TABLOUL 12

MAMA: Vroiam să văd dacă, şi în cazul lui, zodia avea dreptate. Se părea că nu, părea născut în zodia fecioarei. Se uita ca fermecat la mine, când împleteam. Nu avea nici zece ani când mi-a spus: „Aş vrea să împletesc şi eu…” „Ce?” „O cămaşă.” Am râs. „Am citit o poveste, cu o soră care împletea cămăşi, din urzici, pentru fraţii ei. Vreau să-mi împletesc o plasă. E mai uşor de făcut.” Atunci   mi-am dat seama că, nu, zodia nu greşise. „Ştii mamă, când împletesc o plasă, mă gândesc că împletesc un peşte străveziu.” „Ce-ţi mai trece prin minte.” „Da, şi văd numai urmele solzilor. Poate că voi reuşi cândva să împletesc un peşte străveziu, pe care să nu-l mai vadă nimeni.” „Şi ce să faci cu un asemenea peşte străveziu?” „Ştiu eu.” „Dar de ce vrei să împleteşti un peşte străveziu?” „Cum de ce? Pentru că asta e. De câte ori pun ceva în plasă, se vede. Când trebuie să scoţi ceva din plasă, tot prin gura peştelui o scoţi. Pe altundeva nu poţi. Numai dacă tai plasa. Aşa cum ai spinteca o burtă de peşte.” „Mai lasă-mă în pace. M-ai zăpăcit cu totul cu gândurile tale.” De atunci a devenit tăcut. Nu ştiu dacă şi-a pierdut încrederea în mine, sau   s-a gândit că degeaba mi-ar spune ce gândeşte, că tot n-aş putea să-l înţeleg. Azi-noapte am visat că eram pe malul unui râu. Ce căutam acolo, nu ştiu. Din apă a sărit un peşte mare, chiar la picioarele mele. Deschidea mereu gura, nu după aer, ştiam asta, ci pentru că ar fi vrut să-mi vorbească. Sau poate şi vorbea, numai că eu nu reuşeam să-l aud. Sau poate că îl auzeam, dar nu reuşeam să-l înţeleg. Sau poate că l-am înţeles atunci, dar am uitat. Ştiam totuşi că sunt în vis, i-am spus şi peştelui asta: „Acuma sunt în vis şi, chiar dacă îmi spui ceva, eu tot am să uit până dimineaţă. Dacă nu poţi veni atunci, dimineaţa sau la prânz, lasă-mi un semn. Mă voi strădui să-l înţeleg şi să te înţeleg. ” Am aruncat peştele în apă. Mai întâi s-a întors cu burta în sus, apoi s-a răsturnat şi, dând de câteva ori din coadă, a dispărut la fund. M-am întrebat ce putea să fie: un simplu vis, un semn prevestitor de bucurie sau de necaz. Am plecat spre fundul grădinii. Prin fundul grădinii trece un pârâiaş. Are peşti, dar foarte mici. Am găsit totuşi pe mal, de fapt numai un cap de peşte, curăţat de furnici, cu şiră cu tot. Era vreun semn? S-ar fi putut ca cineva să fi venit până în fundul grădinii să mănânce un peşte fript; apoi ar fi lăsat oasele acolo; s-ar fi putut să fie un peşte din pârâu, un peşte mai mare, venit în susul apei sau cine ştie cum. S-ar fi putut să fie chiar peştele din vis. Altfel de unde aş fi ştiut eu că acolo, pe malul pârâului (deşi în vis pârâul era mult mai lat, deşi acolo, în vis, locurile îmi erau cunoscute; recunoşteam livada mea de pruni), aveam să găsesc un cap de peşte? Sau poate că, trecând prin livadă, îl mai văzusem cândva, mă gândisem să nu-l iau atunci, să-l iau altă dată şi rămăsesem cu gândul ăsta, care răzbise numai în vis, cine ştie cum. Sau poate aveam să primesc veşti de la fiul meu. Ce fel de veşti? Nu aveam voie să mă îndoiesc. O mamă nu trebuie să se îndoiască, când e vorba de fiii ei. Chiar dacă mintea şi inima cred altceva. Tocmai de aceea.

