IOAN DOBREANU sau ROMANCIERUL SINGURATIC

IoanDobreanu-SingurateculSinguratecul e o carte curioasă, deşi aparent previzibilă.

Un veac de singurătate – căci timpul acţiunii vine de la 1910 până la noi (şi chiar mai de departe, dar nu prin analepse, ci prin comentarii istorice).

O Cronică de familie – dar cu mesaj invers. Un Bal al absolvenţilor – aşa cum şi-l imagina Franz Werfel.

O Oră 25 – căci personajele trec cu dezinvoltură graniţe reale şi imaginare, rămânând statornice, în vreme ce graniţele, hotarele, vămile, o iau razna, schimbându-se mereu.

Un roman picaresc, pentru că personajele traversează toate mediile sociale şi cam toate ţările Europei, de la Suedia la Grecia, de la Spania la Austria, de la Elveţia la România sau Ungaria.

Un  roman care traversează două războaie mondiale şi mai ales vremurile de după războaie, adesea mai aprige, mai inumane.

Un basm cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, în variantă bucovineană.

Un roman psihologic, de atmosferă, bucuria şi angoasa, teroarea şi libertatea fiind atent şi inspirat glosate.

Un Adam şi Eva, căci cuplurile, aparţinând aceluiaşi clan şi având un destul de complicat arbore genealogic sunt un acelaşi, etern prototip.

Un roman realist, cu un narator omniscient şi omniprezent.

Un roman senzaţional, cu comori ascunse la rădăcini de arţar, dar şi în conturi elveţiene.

Un roman social, extrem de complex şi aproape insuportabil de adevărat.

Un roman de Belle Epoque , cu personaje proustiene.

Un  roman citadin, acţiunile romanului ascunzându-se în Iaşi, Vatra Dornei, Cernăuţi, Viena, oraşe familiare naratorului, precis desenate.

Un roman rural cu un Bilbor  de neuitat, cu ţărani cuminţi şi ţărănci frumoase, trăind bucolic într-o atmosferă sămănătoristă, amintind de Viaţa la ţară.

O carte când ezoterică, când ştiinţifico-fantastică, când metafizică, când erudită, uneori chiar peste marginile admise în beletristică.

O carte cu protagonişti care îşi cedează, istoric şi ereditar, rolurile de primă mărime.

O carte în care nu se moare căldicel, cu crime atroce, cu accidente mortale, cu boli incurabile cu evoluţie galopantă.

O carte în care se cultivă, loialitatea, generozitatea, altruismul, iar sentimentele sunt delicate, fie că vine din partea unui bărbat sau a unei femei.

O carte ce acreditează ideea unui blestem, vindecat doar printr-o amplă acţiune caritabilă.

O carte în care artele şi ştiinţele se întâlnesc într-un adevărat Banchet: muzica, filosofia, arhitectura, artele plastice, literatura, astrologia, geografia, contabilitatea, psihologia etc. îşi dau mâna,  în aceeaşi horă.

O carte a universului concentraţional, cu deţinuţi politici exemplari şi cu gardieni bestiali, cu miliţieni şi securişti brutali şi chiar asasini.

Un roman al contrapunctului, cu destule rezolvări subtile.

Un roman de limbaj, cu un cuvânt reavăn, cu multe regionalisme, elemente de argou, dar şi neologisme.

Un roman pamflet, cu personaje caricaturale, cu ocupanţi tembeli, cu o ordine a lumii întoarsă.

Un roman absurd, amar şi cu rânduri vitriolante.

Un roman pastoral, cu descrieri inspirate, o simfonie dedicată naturii.

Un roman al singurătăţii, al însingurării, al ascezei, al isihasmului, dar şi al libertăţii totale a spiritului.

O carte în care, din cauza sincerităţii, a intensităţii a tensiunii, până şi stângăciile stilistice sau atitudinale devin calităţi.

Un roman de dragoste, cu iubiri suprapuse şi  concentrice:iubiri nostalgic pentru Bucovina, pentru fecioara întâlnită întâia oară (toate căsniciile sunt rezultatul unor iubiri la prima vedere!), pentru părinţi, pentru copii (cartea întreţine un adevărat cult al familiei!), pentru oameni în general (oamenii sunt generoşi, trăim într-o societate ideală, în care bunul şi banul nu sunt valoarea supremă).

O carte stranie, ce palpită de viaţă (există chiar un preaplin al sentimentelor şi gândurilor, al premoniţiilor şi al blestemului), dar care pare o lume de carnaval, cu multe măşti, cu personaje ce se mişcă pe traiectorii prestabilite.

O carte romantică, cu cavalcade nocturne prin codri, cu priviri languroase, cu săruturi caste, dar adevărate peceţi ale destinului, pecetluindu-se  dăruirea reciprocă, cu jurăminte nocturne sub clar de lună, cu voiajuri de nuntă printr-o Europă vrăjită de muzica vieneză. Am spune că ne aflăm într-o lume în care conflictul este între bun şi prea bun. De aceea răul este întotdeauna letal, pentru că nimeni nu-l aşteptă. Există şi un laitmotiv al cărţii, Balada lui Ciprian Porumbescu, adevăratul imn al Bucovinei.

O carte naţionalistă, dar care cultivă înţelegerea perfectă dintre etnii (români, austrieci, ţigani, evrei).

O carte care ne povesteşte istoria pe înţelesul tuturor, a la Neagu Djuvara, cu destule accente critice, vezi cazul lui Grigore Ghica, dar şi altele, dar şi cu  înălţătoare pagini de istorie, de ardent patriotism.

Un roman retro, povestindu-ne de vremuri apuse, dar poleite, despre sentimente uitate, dar aduse violent în actualitate, de parfumul unei societăţi care este când sincronă cu tot şi toate, angrenând în calmul ei un continent, când diacronică şi ardentă, cu multe epate arse, cu destine previzibile, dar de o demnitate antică.

Nu ştiu cum va fi citită această carte de olteni sau de munteni – mai grăbiţi, mai incisivi, mai joviali, chiar guralivi şi zgomotoşi . Dar sigur că moldovenii, ardelenii, bănăţenii şi mai ales bucovinenii se vor regăsi în această carte, ce are o solemnitate de fluviu şi o adâncime de codru străvechi.

Singuraticul este şi un roman al tăcerilor expresive, al privirilor albastre şi adânci, blânde sau tăioase.

O carte unde eroismul e cotidian, mişcarea de efigie, vorbele bine cântărite, pentru că asemenea tăcerii, cuvântul e şi el preţios şi nu trebuie risipit prea uşor.

Singuraticul este o carte care nu poate şi citită în tren sau în autocar, ci îl liniştea unei livezi sau în pridvorul unei case de vacanţă, cu faţa la codru şi la munte.

Lucian Strochi