îi lasă acesteia cheia evadării din realul necruţător prin sublinierea inocenţei şi a libertăţii de construcţie a unui sistem valoric ce va exclude moartea din universul pur al copilului.

Tânărul personaj percepea moartea ca pe o răsplată pentru oamenii care au muncit şi trebuie să se odihnescă, însă credea şi că oamenii sunt nemuritori şi dacă totuşi e să mori atunci ,,moartea nu doare şi mai ales nu doare după aceea“ antrenând convingerea că persoanele aflate în primii ani de viaţă nu percep fenomenele existente şi poate neexplicate încă, cu aceeaşi intensitate cu care o face un adult, însă pot formula păreri personale legate de subiect. Tindem să credem că personajul principal a dezvoltat această obsesie a morţii şi datorită faptului că toată copilăria sa şi-a petrecut-o jucându-se în cimitir sau în apropierea acestuia, fapt care i-a conferit caracterul puternic şi luptător, dar şi capacitatea de a percepe mai tranşant realitatea din jurul său pe care nu a lăsat-o aşa goală şi lipsită de înţeles, ci a înfrumuseţat-o prin metafore (bulgării uzi ai mormintelor – ,,lacrimile morţilor” ce curg doar în pământ). Căci moartea nu este altceva decât aspectul perisabil şi destructibil al existenţei indicând ceea ce dispare în ineluctabila evoluţie a lucrurilor, este intrarea în lumile Raiului sau ale Iadului, este fiică a nopţii şi soră a somnului având puterea incontestabilă de a regenera ( biologic vorbind acest lucru este posibil o dată la 7 ani) şi de a reprezenta o fază a iniţierii fiind revelaţie şi introducere, eliberare, dematerializare şi descătuşare. De asemenea, moartea mai este prezentă la zbaterea între două lumi: coma.

funia-de-nisip-schita1

Copilul e capabil de o înţelegere profundă însă reprezentările pe care şi le face sunt dintre cele mai simple, astfel, personajul nostru a înţeles că ,,Este foarte greu să mori. Amintirea ta printre oameni poate fi mai puternică decât însăşi moartea.” Amintirea a ceea ce eşti transpare morţii, iar amintirea jocurilor cu praştia printre crucile de lemn şi marmură, a primului cuvânt învăţat din dorinţa de a şti cine a murit şi ce scrie pe crucea respectivului transpare nu doar morţii ci şi iniţierii în tainele cuvintelor şi a raporturilor cu ceilalţi copii. Un alt episod legat de moarte şi de forţa cu care aceasta s-a imprimat în memoria personajului copil şi care i-a indus o altă percepţie asupra ei a fost cel legat de existenţa unui câine turbat care a fost lăsat să moară la marginea drumului, undeva izolat, pentru a se evita contactul cu boala. Însă curiozitatea specifică vârstei l-a îndemnat să meargă să-l vadă. Aflat în procesul de putrefacţie şi stând să-l admire, copilul a înţeles o altă dimensiune a morţii, aceea de parte componentă a vieţii, de continuare a unui ciclu despre care nu ştia foarte multe dar despre care ştia că există, un ciclu integrator în natură şi în cosmos. De altfel multe episoade din carte povestesc dorinţa copilului de a simţi, vedea şi percepe acel moment unic când viaţa se scurge din corp, momentul morţii, însă nu era dorinţa criminală de a vedea cum i se face un rău altuia, ci aceea nestăpânită de a se simţi puternic atunci când nimeni nu credea – dorinţa de a se simţi puternic când era copil. Alt moment încearcă să explice coşmarurile cu oglinzi considerate fotografii ale morţii („Dacă e adevărat că, înaintând în vârstă, câştigăm în profunzime – copii nu au simţul perspectivei, adică al profunzimii – atunci cine a afirmat că ,,singurul subiect serios care ar trebui să ne preocupe toată viaţa, rămâne moartea” avea dreptate. Căci ce înseamnă profunzimea câştigată, altceva decât faptul că ne-am mai apropiat cu câţiva paşi de moarte? A te teme de oglinzi…e sinonim cu a te teme de moarte”). Aflăm că atât personajul, cât şi naratorul au încercat să amâne cu cât mai multe clipe moartea oferindu-i mereu şi mereu, alte chipuri şi, mai ales, alte identităţi. ,,Copii nu au sentimentul timpului, deci nici al morţii.“ – sentimentul nu exista, dar conştientizarea exista.