---

 

TABLOUL 13

PRÂSLEA: Fratele meu, Vasile, pescarul, mi-a dat o funie.

VASILE: Dacă te afunzi, arunci funia şi cauţi să o prinzi de un copac. Cauţi să ajungi până la el. Pe urmă te descurci tu într-un fel. Dacă ai intrat, nu încerca să scapi cu mişcări bruşte. Fă mişcări puţine, dar precise. Şi încă ceva: în mlaştină nu spera în vreun ajutor…

PRÂSLEA: Nu trebuie totuşi să mă îndepărtez de ea la mai mult de o sută de paşi. E mult şi atât. Parcă aş fi un cal care se pregăteşte să se adape. Am uitat de bâtă… Dacă… Am intrat într-un aluat negru. Dacă nu vreau să… trebuie să… Am avut noroc. Trebuia să-mi fi făcut din timp laţul. Acum e udă, o să fie mai greu. Trebuie să mă odihnesc, măcar o jumătate de ceas. Altfel nu rezist. Poate că ar fi fost mai bine dacă de la început aş fi urmat drumul pădurii. Acum nici funia nu mă mai ajută. Cel mai mult mă usturau picioarele. Mă sugea apa, mâlul îmi acoperea pielea. Nu mă puteam scărpina, iar mirosurile încercau să-mi intre în piele. Nu era mâl: erau lipitori. Poate că şi eu nu sunt decât o piatră. Mişcătoare deocamdată. Până şi copacii sunt de piatră… M-am îndreptat spre copac. Acum îl vedeam mai bine, cu toate că soarele dispăruse de multă vreme. Nu era un copac. Era fratele meu. Plutea deasupra mlaştinii, orb şi surd. Îşi agita doar cioturile braţelor. Mâinile îi fuseseră retezate. Aş fi vrut să trec pe lângă el sau să mă întorc. Fratele înainta mult mai uşor, nu-i vedea picioarele, doar cioturile agitându-se.

FRATELE CEL MARE: De ce ai venit? N-aş fi vrut să mă găseşti. Odată ce ai intrat în mlaştină, nu mai am nici o putere asupra ta. Nu-mi spune nimic. Nu te aud. Am să vorbesc numai eu. Ştiu pentru ce mă cauţi. Te-a trimis mama. Doar pe ea o aud, deşi e foarte departe. Trebuie să ştii ce s-a întâmplat. Doar tu trebuie să ştii, nimeni altcineva. O însoţeam pe sora ta. Trebuia s-o aduc mirelui, aşa cum ne fusese înţelegerea. Numai că, nu ştiu prin ce blestem al sorţii, m-am îndrăgostit de sora ta şi a mea. Nu cunoscusem până atunci femeia. Dormea lângă mine şi mâna ei se odihnea pe pieptul meu. Visa frumos: zâmbea. Atunci am mângâiat-o uşor. M-a chemat, cu o voce stinsă. Dormea, dar m-a chemat. În şoaptă, aşa cum îţi chemi numai iubitul. Poate că şi ea se îndrăgostise de mine, numai că, trează, nu avusese curajul să mi-o spună. Am dezvelit-o. Era fierbinte. Pieptul îi tresărea ca de o spaimă neînţeleasă. M-am dezgolit şi eu. M-a primit fără împotrivire. Doar când a deschis ochii, a ţipat îngrozită. Era prea târziu. Mă uitam la ea şi nu înţelegeam nimic. Dormise într-adevăr şi eu crezusem că vroise şi ea să crească în noi păcatul, mai puternic decât însăşi legea nescrisă a firii? Plângea. Se lovea peste pântec.

FATA: Ce-ai făcut? Acum nu se mai poate face nimic. Nici moartea nu ne mai poate ierta.

