Cum vii dinspre Sarmisegetuza, din Ţara haţeguluişi te îndrepţi spre sud, în faţă ţi se deschide depresiunea Petroşani, înconjurată de munţi. În stânga – Parângul, masiv cu peste douăzeci de vârfuri de peste două mii de metri, dintre care trei par piramide egiptene: Mândra, Cârja şi Parângul Mare; spre sud, munţii Vâlcanului – pe care ai crede că nu-i poate fierăstrui nicio apă; în dreapta – Retezatul, munte încă virgin pe anumite porţiuni, lăcaş al zeilor şi al atâtor legende.

Dar poate că la fel de interesantă e povestea carbonului, element ciudat al naturii, cu stări alotropice de la grafitul pe care îl poţi zgâria şi cu unghia, până la trufaşul diamant, cea mai dură substanţă naturală şi, desigur, cărbunele pe care îşi poate pune o amprentă neagră o ferigă din carbonifer, sau poate străluci albăstriu precum uraniul.

Carbunele: de la turba folosită şi ca îngrăşământ, amintire a acelor nesfârşite paludes, mlaştini preistorice, izvor de viaţă şi de moarte până la antracitul drăcos precum ochii unui diavol încă indecis, trecând prin celebra huilă de Valea Jiului, prea bună pentru termocentrală, dar din care se face cocsul, ce dă până la urmă duritate fierului.

Dar mai e Băniţa, cetate dacică şi Peştera Bolii, în care s-ar ascunde schelete ale ursului de peşteri şi mărgelele de aşezări de la Cimpa la Câmpul lui Neag, trecând prin Lonea, Petrila, Petroşani, Livezeni, Iscroni, Paroşeni, Vulcan, Aninoasa, Lupeni, Uricani.

Şi Jiul, desfăcându-şi a uimire, pentru atâtea neîngăduite frumuseţi, braţele, de Est şi de Vest, pentru a şi le uni apoi în lupta cu muntele, mai jos, spre Bumbeşti şi spre Târgu Jiu.

O lume a mestecenilor şi a fagilor, a brazilor şi a jnepilor, cu incredibilul drum spre Lotru, unde găseşti toate culorile naturii, de la galbenul sulf la vioriul de brânduşe, de la albastrul ceruleum la roşul fructelor de pădure, de la umbra arsă de pământ la oranjul din tăietură de râşcov.

Dar peste toate, albul şi negrul pe care le găseşti în straiele momârlanilor, în ochii minerilor, în adâncul minelor sau pe feţele de masă scobite de pe mesele ortacilor.

O lume a gravurii, gravă, solemnă ca tuburile de orgă şi ca o muzică de Bach sau de Buxtehude.

Aici, la Petroşani, avea să se nască, la 6 octombrie 1961, Angela Dorina Albu, fiică a unei femei din Sătmarul aflat pe harta poetică a Doinei eminesciene şi a unui bărbat dintr-un Maramureş istoric.

A primit mai multe prenume, semn nu de indecizie, ci de iubire.

După studiile primare şi gimnaziale, urmează Institutul politehnic din Iaşi, Facultatea de tehnologie chimică, între 1981 şi 1986. Va urma şi alte cursuri, unele aparent fără nicio legătură cu cele de specialitate atestate prin diplomă: 2006-cursuri de atestare Ministerul Transporturilor pentru: -persoană desemnată pentru activitatea de transport; – consilier de siguranţă în transportul de marfă periculoasă; 2007-curs atestare administrator imobile; august 2009-curs atestare inspector resurse umane, vădind o disponibilitate intelectuală deosebită.

Experienţa profesională este realmente impresionantă. Iată-i CV-ul (invers, ca în orice CV care se respectă):

– 2011- Inspector zonă pentru compania S.C. Kaufland S.R.L.

