Atunci când am primit, în aprilie 2003, din partea Rodicăi şi a lui Henk Schrevel, invitaţia de a face împreună o vizită în Olanda, mi-am pus firesc întrebarea ce ştiu despre această ţară, înainte de a consulta enciclopedii, atlase, albume sau tratate de istorie.

Am realizat imediat că Olanda este o ţară a perifrazelor, fiind ţara lalelelor, a digurilor, a morilor de vânt, a saboţilor, a sparanghelului, a brânzeturilor, a pânzei de… Olanda, a dantelelor, ţara de sub mare, ţara fără munţi, ţara cea mai populată (ca densitate) din lume, ţara lui Rembrandt van Rijn, a lui Vincent van Gogh, a lui Vermeer din Delft, a lui Piet Mondriaan şi a lui M. C. Escher.

Plonjând în amintiri, m-am întâlnit cu ilustraţiile din cărţile de istorie, gravuri ce vorbeau despre „cruzimile spaniolilor din Ţările de Jos”, cu Siger de Brabant, filosoful flamand de limbă latină imortalizat de Divinul Dante în Paradisul, cu Erasmus Didier (din Rotterdam) cu al său Elogiu al Nebuniei, cu Multatuli, tradus la noi în tiraj de masă cu al său Max Havelaar, cu Hieronymus Bosch (unul din pictorii mei preferaţi), cu Frans Hals.

Curios sau nu, ştiam mai multe despre oamenii de ştiinţă decât despre literaţi. De fapt, cine n-a auzit de Mercator şi de longitudinile sale reprezentate prin drepte paralele echidistante, iar gradele de latitudine prin drepte paralele perpendiculare pe meridian (celebra proiecţie Mercator)?

Sau de Baruch Spinoza, filosoful ce şlefuia lentile, dar care scria şi o Etică şi un Tractatus politicus ce aveau să fecundeze gândirea lui Fichte sau chiar a lui Hegel?

Sau de juristul Hugo Grotius (de Groot) ce scria, pe la începutul secolului al XVII-lea, Mare liberum, tratat prin care apăra „libertatea mărilor”?

Sau de Lorentz, căruia îi datorăm teoria electronică a materiei, de Van’t Hoff Jacobus Henricus, creatorul stereochimiei, de Van der Waals Johannes, cel ce a dat o teorie a atracţiei moleculare, pe care îl confundam cu Van Musschenbroek, inventatorul buteliei de Leyda, pentru simplul motiv că amândoi să născuseră în acest oraş? (După cum îi confundam pe Van der Graaf, cel cu electricitatea statică şi cu aparatul său care producea emoţii liceenilor cu Graaf Reiner, fiziologul care descoperiseră foliculii care îi poartă numele)…

Mai era apoi Huygens Christiaan, cel cu pendulul, cu teoria ondulatorie a luminii, cu resortul spiral, cel care răpise planetei Saturn inelul magic, nevăzut, descoperindu-i-l.

Mai erau apoi „Nobeliştii” Kamerlingh Onnes (a lichefiat heliul), Debye Petrus, Zeeman Pieter (a demonstrat acţiunea câmpurilor magnetice asupra luminii), Eijkman Christiaan (a făcut primele cercetări în domeniul vitaminelor), Hugo de Vries (botanistul), autor al teoriei mutaţiilor…

Şi pentru a încheia această listă formidabilă, îmi vine, ca prin ceaţă, şi numele lui Willebrord Snelius, născut tot la Leyda, inventator al triangulaţiei geodezice şi descoperitor, împreună cu Descartes, a legilor refracţiei.

Recitinnd lista, încep să cred că Olanda este o ţară a luminii, dacă până şi savanţii se ocupă de această dublă realitate (corpuscul sau undă?). Scriu: „până şi savanţii”, pentru că pictorii sunt oricum obligaţi să ţină cont de ea. De altfel, nu e Rembrandt supranumit „regele luminii”? Nu din cauza luminii s-a dus Van Gogh la Arles, devenind Vincent?