O amintire ciudată pentru personajul principal a fost cea legată de copilul bătrânel şi înţelept de pe strada lor, care suferea de progerie – boala în care viaţa bolnavului se scurge biologic mai repede decât o viaţă normală. Atunci şi în momentul în care a citit o povestire care se numea Ţara fără bătrâni şi-a pus problema timpului ceva mai serios decât o făcuse până la acel moment. Moartea îl obseda…timpul îl obseda… şi astfel a încercat să-şi explice variaţiile acestuia despre care ştia că existau independent de el, dar care îl mai afectau într-un mod ciudat.

funia-de-nisip-schita2

Ţara fără bătrâni vorbea de o funie de nisip pe care o ţară a cerut-o altei ţări a căror tineri îşi omorâseră bătrânii pentru că îi considerau inutili. Din fericire unul dintre tinerii acelei ţări ii-a salvat bunicul şi, pentru a nu se isca un război, când au venit cei din ţara vecină să le ceară funia, atunci răspunsul singurului bătrân în viaţă a fost ca tinerii să ceară capătul funiei. Auzind acel răspuns ţara vecină s-a retras cu convingerea că ceilalţi nu au omorât toţi bătrânii aşa cum au crezut iniţial. Funia de nisip reprezenta pentru personajul principal ceva imposibil de realizat fizic, de aceea, a considerat că timpul putea fi reprezentat în dimensiuni de mărimi infinite – funie de timpuri împletite. Mărimea timpurilor era infinită însă numărul firelor din funie reprezenta o limită finită a concepţiei sale asupra acestui apriorism, întrucât a putut delimita foarte bine timpul comun sau cronologic, cel după care ne orientăm cu toţii, timpul biologic sau timpul fiecăruia, timpul psihologic sau timpul înşelător decodat din intensitatea cu care trăia anumite fapte, timpul astral – momentul astral ce corespundea naşterii, căsătoriei, morţii sau oricărui alt eveniment important din viaţa unei persoane şi nu în ultimul rând, timpul eternităţii pe care l-a descoperit de două ori: prima oară când şi-a dat seama că este nemuritor şi a doua oară când a constatat că există un timp comun între el şi bunica lui, între el, tata şi mama, între el şi viitorii lui copii.

Fascinaţia timpului, zugrăvită foarte bine de către narator, cuprinde personajul la modul cel mai serios cu putinţă şi îl poartă către tărâmuri pe care de obicei un copil nu le poate explora decât atunci când a căpătat experienţa complexă a vieţii. Personajul însă simte, percepe şi trăieşte timpul, ba chiar îl împleteşte în propria-i persoană imaginându-se o ,,funie de nisip, de timpuri, de pulberi pământene şi astrale”. Personajul vede funia ca pe simbolul ascensiunii (la fel ca scara, arborele sau firul de păianjen) deopotrivă mijloc şi dorinţă de accedere către înalt, căci împletită sau înnodată, funia simbolizează orice formă de legătură şi deţine virtuţi secrete şi magice necesare unei călătorii în viaţă i spre viaţă. Nisipul din care este alcătuită funia reprezintă matricea – capacitatea nisipului de a se strecura în spaţiile timpului şi de a-l reproduce pentru momente infime de existenţă, iar numărul boabelor sale este numărul păcatelor de care se leapădă şi al anilor pe care îi cere pentru a se consacra prin momente astrale. Funia de nisip şi atingerea sa, contopirea cu ea semnifică căutarea tihnei, a siguranţei şi a regenerării, e acel regressus ad uterum de care vorbesc psihanaliştii, reîntoarcerea la viaţă prin viaţă şi prin întrepătrunderea timpurilor personale şi impersonale. Perspectiva naratorului-personaj asupra vieţii se rezuma la două concepte: teatrul de păpuşi şi gara. Poate nu întâmplător au fost alese aceste două sintagme, care nu fac altceva decât să întărească ideea că personajul nostru era unul cu trăiri şi simţiri profunde încă de mic, cu o copilărie marcată de întrebări şi răspunsuri deconcentrante, traumatizată de propria privire idolatrizatoare sau de vederea altor feluri de ochi, mai înţelegători, mai tranşanţi, mai cruzi sau mai iubitori; şi cu o adolescenţă mai puţin reprezentată, după cum era şi normal, dar în care este foarte bine surprins momentul erotic incipient şi gândirea introspectivă pur contemplatoare cu slabe reminiscenţe critice. Viaţa copilăriei sale este aşezată pe hârtie ca trasee iniţiatice permanente şi ca imposibilitatea retrăirii unor momente deja trecute, „imposibilitatea de a rămâne prizonier al unui timp pe care singur şi l-ai decupat”. Astfel spus, începe încă de foarte mic să înveţe să citească, apoi să scrie, să se împrietenească, să se afle în intimitatea bolii şi odată cu aceasta în intimitatea morţii, să intre în labirint, în pădure, în natură. Raporturile cu rudele, mai ales cu părinţii i-au marcat evoluţia şi după ce mama l-a părăsit a început să dezvolte o teamă instinctivă şi puternică de a nu mai fi abandonat de persoanele din jurul său, teamă care se manifesta de cele mai multe ori în vise şi coşmaruri.