– Lector pe „Transport substante periculoase”, -S.C. Prefessional Service Comany S.R.L.;

-Administrator asociaţie locatari nr 107/D2 şi asoc. locatari 30 Carpati/Dărmăneşti;

– martie 2010-şef depozit S.C. BOGANI EXIM S.R.L.-produse alimentare;

– martie 2009 -2006 -S.C. KOBER S.R.L. astfel:

-martie 2009-august 2008- referent vânzari clienţi cheie:

-activitate principală: obţinerea şi prelucrarea comenzilor, întocmirea setului de documente care însoteşte marfa, (facturi, avize), întreţinerea relaţiei directe cu clienţii, analizarea contractelor, răspunsul rapid la cerinţele clienţilor;

-august 2008-aprilie 2006-responsabil activitate transport şi consilier de siguranţă al firmei – având ca activitate principală organizarea transportului de marfă şi persoane prin parc închiriat de autovehicole, contractarea cu transportatorii, prelucrarea facturilor de transport, urmărirea siguranţei transportului de mărfuri periculoase şi a daunelor produse în timpul transportului;

-martie 2006-2005- grupul F.LLI GALASSINI –filiala România – director zonă- responsabilităţi: monitorizarea transportului internaţional de mărfuri, prospectarea zonei pentru potenţiali clienţi, prelucrarea facturilor de transport, urmărirea încasărilor facturilor de transport şi urmărirea rezolvării litigiilor dintre transportator şi beneficiar, ca urmare a daunelor produse în timpul transportului, având ca punct de lucru şi principal client în zona de nord-est SC YARNEA SRL;

– 2004-1996—S C KOBER SRL-astfel:

– 2004-responsabil facturare cu activitatea principală întocmirea documentelor însoţitoare mărfii (facturare, avizare, etc);

– 2003-director logistică –organizarea depozitului de produse finite, alcătuirea verificarea şi încarcarea partizilor, fluidizarea activităţilor ce ţin de primirea, depozitarea şi încărcarea mărfii;

– 2002-1998-responsabil BPCE – urmărirea consumului de materii prime şi materiale pe întreaga platformă, reducerea pierderilor şi creşterea eficienţei, urmărirea închiderii fişelor de fabricaţie cu randamente ridicate, întocmirea situaţiilor şi a raportărilor lunare;

– 1997-inginer-cercetare 3 -participare la proiecte de produse noi, proiectare efectivă de produse noi;

– 1996-inginer sef de tură în secţia lacuri şi vopsele-activitate de producţie şi organizare;

-1995-1986 -fabrica RECONSTRUCTIA Piatra Neamţ, astfel:

-1995-1990 -inginer tehnolog secţia celuloză sulfit – organizarea producţiei, menţinerea parametrilor ridicaţi ai utilajelor şi instalaţiilor, proiectare de instalaţii (schimbarea tehnologiei de albire a celulozei şi adaptarea instalaţiei la aceasta);

-1989-1986 -inginer stagiar –activităţi: urmărirea însuşirii tehnologiei, a schemelor instalaţiilor, a traseelor de materii prime şi utilităţi.

Am inclus aici această lungă şi semnificativă listă tocmai pentru a demonstra faptul că poezia Angelei Albu nu a fost o activitate complementară, ci una ezoterică, secretă, intimă, chiar dacă un contact cu năbădăiosul cuvânt a existat, mai ales în perioada 1997-1999, Angela Albu fiind colaborator la presa locală (Ceahlăul, Telegraful, Ziarul Primăriei etc.).

…Am în faţă un manuscris al Angelei Dorina Albu. Manuscrisul mi se pare structurat temporal pe două secvenţe: 1977-1979, perioadă ce ar corespunde adolescenţei şi 1990-2011, perioada deplinei maturităţi.

Citesc manuscrisul şi descopăr unele lucruri previzibile: influenţe literare venind dintr-o bună cunoaştere a literaturii române (Eminescu, Alecsandri, Goga, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu etc.), o subtilă cunoaştere a folclorului românesc, o încercare eroică de a fi în timp şi deasupra lui.

Rezultatele sunt, nu o dată, suprinzătoare. Iată-l pe Bacovia condamnând războiul atomic: Un vis bolnav, bizar:/Războiul nuclear! / Şi-un petec alburiu/Străbate prin pustiu. (Vis bolnav).

Sau, tot pe Bacovia, într-o baladă, amintind de Lacustră, dar şi de Balada fratelui mort : „Pe caldarâmul vechi, îmi pare că aud / O diligenţă ce se-apropie mereu./Iar sufletu-mi-e obosit şi ud, /Căci iară plouă trist şi greu.//Şi picăturile de ploaie dor…/Se scurg încet de tot şi rar./De parcă toate-n mine mor /Şi vin de-a valma, iar şi iar.” (Diligenţa cu morţi).

