Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 6
TABLOUL 6
GRIGORE: Poate că ar fi trebuit să te primesc altfel. Câinii mei mi-au luat-o înainte. Am ştiut că trebuie să fie un frate de-al meu. Credeam că e Manole…
PRÂSLEA: Mai are de lucru. Fântâna şi…
GRIGORE: Ştiu. Trei zile.
PRÂSLEA: De unde ştii?
GRIGORE: Aici toate semnele se întorc întregi.
PRÂSLEA: Mă întâmpinase în vârful stâncii. Privirăm amândoi în vale. Văile se adunau sub noi, vămi ale pământului. Erau roşii. I-am spus-o.
GRIGORE: Aşa se frânge aici soarele. E un loc binecuvântat. Iarba e grasă şi înaltă. Bate în roşu. Cum bate spicul de grâu. Şi aurul… Despre turmele mele se spune că au lână de aur. N-ai să găseşti printre ele nici o oaie neagră. Am doar un câine negru. Îl mai ţin pentru că îl am de multă vreme. M-am obişnuit cu el. Când va izbucni soarele, atunci ai să vezi…
PRÂSLEA: Soarele izbucni. Ne trezirăm fără veste în mijlocul pârjolului. Ardeau brazi, frângându-se în tăcere; ardeau stânci, din care se scurgeau, blând, ochii răscopţi ai pietrelor; ardeam blând noi, într-un suspin neîntrerupt, pe care nu-l scoteam din piepturi. Nu mai vedeam pe unde să mergem, aşa că ne-am oprit. Ne-am aşezat pe un brad, prăvălit în faţa noastră. Turmele înfuriate, scuturându-şi blănuri lucioase şi grele de aur, de argint trăsnit, năvăleau peste noi. „Ce… ”
GRIGORE: Şi astea sunt turmele mele. Numai că pe astea nu mi le ştie nimeni. Sunt turmele cerului. Tot eu le pasc. Uită-te cu atenţie. Lumina nu le vine de la blănuri. Fiecare oaie e înconjurată de o aureolă.
PRÂSLEA: Am auzit că şi pe un munte din Germania se mai întâmpla asta.
GRIGORE: Nu-i adevărat. Numai aici…numai aici e raiul.
PRÂSLEA: Ale cui sunt turmele?
GRIGORE: Ale cerului. Libere. Şi pentru că eu le pasc, sunt ale mele, Şi după ce sunt ale mele, sunt ale nimănui.
PRÂSLEA: Am observat că şi tu ai aură…
GRIGORE: Prostii. Numai turmele sunt sfinte. Şi acum taci.
PRÂSLEA: De ce?
GRIGORE: Uneori dintre oi se desprinde o mioară. Îmi vorbeşte, o ascult.
PRÂSLEA: Vine şi acum?
GRIGORE: Nu ştiu. Acum nu sunt sigur. Nici singur. Şi apoi, trebuie s-o încânt, s-o dezmierd, s-o strig pe nume…
PRÂSLEA: Cum o cheamă?
GRIGORE: N-are nume. O strig aşa cum ai striga orice oaie, cum strigi pe un om pe care nu-l cunoşti: „omule”.
PRÂSLEA: Nu mai vine. Ce mai aşteptăm?
GRIGORE: Berbecul. El vine ultimul. Mă izbeşte năprasnic, cu coarnele, în piept, mă ţin bine pe picioare, altfel mă dă jos, vede că mă ţin încă bine pe picioare şi renunţă; şi pleacă. (cade)
PRÂSLEA: Nu te doboară berbecul şi cazi singur. Vezi că acum trebuie să vină…
GRIGORE: A fost. M-a doborât. Pentru prima dată m-a doborât. Nu ştiu ce să însemne asta… „Să nu le spui nimic din ce-ai văzut şi-ai auzit”.
PRÂSLEA: Cui?
GRIGORE: Am doi ciobani cu care mi-am întâlnit turmele. Ar râde de mine. Şi mai ales despre berbec să nu le spui nimic.
PRÂSLEA: N-am să le spun.
GRIGORE: Tot ale mele sunt. Sau ale nimănui… M-am tot gândit cum să vorbesc cu oile mele. Şi le-am prins câte un clopot de gât. Fiecare sună altfel. Mă gândesc la un cântec neîntrerupt, care să umple văile astea şi sufletul meu. Sunt clopote de bronz, de bronz curat. Le-am făcut în aşa fel, încât să scoată fiecare un sunet adevărat. Câteodată, când ridic ciomagul, rămân încremenit în aer. Îmi vine să poruncesc cântecul, aşa cum îl vreau şi îl ştiu numai eu. Mă înconjoară roiuri de sunete. Nu se mai aud clopotele, ci doar un râu care coboară din munţi. Nu-l văd, îl aud şi asta îmi ajunge.
PRÂSLEA: Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar intra turmele tale în sala cea mare a lui Manole. S-ar prăbuşi zidurile?
GRIGORE: Mai degrabă cred că s-ar înălţa şi ar cânta singure.
PRÂSLEA: Parcă am fi într-un cazan de smoală.