Îl studiasem apoi, în facultate, pe Johann Huizinga cu al său formidabil op Amurgul evului mediu, lucrare clasică, neîntrecută până astăzi, dar şi cu Homo ludens, o lucrare mai puţin celebră, dar din care se înfruptă cu folos, mărturisit sau nu, mulţi dintre cei ce se vor originali, sau, mă rog, vor să creeze impresia că ar fi originali.

Mai era şi Şcoala lingvistică olandeză, cu profesori excepţionali, la Haga şi la Amsterdam, câţiva dintre ei fiind români.

Cu ani în urmă am fost invitat să vernisez, la Piatra-Neamţ, creaţia unei artiste olandeze, profesoară de pictură la Universitatea de Arte Frumoase din Haga. Au vernisat, alături de mine, criticul de artă Valentin Ciucă şi academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Public numeros, umplând practic şi culoarele Muzeului de artă; a fost prezent şi ambasadorul român (pe atunci) în Olanda, Marin Buhoară. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost modul de organizare al expoziţiei, atenţia la detalii. Pentru prima dată s-a implicat şi Ministerul nostru de externe, care mi-a cerut să completez în prealabil un extrem de amănunţit curriculum vitae, semn că arta olandeză nu se exportă oricum, oricând, oriunde. Şi nu era vorba de Van Gogh…

Şi, desigur, sportul, fotbalul în primul rând, cu Ajax Amsterdam, cu Feyenoord Rotterdam, cu P. S. V. Eidhoven, cu „portocala mecanică” care devenea de două ori vicecampioană mondială, prin anii ’70, cu patinatorii, cicliştii, hocheiştii (pe iarbă), cu un Anton Geesink, care la Tokio, în 1964, umilise, pe un japonez la judo, categoria supergrea, îndoliind pe toţi cetăţenii din „Ţara soarelui răsare” şi care fusese cinstit ulterior de oraşul său natal (mi se pare Utrecht), atribuindu-se unei străzi numele său, cu voleibaliştii, deveniţi campioni olimpici şi mondiali.

Îmi mai amintesc apoi de migraţia spre sud, din Franţa, pe autostrada Paris-Marsilia, unde olandezii, cu maşini, cu sau fără rulote, deveneau, vinerea şi duminica (în sens invers), majoritari.

Mă întâlnisem cu arta olandeză în muzeele lumii: la Luvru şi la Musée d’Orsay, la Ermitaj-ul Sanckt-Petersburgez, în multe alte muzee: din Moskova, din Viena sau chiar din Bucureşti sau Sibiu. (Uluitoare este puterea de difuzare a operelor maeştrilor olandezi: în 1989 se găseau asemenea capodopere, numai în U.R.S.S., la: Leningrad, Moskova, Riga, Kiev, Odessa, Saratov, Harkov, Ulianovsk, Tallinn, Lvov, Sevastopol, Kalinin, Krasnodar, Irkuţk, Kaluga, Jitomir, Erevan, Kuibâşev, Tambov, Kursk, Riazan, Voronej, Pavlovsk, Petrodvoreţ ! Şi e vorba de sute şi sute de opere!)

Circulau, desigur şi anumite legende despre drogaţi, homosexuali şi lesbiene, Olanda fiind capitala drogului şi a prostituţiei, Amsterdamul fiind desigur capitala acestei republici libere şi libertine.

Despre Olanda colonială ştiam infinit mai puţine lucruri; ştiam că olandezii ajunseseră în Japonia, în Indonezia, pe care o şi colonizaseră, în Americi şi chiar dincolo de Cercul Polar, că Barents a descoperit arhipelagul Spitzbergen şi marea care îi va purta numele, strecurându-se printre atâţia alţi navigatori celebri, greci, fenicieni, portughezi, englezi, norvegieni, danezi, ruşi, de la anticul Odysseu la Magelan. Dar numai ei, olandezii, au o corabie blestemată, fantomatică şi un olandez, fără nume, fără identitate, singur cu destinul său, luptând cu furtuni, cu meridiane şi paralele, cu valurile uriaşe şi constelaţiile prietene sau vrăjmaşe, mort sau viu, dar sigur etern, pornind pe un drum parcă fără început şi sigur fără sfârşit. E, cred, una dintre cele mai frumoase legende despre existenţa omului şi a călătorului, alături de cele ale lui Odysseu şi Ghilgameş. E, poate, cea mai frumoasă dintre ele, pentru că le conţine pe celelalte două.