FRATELE CEL MARE: Moartea iartă întotdeauna. Gândul ei ultim m-a hotărât.     Mi-am scos cuţitul şi mi l-am repezit în vene. Am apăsat sălbatic. Lama tăia vene, nervi, oase. Mâna stângă a căzut retezată. „Tai-o tu pe cealaltă. Să se termine totul mai repede.” S-a chinuit mult, dar mi-a tăiat-o până la urmă. Se scurgea sângele, tot sângele, era frumos sângele, roşu-aprins, nu se închega, i-am spus,                 înconjurând-o cu sânge: „Fie ca sângele meu să-ţi spele sângele tău.” Era culcată în iarbă, mă privea ţintă, dar nu ştiu dacă mă auzea. Muream încet şi nu-mi părea rău. Doar ochii îmi rămâneau vii. Şi ochii mei nu se despărţeau de trupul ei alb, pe care îl dorisem atît şi pe care îl doream încă. Soarele apăruse pe cer şi, odată cu el, şi luna. Şi timpul era blestemat. Atunci ea s-a ridicat, a luat de jos cuţitul, plin încă de sângele meu şi şi l-a împlântat în inimă.

FATA: Nu mă mai doare. Murisem de mult, încă din vis. Încă înainte ca tu…

FRATELE CEL MARE: Atât a mai spus. Buzele i-au fremătat, poate spunea ceva ce nu mai auzeam eu şi apoi trupul ei s-a întins, ca într-un alt somn, leneş, fără vreun regret. Eu muream încet: deveneam străveziu, odată cu sângele scurs. Am căzut într-un leşin sau într-un vis sau într-un somn sau într-o altă viaţă; când m-am trezit eram copac: propriul meu suflet spânzura de crengile trupului meu. Dar funia se rupea, era prea greu păcatul şi sufletul meu se ridica din nou, din mlaştină, se sfâşia în crengile ascuţite ca nişte cuţite şi încerca din nou să se spânzure. Din nou se rupea funia şi sufletul iarăşi cădea. Şi totul se repeta şi se va repeta, până la sfârşitul lumilor, până când soarele şi luna vor lumina fiecare, altă parte a zilei.

PRÂSLEA: Fratele meu devenea tot mai străveziu, acum era doar un abur, mai străveziu decât însuşi aerul care-l înconjura. Am dat să strig, dar vorbele mi-au rămas în piept. Trebuia să nu adorm până dimineaţa. Din mlaştini ţâşneau flăcări verzui, fierbea: fără zgomot însă. Mă afundam încet: nămolul îmi trecuse de umeri. Am început să înaintez: „Dacă va fi să… (gândul meu se oprise, uitasem cuvântul sau poate spaima îmi cerea să nu-l spun), atunci măcar să… până la capăt.” Am închis ochii. „Trebuie să înaintez. Acum nu mai e nici stânga, nici dreapta, nici înapoi.” Cînd am deschis ochii era dimineaţă. O lumină galbenă, de candelă, scălda mlaştina. N-am zărit-o din prima clipă. Abia după ce m-a strigat am văzut-o.

FATA DIN MLAŞTINĂ: Ţine asta.

PRÂSLEA: Mi-a aruncat un capăt de funie. Funia era împletită din păr de femeie. „Trebuie să fie părul ei.” A trecut funia după o ramură groasă de copac. Abia atunci am văzut că eram pe malul unei ape limpezi. „Tu cine eşti?” A zâmbit. S-a întors şi s-a aruncat în lac. A întors capul.

FATA DIN MLAŞTINĂ: Vino după mine. Ştiu că ştii să înoţi.

PRÂSLEA: Înotam uşor. Mi-am privit trupul. Era verde-închis. Lipitorile nu se despărţiseră încă de mine. Înaintam lent tocmai din cauza lipitorilor. Sau aşa credeam atunci. Ţărmul era nisipos. Ne-am întins pe nisip. Era fin şi fierbinte. Spune-mi, acum eu visez?”

FATA DIN MLAŞTINĂ: Nu tocmai.

