TABLOUL 7

MAMA: Cu Toma a fost altceva: n-am ştiut nimic, până aproape să mişte. Nu mai eram copilă, totuşi aşa a fost: n-am ştiut. În primul rând pentru că aveam ciclu regulat. Apoi aveam atâta treabă, încât uitasem aproape să mă ocup şi de mine. Poate că ar fi trebuit să ştiu, după sâni şi după atâtea alte semne. Dar toate semnele sunt înşelătoare, chiar şi pentru o femeie care a născut de mai multe ori, ca mine. N-am ştiut de aceea când o să nasc: s-a întâmplat să fie prin noiembrie, în săgetător. M-am bucurat: „Îmi voi putea împlini gândul cu zodiile”. Mai târziu, când Toma a crescut şi l-am cunoscut şi eu mai bine, m-am gândit că sângele acela rău, scurs din mine o dată la lună, nu era de fapt al meu, ci al lui. Toma părea rănit, înainte de a se naşte şi aşa mi-a apărut toată viaţa. Când se scula dimineaţa, îi găseam perna plină de sânge. Un sânge slab, amestecat cu sudoare: totuşi sânge. Când se tăia, părea că nu i se mai opreşte sângele, că se va scurge tot din el şi că va muri din cauza asta. Mai târziu, cu vreo doi ani înainte de a pleca de acasă, parcă s-a mai înzdrăvenit. Am auzit apoi că s-a făcut flăcău zdravăn, că nu-l mai poate doborî nimeni. Aşa o fi şi m-aş bucura să fie aşa; şi poate că acum este aşa, pentru că a fost atât de firav în copilărie. Numai trupul îi era slab, nu şi mintea: îi conducea pe ceilalţi, ai mei şi ai altora. Era aprig la mânie. Când îl spălam, nu-i plăcea, se înroşea tot şi dădea din picior, împroşcând cu apă în jur. Îl mai plesneam peste spate; nu se liniştea. Era nărăvaş ca un cal; avea peste pântec un brâu mai roşu decât restul pielii; un semn al lui. Să se fi lovit sau ars, când era foarte mic şi eu să nu fi băgat de seamă? Greu de crezut. Părea că sângele e la el chiar sub piele, nu ca la ceilalţi oameni. Îi plăcea la pădure, să meargă cu caii. Uita şi de mâncare, şi de sete şi de somn. S-a însingurat, s-a rupt de ceilalţi băieţi şi n-a mai vrut să ştie de nimic altceva decât de cai. A luat multe bătăi, şi de la mine şi de la taică-său, dar nu s-a potolit. N-am avut ce-i face: a trebuit să-i luăm un cal. E drept că un cal e bun pe lângă casa omului; dar, dacă nu era el, s-ar fi putut şi fără. „Să fie alb” – a mai cerut, ca şi cum hotărârea de acum fusese un fapt împlinit de multă vreme şi el ne îngăduise doar să mai întârziem oleacă; bineînţeles că am cumpărat un cal alb. Nu ne-am prea răsfăţat copii: nici calul alb nu era tocmai un răsfăţ. Îl luasem pentru noi toţi: Toma însă a făcut ce a făcut şi, încetul cu încetul, calul a ajuns numai al lui. Numai de el asculta; e drept, numai el îl ţesăla, îl adăpa, îi aducea fân; numai din mâna lui calul primea zahăr. Atât de puternic mă urmăreşte imaginea asta a lui Toma cu calul alb, încât am uitat de celelalte, bune şi rele, care s-au mai petrecut cu el. Şi iată că acuma, gândindu-mă la el, nu-mi pot aduce aminte de prea multe lucruri. Nici când s-a ridicat din copilărie, nici când i-au mijit tuleiele, nici când i s-a schimbat vocea. Nimic. Îl văd pe calul său alb, prea departe ca să-l văd foarte bine. Despre un om călare poţi spune cu greu, dacă e înalt sau scund, bun sau rău. Nu ştii de ce anume. Când au început să-mi vină semnele rele despre Toma, aşa au început: am început să-l visez pe Toma fără calul său alb. Scofâlcit, sfrijit, searbăd. Ca o pasăre căreia i-ai tăiat aripile. Să nu mai poată zbura. Mult mai târziu am văzut şi am înţeles semnul săgetătorului: un om-cal, care trage cu arcul. Numai că acum când îl visez, îl văd pe săgetător trăgând cu arcul invers. Adică spre el. Când m-am dus cu Toma la Anca, bătrâna vrăjitoare din capul satului, să-l vindec de sânge, bătrâna l-a privit cam îndelung, încordată. Apoi s-a întristat dintr-o dată: „Să se ferească dacă poate, cât poate, de rană de glonţ, de săgeată, de cuţit. Din asta o să i se tragă moartea. N-o să prindă bătrâneţea. Să caute atunci, ca rana să-i vină cât mai târziu.” Nu ştiu ce ierburi i-a dat bătrâna, dacă le-a luat sau nu, dar, la o săptămână, capul lui n-a mai sângerat perna.

