Nu îi numărase nimeni, dar, nu ştiu de ce, avea senzaţia că ştia, adică era sigur că sunt doisprezece. Poate că ochiul său de cabanier, obişnuit cu oaspeţi, îl învăţase în timp să numere oamenii fără să-i mai numere, ştia adică şi cum se vor grupa la mese, nu doar câţi sunt, mesele aveau câte patru scaune, aşa că era uşor, chiar dacă nu se cunoşteau, oamenii se aşezau împreună la mese, ocupându-le pe rând, pornind de la uşă, erau doisprezece, adică trei mese pline.

Curios, erau acum printre ei şi femei, trei la număr; curios nu era că ajunseseră până aici femeile, asta se întâmpla întotdeauna, adică în fiecare grup erau şi femei, numai că femeile vin doar însoţite pe munte şi acum părea că sunt singure, mai mult, părea că nici nu se cunosc între ele.

Erau prin urmare nouă bărbaţi şi încercă să le ghicească fiecăruia meseria, sau, cum se spunea mai nou, profesia. E drept că pe unii îi ştia, din vedere, trecuseră pe aici o dată, de două ori, dar el îi reţinuse, nu ca nume, numele e lunecos, e schimbător, trece uşor de la un om la altul, ci după chip şi gesturi, după mers şi după meseria fiecăruia, chiar dacă, aici, la munte, oamenii vorbesc destul de puţin, mai ales despre ei, de parcă i-ar intimida muntele şi pădurile, apele şi cerul.

Uşa se deschise cu zgomot şi aerul umed, mirosind a ploaie şi a cetină năvăli înăuntru. Un om fără vârstă, hirsut, privind cu ochii fix, undeva, de unde aştepta febril un răspuns sau o confirmare, ţipă, răguşit şi parcă stângaci, fără să îi pese totuşi de ceilalţi, părând stânjenit doar de el:

– De astăzi nu mai sunt cuc, ci vultur! anunţă cu glas totuşi vesel, în totală contradicţie cu faţa, brăzdată de umbre de melancolie şi cu ochii, incredibil de trişti şi de negri.

Şi, desfăcându-şi braţele larg în lături, pluti peste capetele mesenilor, apoi se aşeză într-un colţ, tăcut şi  stingher, după ce mai spuse totuşi, clătinând uşor din cap:

– Parcă am fi arca lui Noe!

Cabanierul clătină şi el uşor din cap, aprobându-l. Uneori nebunii văd, simt şi ştiu mai bine decât noi, ceilalţi, numai că nimeni nu-i ascultă. Cred că vrea să spună acum că fiecare dintre noi este altceva, ca meserie, fiecare a venit aici cu un alt gând, numai ploaia de afară ne-a unit vremelnic.

Îşi drese glasul, de parcă s-ar fi molipsit de la răguşeala celuilalt şi spuse moale:

– Ar fi bine să mâncăm acum.

Îşi spuse: „Aşa o să-i cunosc mai bine. Să văd dacă pot ghici ce e fiecare. Să văd dacă nebunul are dreptate.”

Nu-şi făcea probleme dacă oamenii vroiau sau nu să mănânce, dacă aveau sau nu bani, dacă le va plăcea sau nu mâncarea lui.

Ucenicise câteva veri, pe când era elev, la hanul lui Madam Codrum, neîntrecută bucătăreasă şi hangiţă, ajunsă atât de celebră, încât hanul era căutat de oameni subţiri, veniţi de departe, scriitori şi pictori, actori şi prelaţi. Iar numele ei părea să pună în umbră alte nume, cum ar fi fost un neam întreg de Ancuţe.