Timpul îi împletea viaţa în mod independent de el şi-l lua ca martor la evenimentele obişnuite ale scurgerii sale ireversibile. Astfel şi-a început călătoriile intrând în pădure, admirând-o şi apropiindu-se de ea, simţind că face parte din ea, considerând-o un labirint plin de drumuri înfundate şi având ca singură scăpare copacii, arborii, acei axis mundi care doar pe verticală îţi pot arăta calea şi pe care îi asemăna cu oamenii, apoi a urmărit şi a încercat să înţeleagă lumea animalelor şi a învăţat de la ele cum trebuie să lupte pentru supremaţie, cum natura sau forţele pun perfecţiunea în spirala melcului şi cum tot natura şi legile sale nescrise sacrifică unele animale pentru ca oamenii să poată supravieţui – îşi integra natura în propria fiinţă, o iubea şi o visa frumos şi urât, făcea parte din ea şi din Rai în acelaşi timp. Mai târziu a experimentat spaima scrisului când aproape că s-a rătăcit în propriile sale cuvinte, apoi a început să le stăpânească, să se joace cu ele, să le aşeze în rime, versuri, poezii, să facă corespondenţe şi să le înţeleagă creând şi devenind Demiurg; a aflat în labirintul cuvintelor că o minciună poate fi uneori mai puternică decât adevărul şi aşa şi-a descoperit vocaţia având de ales dintre a fi: actor, iluzionist, scriitor sau om politic. Cuvântul l-a făcut pentru prima dată să se îndepărteze de religiozitate şi orice contact cu aceasta şi tot cuvântul i-a arătat o cale atunci când i L-a revelat pe Iisus ca „Îi-sus”. Ca orice copil avea fascinaţia lucrurilor mici, dar şi fascinaţia titanilor, a zeilor atotputernici cu care se identifica atunci când întâmplări ciudate îi intersectau viaţa. Îşi aminteşte despre tatăl său care venind într-o seară beat a început să-i mestece piciorul crezând că e de mâncare – fapt care l-a făcut prizonier în timpuri antice substituindu-şi tatăl lui Saturn care îşi ţinea fiii închişi, sau lui Cronos care îşi înghiţea fiii – însă asta îl făcea pe el zeu şi tot ce conta era toată puterea lumii concentrată în mâinile lui, un copil.

Deloc întâmplător cartea începe şi se termină cu acelaşi cuvânt: mama. Iniţial mama reprezenta ceva mult prea vag pentru a putea fi înţeles pe deplin. Avusese atâtea mame! Şi pentru toate a purtat în suflet dragostea pură, neîntinată şi sinceră însă mamele lui nu aveau copii şi asta adâncea prăpastia din sufletul său. În ultimul text al bildungsromanului este proiectată în vis imaginea naturii metamorfozate, a naturii alegorice, mama tuturora, dar în acel moment doar mama sa dorită, căutată.

Naratorul încearcă „ un proces de reiniţiere, o dializă a sângelui amintirilor.” Perspectivele narative oferă cititorului posibilitatea de a pătrunde atât în lumea naratorului-personaj cât şi în lumea naratorului care realizează o detaşare obiectivă de universul copilului inocent şi o trăire matură a frăgezimilor diafane şi a imaginilor necosmetizate, pure, primare. Analepsele, dar şi prolepsele reprezintă instrumentele cu care naratorul realizează conexiunea între amintiri şi perspectivele temporale lăsând memoria să deţină rolul principal într-o piesă jucată în forma ei clasică respectând regula celor trei unităţi.

Dacă te aştepţi să găseşti ficţiune într-o asemenea carte atunci ai şanse minime să o faci, căci în Funia de nisip, Lucian Strochi zugrăveşte imagini şi portrete inedite ale oamenilor care i-au marcat copilăria, descrie întâmplări obişnuite fiecărui copil de până la opt ani, însă o presară cu momente ce te transpun într-un spaţiu sacru al copilăriei, momente triste şi fericite, (momente pe care le-ai trăit şi tu în calitate de cititor doar că în propriul tău timp psihologic şi cu propria ta viziune asupra evenimentelor), dar şi cu trimiteri mitologice sau confirmate ştiinţific care îţi dau iluzia verosimilităţii. Dar ce poate fi neverosimil într-o carte cu asemenea specific?

Pot afirma că m-am regăsit în această carte şi mi-am regăsit nu anumite evenimente sau activităţi (iniţierea în scris, în natură, prietenie, moarte) despre care pot spune că au fost dacă nu identice, atunci foarte apropiate de realitatea mea, ci anumite stări, emoţii şi sentimente descrise cu o precizie uimitoare şi care m-au impresionat în mod plăcut din moment ce corespundeau clipelor trăite de copilul din mine acum câţiva ani.

Meritul cărţii este cu atât mai mare cu cât reuşeşte să transpună aceste imagini şi trăiri între coperţile sale, amintiri care au necesitat îndelungi forţări/forări ale trecutului şi modalităţi chinuitoare pentru a întrezări conturul difuz al lumii ce s-a scurs cu ochiul miop ce nu cunoştea încă lumina lentilei divergente a realităţii.

Cititorule, dacă ar fi să-ţi sugerez ceva atunci când vei citi această carte, atunci acel ceva s-ar limita la a încerca pe cât de mult posibil să te detaşezi de realitatea imediată în care trăieşti şi să te laşi regenerat de realitatea trecutului care mai poate să reînvie în tine sentimente pure şi nealterate, emoţii ce nu pot fi decât extreme şi trăiri intense pe care încă le mai ai dar le ţii uitate în tine.

Pentru că, ce altceva poate fi mai frumos şi mai curat dacă nu copilul din alţii şi copilul din noi?!

 Ioana Sărăcilă