Am mai spus-o: „Ion Roşca este un bun pictor peisagist, cu frumoase rezolvări cromatice, cu o tehnică pointilistă  îndelung exersată ce îi asigură trecerea uşoară la nuanţele cele mai subtile şi pretenţioase. În ciuda faptului că pasta e aşternută generos (ca la Dumitru Bezem-de pildă), tuşa nu e largă, cu restrânsă, permiţându-i pictorului detalii dintre cele mai fine. Indiferent la timp, artistul iubind deopotrivă iarna şi vara, Ion Roşca pare indiferent şi la spaţiu, acesta neinteresându-l decât ca decor pentru propunerile sale plastice, în care natura naturata e înlocuită de natura artifex, printr-o savantă epură. Astfel natura se esenţializează (un ţărm, o mare, o pânză, o pasăre, un cer adesea complice). În acest fel peisajul se generalizează, poate fi (re)găsit oriunde, în orice colţ al lumii, asigurându-i astfel pictorului o universalitate tematică şi de imaginar oricând şi de oricine râvnită. Uneori artistul cultivă pastelul în sens alecsandrian (natura templu, atotseducătoare, statică, animată doar în final de o prezenţă umană sau animalieră, cum e de pildă un Peisaj de iarnă, cu două personaje în albastru şi roşu).”

Ioan Roşca pendulează între peisaj şi natura statică. Dacă peisajul permite rememorări, recursul la memorie, constituie analepse lirice, natura statică, – adică florile – sunt prolepse, proiectări ale unor stări emoţionale viitoare. Florile lui Ioan Roşca sunt uşor recognoscibile: adesea ele nu sunt flori ci idei de/despre flori, identitatea unei flori nu trebuie înţeleasă ca fiind una botanică, de atlas, ci de duflet. Cu alte cuvinte pictorul nu e interesat de floare, ci de ecoul ei. Din această cauză florile lui Roşca nu se ofilesc niciodată, sunt adevărate imortele, chiar dacă e vorba de margaretă, liliac, trandafir, magnolie sau orhidee.

Ioan Roşca, în momentele sale de graţie colorează sufletele noastre cenuşii, inexpresive banale sau plictisite.

Ritmarea este adesea cuceritoare, aproape de o alternanţă poetică, de măsură de vers (un Peisaj marin cu accente clare: ţărm-apă-ţărm-apă-ţărm-cer, legătura dintre elemente fiind asigurată de verticalitatea unui far roşu).

Aceeaşi ritmare o găsim într-un admirabil Peisaj cu mesteceni, ritmul e asigurat de umbrele copacilor aşezate pe drum, dar şi de trunchiurile copacilor). Există în tablou şi o altă ritmare, mai subtilă, cea dintre drumuri, al doilea drum, cu urme paralele, fiind „tăiat” într-un lan generos).

O singură dată natura e sălbatică, virgină, necălcată de privire sau de picior de om, într-o iarnă cotropitoare, cu un alb explodând din copaci şi cucerind toate suprafeţele (Simfonie în alb).

Există desigur universalizări, dar ele sunt construite, asumate de către pictor, cum e acea convingătoare civilizaţie a lemnului, în care şi piatra se supune acestuia, fânarul, scările ce urcă spre el, balustradele, gardurile, copacii asigurând o supremaţie incontestabilă a celui mai cald dintre elementele cu care lucrează omul: lemnul. (Fânarul).

În multe tablouri umanitatea e totuşi prezentă direct, cum ar fi în peisajele nordului, unde farul, casa, debarcaderul, barca, o pânză în depărtare sunt indicii sigure ale prezenţei omului (Farul), (Farul roşu), (Peisaj nordic cu debarcader roşu) sau în drumuri: un drum scobit între două râpe şi terminat parcă simbolic într-un pâlc de mesteceni (Drum printre râpe) sau două drumuri care se bifurcă simbolic şi dramatic (Două drumuri), despărţind şi unind deopotrivă lumi, o moară de apă, amintind  şi de trecerea inexorabilă a timpului (Moara de apă) un pod ce se opreşte sau se frânge brusc atunci când dă de apă, (Podul), o  cabană între munţi cu lac şi brazi regulamentari, ce ne-ar duce spre o ilustraţie de duzină dacă nu ar fi mâna sigură a artistului (Cabana dintre munţi); dar adevăratele biruinţe ale pictorului sunt peisajele montane gândiriste cu biserici, când discrete, aparent umile, (vezi spicele culese de îngeri şi de călugări), dar ducându-ne spre imemorial, când rivalizând cu munţii, cu turnurile lor zvelte ca nişte minarete.

O singură dată pictorul acceptă calitatea de martor, atunci când e vorba de oraşul   Piatra-Neamţ oferindu-ne o ilustraţie veche, de carte poştală (Piatra-Neamţ, centrul oraşului) cu  statuia lui Kogălniceanu bine pusă în valoare, cu tradiţională trăsură, plasându-ne astfel într-un de două ori „fin du siècle”.

Tot o singură prezenţă pe simeze notăm şi prin singurul portret de bătrân, un portret curios, contradictoriu, părul alb contrastând violent cu vioiciunea ochilor; personajul e îmbrăcat de iarnă, cu şubă, nimic hieratic în prezentare, bătrânul fiind mai degrabă un cioban peste care s-a prelins timpul şi nu un patriarh, aşa cum ni se propune adesea, asta şi pentru că suntem centrul religiosului din Moldova şi nu numai  (Portret de bătrân).

Naturile statice sunt ipostaze, stări alotropice ale florii, aceasta fiind când recognoscibilă, orhidee, gherghină, crizantemă, margaretă, maci, când de sinecdocă inversă flori de câmp, flori baroce, când frumoase aberaţii ale naturii propuse de un pictor ingenios.

Uneori floarea poate deveni fluture, alteori ciorchine întors, spectru fundamental al luminii (roşu-albastru-verde) întărit de alb; vasul poate fi violet, ocru sau poate lipsi.

Florile lui Ioan Roşca deranjează prin prospeţimea lor. Ca orice artist autentic, artistul găseşte atunci un fundal contrastant, dar conciliant, într-un fel complementar cum ar fi o scândură cenuşie, arsă de soare, bătută de ploi.

Florile lui Ioan Roşca sunt inimitabile: vii, ele se dezvoltă, îmbobocesc, ating suprema şi superba maturitate, îmbătrânesc în acelaşi tablou. Există o spaimă nemărturisită, existenţială a florilor: se adună în ciorchini, în buchete bogate, pentru a supravieţui, încercând un curios sentiment gregar.

Naturile statice ale lui Ion Roşca sunt realizări de maturitate, cucerind un public oricât de exigent, acesta dorindu-l cât mai des prezent pe simezele nemţene (şi nu numai).

Lucian Strochi