---

 

 TABLOUL 8

PRÂSLEA: Despre Toma nu ştiam mare lucru – doar atât: că avea un prieten, de care aproape nu se despărţea şi un cal, pe care-l iubea mai mult decât pe un frate. Puteam s-o iau pe oriunde, numai să merg spre apus. Dacă Toma n-ar fi vrut să se întâlnească cu mine, ar fi putut să mă lase să trec la mai puţin de jumătate de pas pe lângă el şi nu l-aş fi simţit. Îl apărau pădurile. În sate avea ţiitoare. Îl ajutau ciobanii, ba chiar şi un popă şi doi jandarmi. Toma avea darul să se facă nevăzut. De câteva ori, potera îl înconjurase: scăpase nu se ştie cum, pe acolo pe unde nici o pasăre n-ar fi izbutit. Sătenii povesteau multe lucruri despre el. Îşi schimba mereu înfăţişarea: când cerşetor, când babă, când boier, când fată mare. Odată la bal, suportase aproape o jumătate de oră mângâierile unui şef de post, care-i cerea să vină cu el. Codana ieşise într-un târziu şi şeful de post nu-şi mai amintea nimic, decât că cineva îl fulgerase, luându-i lumina ochilor. Când a aflat că fata pe care-o înghesuise fusese chiar Toma, n-a crezut în ruptul capului. „Doar i-am băgat mâna între sâni.” Altădată, tot la bal, Toma o făcuse pe cântăreaţa. O jumătate de oră, cât potera răscolise peste tot, cântase cu voce de femeie. După ce potera plecă, bău repede câteva albuşuri de ouă. „Dacă mai stăteau un sfert de ceas, răguşeam de tot.” Şi câte şi mai câte. Toma scăpa mereu, până când venise în capul poterii unul tânăr şi spân. Slujise pe graniţă şi ştia şi el multe. „Pe Toma n-o să-l prindeţi niciodată singur. Cumpăraţi-i prietenul sau prindeţi-i calul”. Numai că prietenul nu se depărtase niciodată de Toma, iar calul nu se lăsa prins mai uşor decât însuşi Toma. De fapt, nimeni nu-i văzuse niciodată, de aproape, calul. Se spunea că are potcoave bătute de-a-ndoaselea, să-i păcălească pe cei care s-ar lua după el. Alţii spuneau că potcoava de la piciorul stâng din faţă o primise Toma de la Împăratul Aricilor, pentru că-i salvase puii de la foc; potcoava era fermecată. Dacă avea să frece calul potcoava de o piatră de trei ori, orice avea să se împietrească. Sau să se prefacă în copaci. „Până a veni Toma, pe aici nici nu erau atâtea păduri. Se vede că mulţi au încercat să-l piardă pe Toma, numai că s-au pierdut pre dânşii.” Calul avea un corn în frunte, dar nu răsucit ca de berbec sau încovoiat ca la taur, ci drept, ca un vârf de lance. Cu cornul, calul răsturna şi omora alţi cai, spinteca orice platoşă. Cornul era otrăvit, aşa că, dacă scăpai de împunsătură, nu puteai scăpa de otravă. Calul era înţelept şi aproape vorbitor. Nimeni nu-l auzise vorbind, dar Toma îi vorbea de bună seamă, că acesta îi răspundea. Poate îl şi sfătuia cum să se ferească de primejdii. sau poate că, asemenea oricărei fiare, căci ce era altceva, acum, calul, decât o fiară? – avea simţurile mai ascuţite şi-l ferea pe Toma de orice fel de primejdii. Despre prietenul lui Toma se ştia mai puţine lucruri. Era un om mândru, curajos, nesăbuit uneori. Scăpase de fiecare dată, dar cu ajutorul lui Toma. Îi plăceau zorzoanele şi banii şi poate asta avea să-l piardă. Se mai spunea că Toma nu poate fi ucis decât cu un glonţ de argint, cu jungher de argint sau cu secure de argint. Aflasem destule despre Toma, nu şi unde aveam să-l găsesc. I-am întrebat pe oameni pe ocolite. M-au privit cu îndoială. Nu ştiau nici ei. Toma putea să fie azi – aici, mâine – cale de peste douăzeci de poşte. Să vorbesc totuşi cu preotul din sat, poate ştie el mai bine. M-am dus la preot. Era un munte de om, cu părul negru ca pana corbului, cu toate că trecuse bine de cincizeci de ani. L-am găsit spărgând lemne în curte. Lua toporul cu o singură mână, îl cântărea o clipă, apoi îl repezea în butuc. Lemnul se despica în două, aproape fără zgomot, aşa cum ai deschide brusc o carte. I-am spus pentru ce am venit. „Haidem în biserică, mi-a spus. Acolo se ştiu mai bine tainele şi Dumnezeu ne aude mai bine.” Popa începu să mă descoase.

