Atunci când nu mai pare preocupat de stil, de infra sau ultrastructurile operei, un artist devine prizonierul propriilor sale obsesii.

Evident, fiind vorba de obsesii artistice, ele se metamorfozează în metafore (plastice – dar nu în sens blagian! – când e vorba de pictură).

Petru Diaconu are două tipuri de asemenea metafore: unele sunt obiecte aflate în serii sinonimice (fluturele – zmeul – aripa etc., sămânţa – fructul (mărul) –copacul), (femeia-idolul – matricea), altele sunt noţiuni, abstracţii (zborul-coloarea (irizările) – căderea), (dragostea –geneza – naşterea – eternitatea), ambele tipuri regăsindu-se în două cuvinte: trecere şi răsfrângere, altfel spus într-o sintagmă: metamorfoza îngheţată.

Lucrul e oarecum surprinzător întrucât un pictor vrea să fixeze o realitate, chiar imaginată, trecerea fiind remarcată în alte arte precum literatura, cinematografia, muzica.

Prin urmare, pictorul recurge la o sincronie care pro(vine) din diacronie, într-un acelaşi tablou pictorul încercând să surprindă geneza, respectiv rădăcina, sămânţa, trunchiul, frunza, floarea, mai mult chiar aluzii mitice sau biblice, sau chiar soluţii ironice.

Simbolurile, metaforele se întrepătrund: o femeie poate fi femeie, idol de lut, dintr-o cultură străveche, cum este cea a ceramicii eneolitice de Cucuteni, tulpină susţinând fructele grele, trup de fluture, fântână…

E multă geometrie (şi algebră!) în pictura lui Petru Diaconu, dar acest lucru nu oboseşte pentru că artistul se salvează într-un (fals!) decorativism plăcut ochiului neexersat, aşa încât primul contact cu pictura sa (superficial, desigur), poate provoca suficiente emoţii estetice unor spirite comode.

O asemenea pictură, ermetică, încifrată, oferind delicii secrete iniţiaţilor, ezotericilor, permite pictorului din punct de vedere tehnic abordări diverse, de la suprafeţe picturale relativ mari la tuşe zgârcite, pointiliste, desene cu contur ferm, incizate ca cele din peşteri în care omul preistoric îşi trăieşte primele elanuri şi curiozităţi artistice şi estetice, descoperindu-şi mâinile, incizii ce împart corect şi sever planurile, monocromii şi irizări subtile, combinaţii necanonice de culori.

Petru Diaconu este un narator hâtru, jovial şi uneori prăpăstios, frate cu Ion Creangă şi văr cu Păcală, descins parcă dintr-un folclor românesc uşor expresionist.

Artistul nu(-şi) contrazice opera, dimpotrivă, o completează. Chiar dacă rămâne valabilă proverbiala tăcerea expresivă a pictorilor…