Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 3

TABLOUL 3

MAMA: Când am rămas prima dată, mi-a fost frică. Credeam că o să mor. Sau, dacă nu muream eu, cum avea să trăiască în mine, altă fiinţă, atâtea luni? Îmi puneam atâtea întrebări, eram proastă, dar nici bărbatul meu nu era mai breaz. Mă mângâia, cu palma lui aspră, pe pântec; pielea, albă şi subţire, cu vinişoare albastre, se răzvrătea, se înroşea, se irita, dar bărbatul meu nu avea ochi decât pentru ceea ce nu se vedea…

TATĂL: O să fie bine, o să vezi…

MAMA: Am auzit că sunt femei care mor la naştere.

TATĂL: Tu n-ai să mori.

MAMA: De unde ştii?

TATĂL: Ştiu eu: şi mai ştiu că ai să-mi faci mulţi copii. Mulţi şi sănătoşi… O să fie băiat.

MAMA: De unde ştii? Nu ştiu eu care îl port şi ştii tu care… O să fie băiat.

TATĂL: De unde ştii?

MAMA: L-am visat astă-noapte. Era vesel, avea ochii tăi, era negricios şi foarte jucăuş. L-am înghiţit din greşeală. Acum se zbate. Nu-i place întunericul.

TATĂL: De unde ştii că era al tău?

MAMA: Dar al cui să fie?

TATĂL: Nu ştiu. Am zis şi eu aşa… Nu-i nimic. Aşa e la primul copil.

MAMA: „Tu de unde ştii? De câte ori ai născut tu, ca să ştii cum e prima oară şi a doua oară?” N-a mai zis nimic. S-a întors cu spatele. M-a lăsat în pace. Mi-a părut rău. Ce vină avea el? Dar eu, eu ce vină aveam? Atunci mi-a trecut un gând năstruşnic prin cap: De ce să naştem numai noi? Dacă ne-am răzvrăti cu toatele, poate că, într-o zi, s-ar hotărî să nască şi bărbaţii. Să vadă şi ei ce uşor e. Am chicotit atunci în pat, aşa cu genunchii la gură cum eram. Pântecul meu crescuse: mă schimbasem şi eu. Eram din nou o fetiţă, mi se părea că mă joc acum cu altă fiinţă, pe care trebuia s-o ascund de ochii celorlalţi, aşa cum o fetiţă îşi ascunde sub plapumă păpuşa, să n-o vadă ceilalţi, nu aveam nici o pătură, aşa că am tras, peste fiinţa fără apărare, pielea mea şi fiinţa fără apărare m-a păcălit, a cusut pe dinăuntru pătura şi acum nu mai voia să iasă afară, nu aveam altceva de făcut decât să aştept; curios, nu eram deloc supărată, aproape aş fi vrut să fiu păcălită sau poate eu păcălisem acea fiinţă, acoperind-o cu pielea de pe pântecul meu şi acum eu eram cea care râdea. Uneori mă sprijineam cu amândouă palmele de pântec. Crescuse grozav. Nici nu mai ştiam dacă e al meu sau nu. Mă priveam cu seriozitate în oglindă: Eu să fiu aceea? Ce se întâmpla cu mine? Cât avea să mai dospească şi să crească aluatul acela? Mă linişteam apoi: numai oglinda era de vină, eu eram aceeaşi, oglinda era cea care făcea apele acelea ciudate, care mă îngroşau atât de mult.

MOAŞA: Nu te lăsa.

MAMA: Şi ce trebuie să fac?

MOAŞA: Aoleu, e prima dată?

MAMA: Da.

MOAŞA: Atunci o să fie mai greu.

MAMA: Am gemut. S-a rupt ceva în mine. „Cred că… cred că am făcut pe mine. Nu mi-am dat seama.”

MOAŞA: Nu, nu e asta. S-a rupt…

MAMA: Mai e mult …

MOAŞA: Nu: cel mult un sfert de oră.

MAMA: Nu mai pot, crede-mă, nu mai pot. Fă ceva să nu… E băiat, nu-i aşa?

MOAŞA: Asta ai vrut să fie?

MAMA: Da.

MOAŞA: Atunci bucură-te: e băiat. Vrei să-l vezi?

MAMA: Nu. Ce urât e!

MOAŞA: Toţi sunt aşa. Să-i vezi peste câteva zile.

MAMA: Îmi fac şi acum vină că nu l-am iubit din prima clipă. Şi nu din cauza durerilor. Avusesem noroc, fusese o naştere uşoară, „normală” – cum spusese, spălându-se pe mâini, moaşa. Nu l-am iubit din prima clipă, pentru că nu mă gândisem la el. Nu ştiam cum va arăta. Era al meu, desigur. Dar trebuia să-l iubesc numai pentru că era al meu? Odată cu primul supt s-au topit şi toate îndoielile. Aveam un copil. Are nevoie de laptele meu, aşa cum avusese nevoie de sângele meu, de carnea mea, de oasele mele, de ochii mei. Abia acum eram şi eu femeie. Mi-am pus mâna pe pântec. Era vlăguit. Îmi venea să râd. Eram urâtă. Şi ce dacă? Aveam un copil, era copilul meu, al meu şi numai al meu. A intrat pe furiş şi bărbatu-meu în încăpere. M-am uitat la el curioasă. Ce caută un bărbat aici? Ce drepturi are el asupra mea şi asupra copilului meu? Străinul mă privi nedumerit. Dădu să spună ceva; renunţă. Mi s-a făcut milă de el. Doar aşa l-am cunoscut că era bărbatul meu.

TATĂL: Te mai doare? Cum te simţi? Cum se simte băiatul?

MAMA: Trupul meu se comporta ciudat: părea o băşică umflată cu apă care încearcă să se rostogolească pe un drum plin de bolovani. Mă trăgea într-o parte, nu ştiu cum să spun. Sânii îmi erau mari şi plini de lapte. Acum greutatea cea mare părea să fie acolo. Mi-am pus mâinile sub cap şi abia atunci am privit grinda de deasupra mea. O rază lumina pânza unui păianjen. Mă gândeam: „Poate că asta e lumea. Poate că eu nu sunt decât un fir nevăzut, pe care abia l-a ţesut păianjenul.” Sau poate erau raze de soare. Gândurile mi se sleiau. Eram într-adevăr obosită. Nu-mi simţeam oasele, iar muşchii mi se topiseră. Noroc cu pielea – altfel m-aş fi risipit. Nu murisem: mai mult, dădusem viaţă unui copil. Nu ştiu de ce bărbatu-meu l-a trecut în acte Emanuel. Eu nu i-am spus niciodată aşa. I-am spus Manole şi aşa l-au cunoscut şi l-au strigat toţi. I-am povestit mai târziu, când credeam că o să înţeleagă, cum l-am zvârlit din pântec. Mi-a zâmbit trist:

MANOLE: De aceea zidesc şi eu case.

MAMA: Nu înţeleg.

MANOLE: De fiecare dată când zidesc o casă, intru eu primul în ea. Caut ceva, nu ştiu ce şi de fiecare dată sunt mai trist.

MAMA: De ce îţi place să zugrăveşti pereţii?

MANOLE: Pentru că nu mi-a plăcut niciodată întunericul. Orice culoare e o lumină. Poate mi-ar fi plăcut să scriu. Numai că literele sunt aceleaşi. Numai linia e infinită. Se schimbă mereu: este şi nu este aceeaşi. Şi apoi, când pictez, pictez cu amândouă mâinile. De scris… poţi scrie numai cu o singură mână.

 (va urma)

Lucian Strochi