I-am spus că vreau să mă spovedesc. Nu-mi răspunse, se retrase în altar şi veni gata de spovedanie. Îmi puse pe creştet patrafirul. Îi povestii despre toate. Despre mama, despre Petre, despre Manole şi Grigore. Preotul îmi dădu dezlegare la toate: „Să fii iertat pentru faptele tale.” Se retrase din nou în altar. Preotul nu mai apăru; apăru în schimb Toma.

TOMA: Iartă-mă că am procedat aşa, dar nu te poţi încredinţa primului venit. Şi apoi, te-ai schimbat atât de mult, încât nu te-am recunoscut de la început. Apoi   te-am recunoscut, dar nu eram totuşi sigur.

PRÂSLEA: Şi unde e preotul?

TOMA: Îi mai ţin din când în când locul.

PRÂSLEA: Nici eu nu te-am recunoscut la început.

TOMA: M-ai recunoscut totuşi?

PRÂSLEA: Da. Numai că şi tu te-ai schimbat. Te-ai mai îngrăşat.

TOMA (râzând, îşi scoase pernele de sub cămaşă): Uitasem de ele.

PRÂSLEA: Ce răspuns îmi dai?

TOMA: Vin şi eu acasă. Numai că trebuie să mă înţeleg cu Manea şi să văd ce fac cu calul.

PRÂSLEA: Poate îl iei cu tine.

TOMA: Ar fi bine. Numai că atunci l-ar vedea prea mulţi oameni şi l-ar recunoaşte prea uşor. Un om poţi uşor să-l ascunzi într-un popă, într-o bătrână sau într-un soldat; un cal e mai greu. Trebuie să te duc şi la colibe să-mi vezi prietenul şi calul. N-am ce-ţi face. Nu pot aprinde acum nici o lumină. Mai rabdă puţin şi ajungem. Manea e acasă.

PRÂSLEA: De unde ştii?

TOMA: Ca să ştim unul de altul, punem în scorbură muşchiul ăsta. Când plecăm, îl scoatem. Ia să vedem. Unde crezi că ar putea fi coliba?

PRÂSLEA: Sub pământ.

TOMA: Ai dreptate, n-am pus eu bine întrebarea. Pe unde crezi că ar trebui să intrăm?

PRÂSLEA: Toţi bănuiesc că ai o colibă în pământ. Prin urmare, ei cred că intrarea trebuie să fie tot pe acolo. Numai că tu ai făcut-o prin coroana unui copac.

TOMA: Dacă n-ai fi fratele meu, te-aş fi ucis fără să clipesc. Deşi n-am ucis pe nimeni până acum.

PRÂSLEA: Şi cum faci dacă totuşi se descoperă intrarea?

TOMA: Vizuina mea are două intrări şi două ieşiri. Câte una pe pământ şi una sub apă. Am învăţat câte ceva de la fiare.

PRÂSLEA: Deci nu poţi fi prins, nici dacă te-ar înconjura cu o armată.

TOMA: Pe mine nu mă poate prinde nimeni. Nimeni nu poate intra sau ieşi de aici, fără însoţirea mea. Nu-i nimic. Am un vin negru, „puterea ursului”, care îţi alungă gândurile rele şi frigul din mădulare.

PRÂSLEA: De ce ţii atât de mult la cal?

TOMA: Când sunt pe cal, uit de mine. Mi se pare că suntem o singură fiinţă. Merg pe cal şi-mi întipăresc, în pulberea drumului sau pe poteci de piatră, gândurile. Copitele bat şi sunetele devin cuvinte şi cuvintele devin gânduri. Şi, invers: calul merge după cum gândesc eu. Fiecare drum de-al meu călare e o poveste. După cât de apăsate sunt urmele (sau de repezi), după cât de clare sau de şterse sunt, cineva, care ar cunoaşte semnele, mi-ar putea citi gândurile. Tropotul calului e pentru mine un cântec, de care nu pot scăpa şi nici nu vreau să scap. Câteodată stau la umbra unui copac şi-mi las calul să pască alături. Îl privesc şi mi se pare că întreaga lume e un cal. Şaua e valea; bradul e un verde nechezat; pătura de pe cal, după o goană nebună – pădurea; iar ochiul meu nu e decât un pinten al lumii. Sau noaptea. Mi se pare că noaptea e pielea uriaşă a unui cal care aleargă mereu. Şi stelele-s picături de sudoare. Nouă ni se pare că stelele clipesc. Dar ele se apropie şi se depărtează de noi, după cum răsuflă calul. Dacă aş încăleca acel cal, aş privi în jos şi aş încerca să văd hergheliile care aleargă pe sub pământ. Asta numai dacă pământul ar fi străveziu. Şi poate că, văzut de acolo, pământul e străveziu.