Angela Albu e eminesciană când scrie: „Gândul aprig e pustiu, / Trista pasăre din noapte / Mă aşteaptă ca să viu,/ Mai aproape, mai departe. ”  (Începu sfârşit de drum) sau despre „vălul timpului, subţire” şi „limanul fericirii” într-o poezie care poartă şi ea un titlu eminescian, „Melancolie”: „A lăsat în urmă-i jalea/ Şi tristeţea despărţirii…/ Oare cine-mi spune calea/ Spre limanul fericirii?”

Alteori decorul e gotic, romantic, macabru, cel din Complotul bubei de Bogdan Petriceicu Hasdeu: „Să fi fost ceaţă…/ Mergând peste stânci golaşe,/ Cu zgomot de lanţuri ruginite/ Şi vaiet de cucuvea./ Aş fi rupt muşchi de pe pietre,/ Plin de şerpi veninoşi/ Şi l-aş fi mângâiat!/ / Să fi fost ceaţă sau noapte,/ Văzând cadavre mute/ Şi dansul macabru al scheletelor,/ În muzica fanfarelor urlând, / Aş fi fugit cu lupii flămânzi/ Şi i-aş fi înnecat în sânge cald / De om!” (Laudă nebuniei), contrastând adesea cu tonul senin, cu involt adolescentin: „Aş fi vrut s-aduc din stele/ Lacrimi de cleştar./ Să te-mpodobesc cu ele,/ Să le-aduc în dar./ Aş fi vrut să-ţi dau lumina/ Unui răsărit,/ Să-ţi aduc în suflet ziua/ Fără de sfârşit. / Aş fi vrut să-nalţ spre soare/ Gândurile mii!”(Aş fi vrut).

Miturile nu sunt acceptate în anvelopa lor clasică, Eros, sclavul, are şi el sclavi (Epistolă către Eros), povestea de iubire pleacă din cotidian, din istorie pentru a (re)deveni mit, are vibraţie cosmică:„Te ştiu. Te-am întâlnit cândva,/ Era pe-un drum, pe-o altă stea.”(Te ştiu).

Într-o ţară ideală, patria apare personificată, o sumă a obiectelor care o compun: „Şi brazii povesteau la fel/ Şi muntele spunea şi el:/ Că de la poale până-n culmi, / În văi adânci şi în genuni,/ / A auzit un singur grai./ Şi-acelaşi tropotit de cai/ Şi-acelaşi pas, tot haiducesc/ Şi-acelaşi cântec fecioresc./ Fluier de fag de pe Carpaţi/ Cântă că toţi românii-s fraţi!/ Câmpia   Turzii-ncet plângea/ Şi vântul s-o asculte sta.” (Şi-o ţară se făcu!).

Tonului solemn i se opune unul jucăuş, jovial, o „jucărie a vorbelor”: „Lume, …lume!/ Vino, vino de te uită./ Hai la bâlciul cu minuni/ Plin de praf şi de minciuni!/ / Vino, lume, la oglindă/ Să te strâmbe, să te-ntindă,/ Fiindcă ştiu că te fereşti/ Să te-arate precum eşti.”(Bâlci).

Impresionează adecvarea tonului, el redevenind solemn, monumental, atunci când este evocat Evul Mediu:„…treptele inimii tale/ Sunt de marmură./ Răsună cântecele ei -ruginite armuri-/ Ale unor vechi cavaleri medievali.” (Inimii tale, omule de piatră).

Patria este asumată plenar, în versuri sensibile şi convingătoare : „Te-am zărit pe tine, Patrie, şi nu m-am mai mirat / Nici de ploaie, nici de vânt, nici de flacără.. ”  (Am vrut…). Perspectiva iubirii e curioasă, patria se iubeşte pe sine, ca într-o imensă sinecdocă, eul liric nefăcând altceva decât să se adauge iubirii generale şi generalizatoare :

„Cât te iubesc? Dar nu simţi tu?/ Să-nşirui cât de mult mi-ar fi prea greu./ Iubesc ca şi Carpaţii-nalţi cu fruntea în azur,/ Şi-adânc ca marea ce freamătă mereu./ / Iubesc cu galbenul din grâu/ Mereu mai greu ca spicele,/ Şi cu răcoarea undelor din râu,/ Care colindă luncile. ” (Cât te iubesc…).