GRIGORE: Şi eu mă gândesc adesea – cerul şi iadu-s tot una. Oile au început să dea lapte amestecat.
PRÂSLEA: Cu ce?
GRIGORE: Cu sânge. Am auzit că se mai întâmplă asta doar la mare schimbare.
PRÂSLEA: Mama m-a trimis să-ţi spun, să vii acasă. E gata casa şi mama nu mai doarme şi nu poate să moară, până nu vă vede pe toţi. Aşa că trebuie să vă întoarceţi. Măcar până…
GRIGORE: Te-ai schimbat mult. Te lăsasem un copil. Acum eşti bărbat în toată firea. Te-ai lungit, eşti mai înalt decât mine. Te-ai mai împlinit. Te priveam când dormeai şi mă gândeam la mine. Aşa eram şi eu. Poate mai puţin senin. Semeni bine cu mine. Parcă m-aş fi privit într-o oglindă de demult. „Am să vin. Spune-i mamei că am să vin. Numai să-mi tund şi să-mi zugrăvesc oile.”
PRÂSLEA: Ce să faci?
GRIGORE: Să-mi zugrăvesc oile. Ce te miri?
PRÂSLEA: N-am mai auzit de asta.
GRIGORE: Multe n-ai auzit.
PRÂSLEA: Ştiu că oile se înseamnă doar.
GRIGORE: E adevărat. Asta ca să nu se risipească. Să ştii oricând care-ţi sunt oile. Numai că semnele se şterg; gândurile niciodată. Îmi aştern şi eu gândurile pe oi. Oile se mai risipesc, cuvintele se mai încurcă între ele (scriu pe fiecare oaie un singur cuvânt), dar uneori găsesc alte gânduri care nu sunt ale mele. Parcă aş citi deodată nu o carte, ci o mie de cărţi. Aşa îmi petrec gândurile şi singurătăţile.
PRÂSLEA: De ce nu te însori?
GRIGORE: M-am însurat.
PRÂSLEA: Cu cine? Nu mi-ai spus nimic…
GRIGORE: Mă mir. Doar ţi-am prezentat mireasa.
PRÂSLEA: Când?
GRIGORE: Acolo, pe munte. Crezi oare că mi-ar ajunge o singură femeie, o singură dragoste? Aşa că mă iubesc cu soarele, cu turmele mele, cu brazii, cu păsările. Noaptea mă iubesc cu stelele. De asta dorm atât de puţin. Unii oameni cred că, atunci când cade o stea, moare un om. Nu cred că e adevărat. Stelele sunt turmele care n-au coborât încă pe pământ. Dar vin înspre noi. Le strălucesc blănurile. Dacă aş ajunge până acolo, să pasc şi turmele acelea, să le mulg, să fac brânză, să tund oile… Deşi uneori cred că altul mi-a luat-o înainte. Căci ce altceva e cerul, decât zerul din laptele stelelor? Sau poate ar trebui să mă mulţumesc cu mai puţin. Dacă aş ajunge până acolo, poate că şi oile mele ar străluci ca stelele. Şi câinii mei ar lătra precum tunetul. Dar pentru asta ar trebui ca pământul să fie străveziu. Şi poate că, văzut de acolo, şi pământul e străveziu.
PRÂSLEA: Şi eu am crezut, când ţi-am văzut turmele, că pământul e străveziu. Ţi-am văzut turmele şi mi se părea că sunt scrijelitura unui fier pe o bucată de sticlă. Nu m-am gândit că turmele ar fi stele, dar m-am gândit şi eu că pământul ar putea fi străveziu.
GRIGORE: E cel mai sigur semn că eşti fratele meu.
PRÂSLEA: Ceva tot nu înţeleg. Spui că îţi scrii gândurile pe oi. Dacă se amestecă oile, cum îţi mai cunoşti gândul de la început?
GRIGORE: Vezi, tocmai asta e. M-am gândit într-o vreme să-mi însemn gândurile pe bucăţi de lemn, pe doniţe, pe grinzi sau pe hârtie. Numai că, privite atunci, gândurile ar fi fost întotdeauna aceleaşi. Aşa gândurile se schimbă mereu, cum se întâmplă de fapt şi în mintea omului. Dacă mai stai să vezi…
PRÂSLEA: Nu pot: trebuie să-l caut şi pe Toma. Să-l anunţ şi pe el… Cum le zugrăveşti însă…
GRIGORE: Cu vopsea.
PRÂSLEA: Pui şi sânge?
GRIGORE: Curioasă întrebare. Da: pun şi sânge. De oaie. Pătrunde mai bine în piele. Uneori mai pun şi sânge de-al meu. (îi arată venele de la mână)
PRÂSLEA: Şi când creşte lâna?
GRIGORE: Se ascund atunci şi gândurile. Uneori e bine să-ţi ascunzi gândurile.
PRÂSLEA: Mă duc de acum.
GRIGORE: Te-aş însoţi eu, dar trebuie să-mi pun în orânduială lucrurile înainte de a pleca. Îţi dau câinii. Sunt câini bărbaţi. Nu-ţi fă griji, se vor întoarce singuri.
(va urma)
Lucian Strochi