PRÂSLEA: Îmi spuneai că-ţi scrii gândurile cu copitele calului. Nu se şterg prea repede urmele?

TOMA: Cel mai repede se şterge gândul. Şi apoi urmele calului meu nu se şterg niciodată. Poate că ăsta e blestemul şi fericirea mea.

PRÂSLEA: Dacă ţi-ai pierde calul în iad, te-ai duce după el?

TOMA: De ce să mă duc? Cine să se apropie de el, necum să-l încalece? Şi apoi, trăind în pământ şi în cer, măcar atât am învăţat: că cerul şi iadu-s tot una.

MANEA: Cât stai?

PRÂSLEA: Mâine plec.

MANEA (vesel): Toma a greşit faţă de mine. Mi-a luat banii şi i-a împărţit la oameni…

TOMA: Am dat la fiecare parte dreaptă.

MANEA: A împărţit pe la femei giuvaericale scumpe…

TOMA: Şi tu ai fost la ele…

MANEA: Mi-a călcat partea, trecând peste livezi, peste câmpuri, peste păduri, cu calul său. Şi, nu ştiu dacă ştii, dar urmele calului său nu se şterg niciodată.

TOMA: Ţi-am spus că te voi despăgubi.

MANEA: Cu ce? Pentru toate stricăciunile îţi cer un singur lucru: dă-mi ca vamă calul. Atât: calul.

TOMA: E ca şi cum m-aş vinde pe mine. Cere-mi orice, numai calul meu, nu.

MANEA: Atunci nu vreau nimic altceva. De fapt am glumit. Ce-i al tău e şi-al meu. Nu suntem noi fraţi?

TOMA: Să bem. Să uităm de toate. (îi întinde plosca) (Manea i-o ia tremurând.) Îţi cam tremură mâna, Maneo.

MANEA: Am tot băut până aţi venit voi.

PRÂSLEA: Nu e un vin negru, „puterea ursului” – cum te-ai lăudat. E un vin roşu.

TOMA: Nu-i nimic. O să bei şi din ăla. Asta-i mai bun. Manea bea numai sânge din ăsta. Cum îi zici vinului ăsta, Maneo?

MANEA: Nu se mai duce. Trebuie să-mi iau alta. (spre Prâslea): „Sângele haiducului” – îi spune.

PRÂSLEA: Prin fratele meu, Toma, iată-ne, Maneo, de acum fraţi. Aşa e?

MANEA: Cam aşa e. Şi-mi face plăcere lucrul ăsta. Toma are atâţia fraţi. Eu am fost singur la părinţi…

PRÂSLEA: Dacă-i aşa, aş vrea un semn al frăţiei noastre. Iată eu îţi dau un ban de aur. E vechi, cu semne neînţelese pe el. Se spune că e singurul ban pe care îl primeşte, ca bun, luntraşul care te trece apa morţilor. Ţi-l dau din toată inima. Dar vreau de la tine jungherul de argint, care, văd că ţi-e atât de drag, încât nu te desparţi de el.

MANEA: Îţi mulţumesc pentru dar şi îţi pregătesc şi eu unul la fel de frumos. (Ia banul şi dispare. Se întoarce, ţinând în mâini un pumnal cu mânerul de aur. Mânerul înfăţişează un şarpe cu ochii de rubin. Lama pumnalului e din oţel.) Nu te uita că e oţel. Taie şi fierul. Jungherul de argint nu pot să ţi-l dau: mi-au ghicit ursitoarele că, atunci când îl voi lăsa din mână, voi muri şi eu. Întreabă-l şi pe Toma. El ştie. (Toma încuviinţează din cap).

TOMA: Am avut un vis ciudat. Se făcea că descălecasem şi mă îndreptam spre izvor. Am auzit tropot în spate şi, când am întors, calul meu, care în vis avea în frunte un corn de argint, m-a izbit năprasnic. Cornul mi s-a înfipt adânc în piept. Am ştiut că voi muri şi l-am strigat pe Manea. Nu m-a auzit: era de cealaltă parte a râului şi zgomotul apei acoperea vocea mea stinsă. Apoi calul s-a tot dus, până s-a stins cu totul din privirile mele. Ce crezi de asta, mânzule?

PRÂSLEA: Cum îl cheamă pe calul tău, Toma?

TOMA: Ca pe mine…De acuma te las cu bine. Nu te întoarce, nu-mi plac despărţirile…

PRÂSLEA: Nici mie…

 (va urma)

Lucian Strochi