Mai rămân accente şi formulări eminesciene : „Mai speri tu, inimă deşartă,/ Lumina soarelui de mai s-o vezi? ” (Singurătate), sau din Alecsandri, Coşbuc sau Goga: „Ne-am răzbunat destul acum/ Pe zece ani ca să ne-ajungă!/ Din jug turcesc am făcut scrum/ Ne deie Domnul viaţă lungă ! ” (Întoarcerea acasă-unui dorobanţ de la 1877).

Versul liber e încercat rar, cu prudenţă, nerenunţându-se total la rimă: „Iubirea…/ O mare care clocoteşte, cu aburii fierbinţi în ea,/ O seară ce târziu vesteşte/ Toată tristeţea ce e-n ea./ Un val de ceaţă, şi-ncă unul,/ Şi înc-o lacrimă cădea/ În cupa veşniciei,/ Ce stă de-atunci în palma mea./ Şi-un gând fugar, şi apoi altul,/ Şi altul negru se-ntindea…/ Am încercat să le alung,/ Şi-am rechemat privirea ta… ” (Definiţie) sau: „Dacă din vorbe nu faci rai,/ Daca-n pământ te-ntorci,/ Să ai în viaţă un alai de fluturi şi de morţi! ” (Blestemul viitorului)

Biruinţa supremă a acestei perioade este, cu certitudine, Din vârf de creion, o adevărată artă poetică, text ce trebuie reprodus integral:„Desenăm copaci pe marginea străzii,/ Desenăm păduri pe munţi de carton./ Desenăm o pâine ce ţine de foame,/ Şi pe-un drum de           ţară – desenăm un om./ / Unde ne sunt copiii, sunt stele mărunte/ Pe albastru steag aşezate rotund./ Construiesc încet, fără vise, redute;/ Neştiind că duşmanii-s înăuntru de mult./ / Cei rămaşi aşteaptă în poartă o ştire,/ Desenează şanse, desenează lumi noi./ Desenează că-i bine şi că-i mulţumire./ Pe o inimă albă, desenăm şi noi. ” (Din vârf de creion).

A doua vârstă poetică identificată de noi (1990-2011) poate debuta cu o „gramatică nouă”, limbajul fiind în două registre, pamfletul mimând stilul ştiinţific: „S-a înlocuit „î” din „i” cu „â” din „a” în cuvinte,/ Doar când înşelăm, înşelăm ca-nainte./ Bunăoară la cântare, ca să nu ne gândim/ La vreo înşelătorie mai mare./ Lege, ordine şi tocmeală/ Sunt cuvinte vechi, învăţate la şcoală./ Seamănă cu cele de ieri/ Doar „tocmeli” e-nlocuit cu „negocieri”./ Când apare „negocieri”, dispar primele două,/ Despre ele se spune că ne facem că plouă./ / Şi-uite-aşa învăţăm gramatica nouă. (Gramatică nouă).

Pamfletul poate ajunge la sarcasm, într-o „fabulă” fără morală: „Visează, inginerule, visează,/ Că fabrica-n ruine se tehnologizează.” (Fabulă fără morală).

Ultramoderne, amintind, paradoxal, atât perioada avangardistă, dar şi cea … proletcultistă, sunt „Cântecele şi strigăturile populare”, ironice fără îndoială: „Vino mândră pe conductă/ Ce-aştepţi, pompa să te-aducă/ Sau motorul să te-nvârtă?/ Vino, mândră, că rulmentul/ Se uzează ca dementul/ Şi urmează… falimentul./ Vino, mândră, precum floarea/ Ce-aduce restructurarea/ Ca să-mi potolesc ardoarea./ Foaie verde, bun rămas,/ Păgubiţi de Caritas.” completate de o „Strigătură” realizată în acelaşi registru: „Am plecat cu sania/ Tocmai în… Albania./ „Noroc bun” şi „Să trăieşti”,/ Am venit în Bucureşti/ Nici nu ştiu ce căutăm,/ Dar distrugem şi plecăm.”