Apoi nume de provincii: Frizia, cea plină de ceţuri, tăcută (Frisia non cantat– Frizia nu cântă), aparent mohorâtă, dar plină de legende şi Brabantul, mai sprinţar, mai sudic, plin de iubire (cu o Genovevă aflată pe lista iubirilor celebre), Limburgul sau Groningenul, Flevoland sau Zeeland şi, desigur, Olanda de Nord şi cea de Sud, în total 12 provincii, extrem de diferite prin port, climă, peisaj, dar unite printr-o adevărată implozie a spiritului, pe care numai olandezul o putea realiza.

Şi încă două momente, istorice, la o distanţă de doar câţiva ani: sălbatica bombardare de către nazişti a Rotterdamului şi inundaţiile catastrofale din 1953.

Olandezii au puţine sărbători: doar nouă (1 ianuarie – Anul Nou-(Nieuwjaarsdag), martie – aprilie Paşti (Pasen), 30 aprile – Ziua reginei (Koninginnedag), 4 mai – Ziua morţilor (Dodenherdenking), 5 mai -Ziua eliberării (Bevrijdingsdag), 40 de zile după Paşti – Înălţarea la Cer (Hemelvaartsdag), 7 săptămîni după Paşti –Rusaliile (Pinksteren), 5 decembrie-Sfîntul Nicolae (Sinterklaas) şi 25 şi 26 decembrie Crăciunul (Kerstmis). Şi iată, din acestea, o zi este dedicată rezistenţei împotriva naziştilor! Olandezii iartă, dar nu uită. Iar după inundaţiile din 1953, olandezii s-au jurat că niciodată digurile lor nu vor mai ceda. Şi de peste cincizeci de ani se ţin de cuvânt.

Două imagini mi-au rămas, ca metafore obsedante, ca spaime absolute, culmea legate de întâmplări culturale, din copilărie: una muzicală, legată de un extraordinar concert de orgă de la Biserica Neagră din Braşov. Organistul interpreta o Toccata şi o Fugă în re de J. S. Bach şi am simţit că se prăbuşesc peste mine zidurile bisericii; m-am ascuns sub nişte bănci de lemn, tremurând, cu ochii închişi, până când muzica s-a oprit; a doua este legată de pictura Uciderea pruncilor de Pieter Brugel. Nu mai ţin minte nimic altceva decât o mânuţă de copil, retezată, în zăpadă. Ştiu că tabloul se găseşte la Viena, la Kunsthistorisches Museum. Poate că tabloul fusese împrumutat Brukenthalului; poate că am văzut o copie sau o replică. Oricum, acea pictură m-a urmărit multă vreme, ca şi întrebarea: de ce sunt ucişi copiii?

Şi o ultimă imagine: adolescent fiind, călătoream de la Bucureşti la Ploieşti, cu trenul. În compartiment mai era o adolescentă, cu un an sau doi mai mare ca mine, călătorind, am aflat, spre Braşov şi apoi spre Ardeal, încercând un tur al României. Am aflat că era olandeză şi am întrebat-o ce crede despre România. Mi-a răspuns simplu: o ţară frumoasă şi sălbatică. Am rămas uluit. Zona prin care treceam era una dintre cele mai industrializate, cu rafinării, uzine, fabrici de ciment. Cum trebuia să arate Olanda, dacă peisajul acesta, care mie mi se părea a fi sufocat de industrie, de şerpii argintii ai uzinelor, de conductele de metan, de apă supraîncălzită sau de ţiţei îi apărea tinerei unul virgin, sălbatic? Întrebarea m-a urmărit mult timp, fără să-i găsesc un răspuns convenabil…

Lucian Strochi