PRÂSLEA: „Atunci am murit?” Întrebarea mea a lovit în gol. Nu s-a ostenit     să-mi răspundă. Abia acum am privit-o atent. Era frumoasă. Prea frumoasă.

FATA DIN MLAŞTINĂ: Îţi plac? Şi tu îmi placi. Aşa cred. Până acum n-a ajuns nimeni până aici.

PRÂSLEA: Îmi priveam trupul. Se desfăcea uşor. Lipitorile se speriaseră de ceva. Se desfăceau uşor. Abia acum mă înspăimântasem. „Sunt gol.”

FATA DIN MLAŞTINĂ: Eşti frumos.

PRÂSLEA: Eşti sigură că nu am murit?

FATA DIN MLAŞTINĂ: Ce te face să crezi asta?

PRÂSLEA: Nu ştiu. Un gând. Poate mai puţin decât atât. Am atins-o cu palmele. Era fierbinte. „Şi tu… eşti… vie? Sau poate eu acum dorm şi visez.”

FATA DIN MLAŞTINĂ: Niciodată nu ştim dacă viaţa noastră nu e cumva decât doar un vis. Şi poate că atunci când credem că visăm, abia atunci să trăim cu adevărat.

PRÂSLEA: Ce gând ciudat: să crezi că viaţa ta nu e decât un vis al tău, al celui care doarme. Şi atunci, ce crezi despre visul celui care a adormit?

FATA DIN MLAŞTINĂ: Să fie un vis al visului? S-ar putea şi asta. S-ar putea să fie un vis între două oglinzi paralele. Un vis multiplicat la infinit.

PRÂSLEA: Şi acum în al câtelea vis sunt?

FATA DIN MLAŞTINĂ: Acum s-ar putea să fii treaz. Rămâi cu mine?

PRÂSLEA: Încă nu ştiu cine eşti cu adevărat. Poţi fi o ştimă a lacului, un gând otrăvit al mlaştinii. Cine eşti?

FATA DIN MLAŞTINĂ: Pot fi şi o femeie. Obosită de atâta aşteptare, dornică să cunoască dragostea.

PRÂSLEA: Mi-e somn.

FATA DIN MLAŞTINĂ: Dormi. Mă duc să-ţi aduc un rând de haine.

PRÂSLEA: Am adormit. Când m-am trezit, am găsit un rând de haine uscate, împăturite cu grijă, lângă mine. Nu fusese deci un vis. Sau poate că şi acum eram în vis. M-am îmbrăcat. Hainele aduse mi se potriveau. O căutam cu privirea. Credeam că se ascunde în dosul tufelor de arbuşti. N-am zărit-o. Am strigat-o. Nu mi-a răspuns. Poate că nici nu fusese aievea. „Şi hainele?” Poate că erau ale altcuiva. Poate că acel cineva venise să se scalde şi îşi caută acum hainele lăsate pe mal. Sau poate că şi acum eram în vis. În realitate, eram încă în mlaştină şi visam. Am deschis ochii. Eram în mlaştină. Am zărit-o abia după ce m-a strigat.

FATA DIN MLAŞTINĂ: Ţine asta.

PRÂSLEA: Îmi aruncase un capăt de funie împletită din păr de femeie. „Trebuie să fie părul ei.” „Eşti sigură că nu am murit?”

FATA DIN MLAŞTINĂ: Ce te face să crezi asta?

PRÂSLEA: Nu ştiu. Un gând. Poate mai puţin decât atât. Am atins-o cu palmele. Era fierbinte. Şi tu…eşti…vis? Sau poate acum dorm şi visez.

FATA DIN MLAŞTINĂ:„Niciodată nu ştim dacă viaţa noastră nu e cumva doar un vis. Şi atunci când credeam că visăm, abia atunci să trăim cu adevărat.”

PRÂSLEA: Mi-e somn.

FATA DIN MLAŞTINĂ: Dormi.

PRÂSLEA: Când m-am trezit, eram pe malul unui lac pe care nu-mi amintesc să-l fi străbătut.

(va urma)

Lucian Strochi