„Şomeriada”, neorealistă, un uimitor poem în proză, amintind de filmele italiene de acelaşi calibru, e însă capodopera: „Zece şomeri stau pe bordura trotuarului. / Fumează o ţigară „Carpaţi”, trecând-o cu grijă de la unul la altul. / E ora când navetiştii pleacă la servici. / Pe aleea dintre blocuri, apar Norocel şi Trombonel. / Ei sunt primii. / Şi ultimii. / Norocel muşcă cu poftă dintr-o gogoaşă. / Zece perechi de ochi privesc lung şi inghiţiturile în sec ale şomerilor sparg tăcerea. / La un moment dat, unul zice:/   – Al dracului sadic! / Parcă eu nu ştiu că e gogoaşa de ieri. / O cunosc după muşcătură. / Hai, Ionică, tot te-am ales şef, aprinde ţigara de la ora 14:00!”

O caracteristică a Angelei Albu este tocmai acest amestec bizar de stiluri şi epoci, accentele postmoderniste întâlnindu-se cu un subiect antic, cel al femeii râvnite de toţi, nu pentru că e frumoasă sau tânără, ci pentru că…tuşeşte, adică, fiind bogată, va muri în curând şi va putea fi moştenită (Marţial, Juvenal, Pertius), numai că, în cazul nostru, Rozalinda plesneşte de sănătate: „Uite mamă, Rozalinda,/ N-o încape nici oglinda!/ / Rozalinda o chema / Era bogată şi avea / Sânii mari cât o saltea/ Dinţii negri, ochi saşii/ (Ptiu, ducă-s-ar pe pustii)/ Dar era privatizată/ Şi, culmea! Nemăritată!/ I-am văzut sandalele,/ Mi-am pierdut vocalele!” (Din ciclul „Foaie verde, sacu-i rupt, tot păţitu-i priceput”). Portretul e colosal, l-ar fi invidiat până şi Arghezi, Rabelais, Swift sau Jarry. Angela Albu poate fi patetică, amestecând lirismul cu pamfletul, lilialul cu sarcasmul: „Astăzi poţi să vorbeşti/ Şi să nu stai la rând./ Cine-a spus că trăieşti/ Foarte greu pe pământ?/ Astăzi poţi chiar să speri,/ Astăzi poţi chiar să vezi./ Astăzi, nu e ca ieri/ Şi ai voie să crezi/ Că mai e Dumnezeu,/ Şi se uită din nori:/ Unii, sunt „semizei”/ Alţii…sunt muritori./ Semizei…cu arginţi,/ (Sunt votaţi tot de noi),/ Care spun că sunt sfinţi,/ Nu-s pătaţi de noroi!/ Şi vorbesc răspicat, / Teatral, mă-nţelegi?”(Democraţie) sau mai direct, mai tranşant, dar şi mai puţin transcendental:„Am strigat disperaţi şi pe străzi: Libertate! /Am plătit-o cu foc, şi-am plătit-o cu moarte./În genunchi ne rugam – primul lucru permis,/ „Iartă, Doamne, tăcerea, dar ne-ai fost interzis!”/Dintre toate sperate-n decembre-ntr-o noapte/Ne-a rămas Dumnezeu şi-un cuvânt: libertate./…/Vine iarna şi iar ne servim cu o criză/Şi-un scandal economic sau politic surpriză./Am pierdut chiar speranţa că mai bine se poate/Dar putem să vorbim…fiindcă-avem libertate.” (Libertate). O splendidă fabulă-parobolă este „Legile rutiere”. Aici biruinţa poetei e majoră, piesa e antologică: „Semafoarele credeau până mai ieri/ Unele despre altele că sunt meri./ Mai ales că erau încurajate/ De multe lozinci şi poze trucate./ Şi visau la mere cu grămada,/ Când ramuri puternice vor trece strada./ Dar, n-am mai suportat minciuna/ Căci vedeam cum îşi dau undă verde într-una./ Le-am spus adevărul într-o luni:/ Să nu mai aştepte anul ăsta minuni,/ Că, respectând legile rutiere,/ Semafoarele nu fac niciodată mere./ Că, fac parte din lumea a trei culori,/ Şi că nici altoite nu fac flori./ Şi de atunci parc-au înnebunit;/ Unele şi-au smuls cablurile şi-au fugit,/ Unele din-adins încurcă circulaţia,/ Deşi le-am promis c-o să scadă inflaţia./ Altele, închid toţi ochii spre seară,/ Deşi le-am promis protecţie socială./ Însă, au înţeles toate/ Că aşteaptă-n zadar mere coapte./ De atunci trag cu ochiul spre livadă/ Inspirând cu nesaţ mireasma de roadă.”