Madam Codrum îşi uimea mesenii cu băuturi ciudate: afinată cu miez de sâmbure de caisă sau de piersică, cu gust uşor de migdală, cornată cu miez de nucă, vişinată amestecată cu fructe de ienupăr, ţuică de pară, servită în sticlă fumurie în care se ghicea o pară uriaşă, bine coaptă, crescută acolo încă din floare şi aninată în pom, bătută de soare şi ploi, macerată apoi în alcool de prună, ţuică de rădăcină de schinduc, culeasă pe rouă de călugări dibaci, ţuică de melisă, cultivată grijuliu de măicuţe; băuturile erau stinse cu  pastramă  de cerb, de mistreţ sau de urs, cu cârnaţi iuţi de oaie şi de capră, cu slănină uscată la vânt sau fiartă în mirodenii şi vin, moale şi albă sau afumată în lemn de tei; caş de oaie despre care nu ştie de e unt sau caşcaval, urdă cu mărar şi chiar brânză de vaci cu lapte acru şi cu mămăliguţă, icre de ştiucă şi de păstrăv. Urmau borşul de iepure cu măcriş şi mirodenii, servit în ţeastă de pâine, sau ciorba de boişteni, prinşi la borcan, aşa cum numai oamenii de la munte ştiu să o facă, apoi hârzobul de păstrăvi şi  saramura de crap, sărmăluţele „cinci miresme”, din carne tocată mărunt şi aprig cu satârul, carne de vită, de porc şi de pui, sărmăluţe cât degetul, învelite dichisit cu frunză de hrean, de leurdă, de varză, de sfeclă roşie, de viţă tânără, tăvălite în smântână groasă, de stă lingura dreaptă în ea, miresme stropite cu vin de streşinuţă, roşu şi aspriu, să te facă mai viu, să taie toate grăsimile şi să-mbie la mâncare mulţimile şi cu vin tămâios, lunecos şi uleios din Ţara de Jos, nicicând mânios; se adunau pe mese, hrană ochiului şi pântecului, ciulama de hribi cu smântână, de-ţi lingi îndelung degetele, unul câte unul, tocană de chitici cu frunze de pătrunjel şi cu mărar, pui la ţiglă, labă de urs pe jar, pulpă de căprioară, cârnaţi de oaie şi de capră, ceafă de porc, cartofi prăjiţi, tăvăliţi în mujdei de usturoi, iar ca murături râşcovi, gălbiori şi iuţei, gogonele uşor îngălbenite, castraveţi, pepeni roşii, apoi alte murături precum mere, gutui, conopidă, sfeclă roşie, ţelină, puse de-a valma pe mese, şi, pentru cine mai putea, plăcinte poale-n brâu, colţunaşi din brânză de vaci cu ouă, înveliţi în unt, papanaşi sau faguri de miere, de se mănâncă cu totul, adică şi cu ceară.

Se spune că un mare poet, ridicându-se totuşi şovăielnic de la masă, a ţinut un discurs memorabil, lăudând gospodina:

– Femeie între femei, cu nume de codru şi de drum îngemănate, nedrept numită după frâncul „madam”, de astăzi îţi spun, să se ştie, Meva şi nu Madam, femeie între femei, binecuvântată să fii!

Învăţase ceva important de la Meva Codrum şi anume că mai întâi ochiul trebuie să se sature şi apoi stomacul, că jumătate din valoarea unei mâncări este chiar aspectul ei; îi plăceau cele trei femei, era singur în munte, departe de orice aşezare şi era un bărbat sănătos, aşa că se strădui să fie o gazdă cât mai bună, mai mult, să-i uimească pe toţi, îi plăcea să facă singur totul, nu avea nevoie de ajutoare, lucra repede, era foarte îndemânatic, aşa că începură să apară din cămară şi din bucătărie în sala de mese, rând pe rând, farfurii cu cele mai alese şi mai ochioase bunătăţi, multe semănând cu cele ale Mevei Codrum, era şi un fel de răzbunare pentru vremea de afară, se scuza şiret: „…mă pregătisem de oaspeţi de vază pentru zilele astea…”, de fapt, de la Sânziene şi până la Schimbarea la Faţă, cabana era mereu plină de oaspeţi, la început fusese doar o cabană forestieră, ceva mai modestă; el o schimbase mult, aşa că devenise o cabană turistică, necuprinsă încă în toate ghidurile, dar extrem de căutată, tocmai pentru că mâncarea era excelentă şi aşternuturile totdeauna curate.

Femeile îi mai trecuseră pragul; cel mai des pictoriţa, lucra în vale la un schit, făcuse ceva vâlvă cu pictura ei, încercase ceva nou, lucrase în encaustică, adică cu culori diluate în ceară, dar nu asta îi nedumerise pe cei câţiva ierarhi care îi văzuseră lucrarea, ci câteva erezii compoziţionale, despre care nu ştia, e drept, prea multe. Avea şi două ajutoare, două măicuţe care o sprijineau însă doar la amestecul culorilor, deşi ea le spunea ucenice şi ar fi putut picta şi ele părţile cele mai puţin importante, cum ar fi veşmintele.

