Există, în legătură cu taberele de creaţie în general, un paradox şi anume acela provenit din însăşi esenţa ultimă a artei: arta este un act strict individual. Or, într-o tabără de creaţie se presupune că te întâlneşti cu artişti diferiţi, cu personalităţi accentuate, (re)uniţi vremelnic într-o aceeaşi colectivitate, într-un acelaşi spaţiu şi acelaşi timp şi având un acelaşi pretext, de obicei, în cazul pictorilor, peisajul, fie că este vorba de un sat dobrogean, de Dunăre, de o zonă de munte sau de una colinară, de păduri sau de sihle.

Reuşita unei tabere ar fi, în esenţă, următoarea: să integrezi într-o colectivitate o sumă de individualităţi.

La Durău, o mărturisesc toţi, există, dincolo de varietatea peisajului, dincolo de monumentalitatea Ceahlăului, un cer unic, permanent frământat, când limpede şi nefiresc de albastru ca azurul heraldic al Eladei, când neguros, amestec de griuri şi brunuri ca în ţara morilor de vânt, când rarefiat şi pur, apropiindu-se de cerurile esenţializate ale spaţiului chinez, un cer parcă grăbit, dar în realitate ecumenic, egal şi tolerant cu toţi, turişti sau pădurari, pictori sau călugăriţe.

La Durău, trecerile de clar-obscur sunt atât de rapide, încât trebuie să fii cu adevărat un profesionist pentru a fixa, pe pânză sau pe retină, în memoria imagofagă sau într-o imagobibliotecă, o frântură din acest şuvoi de lumină şi culoare, de întuneric şi de mister.

Revenirile, ca în multe tehnici picturale, sunt imposibile, pentru că peisajul e mereu altul, nici aparatul de filmat nereuşind să surprindă această permanentă devenire…

În fine, Durăul înseamnă şi altceva şi anume un sentiment unic, religios şi totodată parcă desprins de orice religie, sacru şi totodată profan, unde gestul devine uneori parte dintr-un ritual şi alteori o acoladă unică şi irepetabilă, dincolo de orice canon. Se poate picta orice, cu orice, în orice tehnică.

Au venit, în crugul verii 2002, pictori din Iaşi, din Târgu Neamţ, din Piatra Neamţ, din Bacău, din Bucureşti. Iată câteva schiţe de portrete, grăbite şi desigur imperfecte:

Vasilian Doboş e preocupat de arhetipurile, de runele, de scrierile sale misterioase, frânturi dintr-un labirint. Descifrează, pe o scoarţă de copac, de cer, pe o margine de frunză, pe o margine de drum, semne şi însemne, alfabete, litere şi sunete din limbi doar de el şi de păsări măiestre ştiute.

Grig Bejenaru refuză ostentativ tentaţiile realului, mândru de hârtia lui de Letea, lucrată manual, care poate să-i ofere cele mai subtile şi secrete delicii grafice. Lucrează, când încrâncenat, când relaxat, rob al unor amplitudini pe care doar el le încearcă. Peisajele lui sunt halucinante, suprapuneri de suprafeţe ideale, pe care el, graficianul, le primeşte, generos şi abil, într-o cetate albă, ideală şi eternă.

Doina Daşchievici, statornică prietenă a muntelui, mai crede în legendele Ceahlăului, după cum Durăul i se pare o poartă deschisă spre oriunde, o mandală, o perpetuă iniţiere. Pictează, culege hribi (spre invidia sinceră a tuturor turiştilor), intră în dialog neconvenţional cu Dany Zărnescu, croieşte planuri nu din cuţite şi pahară, ci din pensule şi cartoane, e tandră şi generoasă, calină şi sobră.

Împrumutând parcă celebrul său negru de nord de Bucovină din picturile sale ce o fac inconfundabilă portului său devenit deja tradiţional, băcăuanca Dany Zărnescu impresionează printr-o ţinută sobră, discretă, contrazisă doar de un zâmbet cald, neprotocolar.

Hâtru, dar şi împrumutând ceva de la răceala şi rigoarea pereţilor bisericilor care lacom abia aşteaptă să-i smulgă din penel culoarea, Dinu Huminiuc e traversat când de tăceri sadoveniene, contrazise doar de un zâmbet cald şi de o luminiţă jucăuşă din ochii său de antracit, când de o vervă nebună, de actor comic. Autor de engrame unice, de peşti care par urmele lui Dumnezeu pe pământ, Dinu Huminiuc are ceva din înţelepciunea, sfinţenia şi gestica unui pustnic.

Ileana Berendea e sufletul Durăului. Ştie tot, povesteşte cu umor humuleştean întâmplări cu artişti, se contrazice duios cu Valentin Ciucă, organizează ad-hoc expoziţii în ţară şi străinătate, creionează câteva portrete de critici. Mult mai tăcut, aşa cum se cuvine unui ceramist, Ioan Berendea se refugiază în dosul unui zâmbet larg, atotînţelegător şi al unor desene cu cochilii ciudat răsucite, pe care le visează cândva din lut sau din sidef.

Bucureştean, monumentalist, având vocaţia unor panorame largi, pictorul Teodor Vescu e încântat de Durău, pe care însă şi l-ar dori ceva mai aproape de Bucureşti, aşa cam pe la… Popasul Sineşti.

Dumitru Bostan e la Palatul Cnejilor. E o zi superbă, dar Luţu nu are timp nici pentru masă, pictează în îngeri (ca să nu spunem draci, cuvânt total inadecvat aici), având, se pare, o ştiinţă ancestrală a muntelui, ştiind că a doua zi e posibil să plouă. Lucru care se şi întâmplă de altfel, spre disperarea tuturor.

Dumitru Mosor ezită între peisajul său de acasă, mai molatec, cu linii mai blânde, cu semitonuri mai subtile şi aceste peisaje care astăzi par a fi un hibrid între albastrul Greciei eterne şi solul unei Armenii multimilenare. Începe să plouă şi Dumitru Mosor îşi exersează din plin verdele său crud, bacovian, otrăvit cu puţin galben, guşă de guşter şi multă viaţă, pentru ca peste doar câteva ore să treacă la un verde de China, ascuns în cetină de molid.

Dar ediţia din 2002 a Taberei a fost în primul rând una a complementarităţii, a dialogului dintre imagine şi cuvânt. Pe lângă Valentin Ciucă seducător ca un cavaler medieval şi Doamna sa Antoaneta, pe lângă Vasilian Doboş, pictor şi scriitor deopotrivă, cu acte în regulă, ne-au onorat cu prezenţa, cu spiritul, cu duhul, cu verbul lor inimitabil Magda şi Petru Ursache, universitari ieşeni ce conferenţiau peste valorile plastice ale metaforei sau despre imaginar, neuitându-şi iniţieri refuzate altădată şi încercate acum pe Ceahlău, Costică Tomşa, profesor şi critic literar, prim paharnic, prim-şofer, vel-vornic, sfetnic de taină, prim-cronicar al taberei.

Tabăra de la Durău îşi închide – deschide acum porţile: prin expoziţie şi prin catalog. Asta până la o nouă ediţie, poate internaţională…

Lucian Strochi