O parodie după „Sergentul” de Alecsandri e „Curcanul Vanea”, dar rezolvarea nu e la înălţimea originalului, iar textul devine aproape trivial ca realizare artistică: „Plecat-am nouă la Vaslui,/ Şi cu sergentul Vanea./ L-am luat să fim pe mâna lui,/ Căci el cunoaşte calea./   Făceam afaceri cu Zaher,/ Şi mituiam curcanii./ Fumam Pall Mall, fumam Camel,/ Se terminară banii./ Din câmp, de-acasă, de la plug,/ Plecat-am astă vară./ Ce-am câştigat la turci un an/ Mâncarăm într-o seară./ Şi, când a fost ca să plătim/ Cazarea-n ”DOROBANŢUL”,/ Ne dete-n gând ca să fugim,/ Căci se strânsese laţul./ Şi ajunseserăm grevişti/ În penitenciare,/ Vedete la televizor,/ Cu pozele în ziare./ E dreptul nostru să avem/ Şi gratii de cinci stele,/ Căci am furat şi înşelat/ Atâta, pentru ele.”

Sublim, pentru un singur cuvânt, rămâne „Cântecul haiducesc” (In memoriam Nichita Stănescu) în spiritul şi chiar în litera marelui poet: „Ah Nichita, ah Nichita,/Mă apucă infinita.” Plecând din Bolintineanu, cu al său celebru vers „Capul plecat sabia nu-l taie”, „Tortul diplomat” e o fabulă superbă, cu text răsturnat, în care „da” trebuie citit „nu”, iar acidul păcăleşte turnesolul, prefăcându-se a fi bază: „Coloana verticală şi vorba spusă tare,/ Aduce doar necazuri şi praf în buzunare./ Zâmbeşte dar! Tăişul din vorbe-l bagă-n teacă/ De vrei să stai pe roze, şi podul să te treacă./ / În viaţa asta-i bine să-nveţi să te înclini/ Chiar dacă, dintre oameni, o merită puţini./ Să linguşeşti şi miere să spui. Într-un cuvânt,/ Să nu-ţi aduci aminte c-ai fost ieşit din rând./ / Chiar dacă nedreptatea de mânecă te-nhaţă,/ Te înconjoară proştii şi leneşii-s în faţă,/ Prefă-te că în lucruri e ordine deplină,/ Chiar dacă tu, din gloată, eşti singura lumină. ”

Această moalitate de scriere are chiar o „artă poetică” destul de transparentă: „Încearcă înc-un zâmbet, poate acesta-ţi vine./ Din material de weekend dă totdeauna bine./ Înghesuie-ţi amarul din colţul stâng sub mască,/ Să stăpâneşti oftatul ce stă să se ivească./ / Ascunde lumii grija şi, chiar dacă te doare,/ Pune ceva-n privire să fie-atrăgătoare./ / Se poartă bogăţia ce dă pe dinafară,/ Tentacule betege şi seci, de           te-nfioară,/ Vicii şi răutate, parfumul scump adus/ Cu multă căutare, din ţări de la Apus./ / Se poartă incultura şi poanta nesărată,/ Prostia cu pretenţii, mult mediatizată,/ Vedete peste noapte, cu sâni de silicon,/ Ce au talent de doagă şi-un suflet de carton./ / Şi-n lumea ce valoarea           s-a-ntors cu susu-n jos,/ Să te fereşti să ştie c-ai sufletul pe dos.” (Fashion).