Cea mai tânără dintre femei era o ziaristă foarte jună, venită aici în munte să se documenteze, să scrie reportaje despre oamenii acestor ţinuturi, dar nu îi citise niciun rând scris sau tipărit, dar aşa vorbeau oamenii şi, de obicei, cei care vorbesc nu se înşeală prea mult, mai ales la munte, unde nu te prea poţi ascunde de privirile şi gândurile lor.

În fine, cea mai în vârstă, era îmbrăcată toată în negru, aflase că îi murise de vreo câţiva ani soţul, fusese plutaş şi murise înecat, tot după nişte ploi grozave ca acestea.

Examină acum bărbaţii: pe unii îi văzuse vag, ca pe nişte umbre: un călugăr, venit de peste celălalt munte, dintr-un schit, acum îi uitase numele, dar avea să-şi aducă aminte sau chiar să-l întrebe, nu e ruşine să întrebi ce nu ştii; un vânător, îmbrăcat în verde, cu pălăria împodobită cu doi colţi de mistreţ şi cu o pană de păun, cu un singur ochi, albastru-verzui, despre care se spune că poartă noroc celui ce îl poartă; medicul alpinist care conducea o echipă de intervenţii în munte, numită salvamont, şi parcă, nu era deloc sigur, un pădurar, dar din alt ocol, pe cei de aici îi ştia bine, ceva mai în vârstă.

Despre ceilalţi patru nu ştia mai nimic: unul era foarte tânăr, credea că era student sau cam aşa ceva, avea o figură liniştită, cu ochi frumoşi, albaştri, cam feminin pentru gustul lui; un ţăran îmbrăcat orăşeneşte, dar despre care credea că e un gospodar de prin preajmă, vesel şi mereu pus pe glume şi încă doi, ce păreau a fi împreună, deşi erau foarte diferiţi, unul vânjos, cu umerii laţi, deprins cu munca grea, cu mâna grea ca o lopată şi cu palma lustruită, semn că folosise mult sapa sau bâta sau era plutaş şi un domn, îmbrăcat şi el ca un orăşean, cu mâini fine, cu unghii tăiate corect, extrem de îngrijite.

Ultimii doi cercetau cu mult interes pădurile, malurile, stâncile golaşe, apele, izvoarele şi pârâurile, ca şi cum ar fi căutat ceva anume, îşi aminti brusc că, într-adevăr, îi văzuse împreună, dar oricum prea de departe. Surâse: „Nu par a fi totuşi căutători de aur. Dintre aceia care se iau după un zvon, după o snoavă.”

Mai rămâneau el şi nebunul, dar cine să-i bage în seamă. Uitase de nebun: părea amorţit, stând cuminte, în colţul lui, lângă sobă. „Uneori mă întreb unde e graniţa…”

Nu-şi duse gândul până la capăt, pentru că nebunul se ridică brusc, parcă ajutat de un arc, mai plană o dată deasupra capetelor mesenilor şi opri la fel de brusc, chiar în mijlocul încăperii. Spuse tot răguşit:

– Veniţi la Cina cea de Taină! Numai că nu vom şti cine e Iisus şi cine Iuda!

Apoi se întoarse liniştit la locul său, vizibil mulţumit că spusese ceea ce spusese.

„Încep să cred că îşi bate joc de noi. Mai întâi observaţia cu Arca lui Noe, acum cu Cina cea de Taină. Suntem doisprezece, cu mine treisprezece. Numai că mie mi-a trebuit destul timp să aflu asta. Şi el a numărat fără să numere. Ca şi cum ar fi ştiut… Ca şi cum povestea pe care o trăim acum  e demult scrisă.”

Şterse cu grijă, cu cârpă uscată, paharele de cristal, apoi se aşeză şi el la masă. Mâncară o vreme separat, adică la trei mese, câte patru, apoi cineva avu ideea să împreune mesele, adică să facă din trei una singură. Acum scena semăna într-adevăr cu cea din Cina cea de taină. Peste puţin se dezlegară şi limbile.

Lucian Strochi