Cel mai bine îi reuşeşte însă poetei povestirea parabolică, cum e această impresionantă „Poveste”: „Să vă spun o poveste din cătunul din deal,/ Unde oameni şi timp trec şi vin, ca un val./ Despre Fira, o babă micuţă şi slabă,/ Strânsă toată-n pestelce şi-nvelită-n broboadă:/ În căsuţa-i micuţă şi de nea îngropată/ Miroase-a gutuie şi-a colindă uitată./ E singură Fira, şi când seara se lasă/ Numai truda şi frigul o alungă în casă./ Cu mere şi nuci încropeşte o cină/ Şi în candela mică vrea s-aprind-o lumină./ Si deodat – o minune! Cel ulei preasfinţit,/ Vede Fira că-n candelă s-a înmulţit/ Şi-o mireasmă cerească îi învăluie casa/ Şi se umple de poame blidul vechi de pe masă./ Şi se umple de flori la fereastra odăii/ Şi-n grădină, tăcuţi, înfloresc ghioceii./ Peste sat, iarna harnic-aşterne zăpadă,/ Doar la Fira plezneşte verdeaţa-n livadă./ Peste toate acestea ce nu mai au nume,/ Se aude din candelă o rugăciune!/ Se închină şi Fira, ca-n fiece seară:/ Mulţumescu-Ţi, o, Doamne, că-mi aşterni primăvară!/ Şi de-atunci câte ierni şi-ncă multe mai vin,/ Doar la Fira-n livadă-i mereu cald şi senin! ” (Poveste).

Bine strunite, „torcând uşure”, imprecaţiile acribologice pot da un text impresionant, relevând o poetă adevărată, stăpânind suveran un limbaj ce (altfel) poate glisa oricând nefericit: „Din ziua-aceea sumbră, cu clipa mărunţită,/ Când simţi otrava-amară rămasă printre dinţi,/ Când clocoteşte ora de răul de sub grindă/ Care-şi coboară gheara spre ochii necuminţi,/ / Când peste lacul negru se-aşterne cumpătarea/ Fii sigur că se-ntinde nisipul mişcător./ Şi puntea ce te-ajută să depăşeşti trădarea,/ În linişte se rupe şi poţi să cazi în gol./ / Din ziua-aceea timpul petala şi-o desface/ Impudic peste rană, şi-i tot mai plin de zel./ Şi cauţi doar în tine o linişte ce zace,/ Să ţi-o strecori în suflet, să nu mai simţi la fel./ / Şi de n-ai pus sămânţa la timp peste răzoare,/ Şi n-ai în herghelie mari fluturi albi şi moi,/ Te-nghite buba neagră pe care-o simţi trădare,/ Şi fără spirit liber, simţi chiar şi-n nări noroi.” (Ziua reptilei).

Personal rămân însă legat de poezia sa erotică, ce o plasează oricând printre poetesele noastre care au celebrat inspirat, dragostea. În aceste versuri, Angela Albu e comparabilă cu Magda Isanos sau Maria Banuş (din tinereţe), de pildă: „Dă ceasu-napoi, lângă mine să fii,/ Când tu ştii c-ai să pleci, să mă mint c-ai să vii./ Eu te văd, eşti aici, lângă mine păşeşti,/ Lângă mine exişti, dar departe trăieşti./ / De-aş putea să aduc clipa-aceea-napoi,/ Clipa-n care, din lume ne-am ales să fim doi,/ Bob de rouă din ochiul iubirii senin,/ Zi de azi ca niciuna care vin şi tot vin,/ / Perlă strânsă-n nisip şi ascunsă dibaci/ Într-o teamă să vrei, în pedeapsă să taci./ Dacă ieri e-ngropat pe-o aripă de flutur,/ Nu-i nimic, mai e azi şi-o să-ncerc să mă bucur! ” (Azi).

…Manuscrisul nu purta un titlu anume. Pentru conformitate,   l-am numit Asfinţit (A sfinţit), tocmai pentru a respecta spiritul acestei cărţi, pendulând între lirismul bine temperat şi jocul lingvistic superior.

Sufletul Angelei e îngropat pe o aripă de fluture. Nu-i nimic, astăzi, prin versurile ei redescoperite, vom încerca să ne bucurăm…

 Lucian Strochi