Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tablourile 19 şi 20

TABLOUL 19

TATĂL: Aş vrea să am şi o fată. Nu ţi-am spus-o până acum. Credeam că o să vină şi o fată. N-a venit. Îmi doresc mult o fată. Care să semene mult cu tine.

MAMA: Şi dacă o să fie din nou băiat?

TATĂL: Atunci nu mai spun nimic. Înseamnă că n-am avut noroc, şi gata.

MAMA: Bine, facem şi încercarea asta. Mă obişnuisem atât de mult cu ideea ca nou-născutul să fie un băiat, încât aproape uitasem că se mai nasc şi fete. Am început să mă obişnuiesc cu timpul că voi avea şi o fată. Urma să se nască într-o zodie bună, zodia ei, zodia fecioarei adică. Nu m-am pregătit niciodată ca acum pentru naştere. Poate pentru că acum îmi doream nu numai un copil, ci un copil anume. Am născut uşor. Pentru prima dată am fost şi eu curioasă să văd cum îmi arată copilul. Era fată şi arăta bine. Se vedea că era fată. Mai albă şi mai mică decât băieţii mei, mai liniştită şi mai frumoasă. Am privit cerul. Zodia ei strălucea puternic. Mi-au dat lacrimile. „Ultima dată…” De acum mi se răpea un drept ce era doar al meu: să nasc copii. Cine mi-l răpise? Nimeni. Eu hotărâsem asta. Şi acum eram sigură că nu voi mai da înapoi. Fata creştea frumos şi, deşi era alintată de toţi, nu a ajuns o răzgâiată. Dimpotrivă: încerca să ne mulţumească pe toţi – cu un zâmbet, cu o privire, cu un cuvânt, cu o mână de ajutor. Că nu reuşea să ne mulţumească chiar pe toţi, era lesne de înţeles – eram atâţia! Nu se supăra niciodată; nu dispera niciodată. N-am avut multe vise cu ea. Câteva. Dar toate erau la fel: Urma să o nasc. Ştiam ce va fi, ştiam şi cum arată, de parcă aş fi fost un glob de sticlă care se poate privi el însuşi din afară înlăuntru. Nu reuşeam să duc visul mai departe. Nu ajungeam s-o nasc. Mă mulţumeam să ştiu că aşa arată, că e fată, că era a mea. Poate că eram egoistă; nu vroiam să o arăt şi altora. Nu ştiu. Când a plecat de acasă, să se mărite (mai târziu am aflat că poate n-ar fi plecat, dar a fost aproape alungată de un frate de al ei, nu le făcusem ceva rău, poate că le era ruşine că trebuie să plece de acasă, de ce, nu-i alungase nimeni, doar demonul peregrinărilor din ei sau scormonul ascuns, că trebuie să iasă toţi la lumină, şi se temuseră unii de ceilalţi, să nu-şi ia unul altuia lumina, aşa cum un stejar înalt nu poate creşte prea aproape de un alt stejar, şi atunci s-au gândit că, dacă fata va pleca şi ea, va fi şi pentru ei mai uşor să plece), când a plecat să se mărite, mi-am dat seama că pleacă, odată cu ea, şi ceva din mine, o parte din sufletul meu, din trupul meu. Sigur, îmi păruse rău de toţi, îmi pare rău şi acum, dar abia acum înţeleg de ce ţinea bărbatul meu să aibă o fată; o fată e un leagăn al casei şi al luminilor, e ultimul gând al părinţilor, pregătindu-se să devină bunici.


 TABLOUL 20

PRÂSLEA: Cucerisem cuvântul: acum mă puteam întoarce. Pătrunsesem dincolo de marginile îngăduite ale firii; citisem cartea. De la început până la sfârşit. Fără grabă. Întorcându-mi privirile şi paginile, ori de câte ori se răzvrătea gândul şi nu se lăsa prins. Semnele îmi erau acum clare, înţelesurile – de asemenea. M-am întrebat: Oare nu s-ar fi putut şi altfel? Aflasem ce se va întâmpla în viitor. Dar numai până la moartea mea. Ar fi trebuit poate să încerc să aflu şi ce va fi după aceea. La ce bun? Oricum, aflasem ceea ce încă nici un muritor nu aflase, sau, dacă aflase, nu aveam eu ştiinţă de acest lucru. Trebuia să mă întorc. Trebuia să-mi ispăşesc păcatul. Cel mai greu dintre toate: al ruperii de origini. Oricând recunoaştem un păcat mai puţin grav decât cel făptuit. Ştiam că drumul meu nu va fi deloc uşor. Trebuie să învăţ să uit ceea ce aflasem; trebuia să uit că fraţii mei sunt morţi, iar mama mea va muri şi ea în timpul călătoriei mele. Trebuia să mă despart de lucrurile care-mi erau dragi; să mă dezvăţ de semne, de înţelesuri şi de cuvinte. Trebuia să învăţ să redevin om – cu alte cuvinte. Trebuia să mă obişnuiesc cu ideea morţii – eu, care alungam moartea dintre gândurile mele. Mlaştina se trezea: abia acum îmi dădeam seama că mă aflam într-o groapă comună. Ştia ce îl atrăsese: mirosul. Lumina aceea imposibil de definit – un alb-verzui cu o idee de galben – venea de jos: până acum nu văzuse nimic. Acum însă… Mâzga se desfăcea, dezvelind oase subţiri, trosnind la orice mişcare a sa; doar femurele rezistau: când călca pe ele, i se părea că urcă fuşteiele unei scări orizontale sau abia înclinate. El, fratele meu, era singurul schelet întreg; sau poate nu doar un schelet; poate că trupul îi devenise străveziu. „Ca pământul” –   m-a fulgerat un gând. Şi atunci: care era vina lui? S-ar fi putut să nu aibă nici o vină? Şi atunci: pentru ce minciuna, blestemul, moartea şi nemoartea sa? Ştiam că totul nu era decât un vis prea tare al mlaştinii. El murise; prin hazard, trupul său nu se desfăcu încă. Nu cred în îngeri. Poate pentru că nu au sex. Nu, fratele meu nu era un înger. Era un om nefericit, care murise fără să ştie că moare, fără să ştie pentru ce moare. E cea mai grea dintre morţi; să nu ştii pentru ce ai murit. Duhul său se înălţa deasupra apei, deasupra pământului. Incendiată de un cer imposibil, mlaştina părea ea însăşi o singură flacără. Umbra fratelui meu, uriaşă, undeva în spate, tremura ca o frunză. Ştiam că de acum înainte el avea să fie doar în versul meu; îl voi vedea ajuns acasă, întins cât era de lung, (cât era de lung?), liniştit, cu braţele de-a lungul trupului sau puse pe piept, ca şi cum ar fi vrut să-şi oprească acolo ultima răsuflare; liniştit, aşezat în racla străvezie a pământului. Umbra lui era departe de mine. Am murmurat: „teme-te de cei fără de umbră: ei vin din ne-ncepute ape şi sunt de stirpe aleasă, sunt fără de număr şi poartă veşnic alt chip de prieten al nostru; au tălpile curate de parcă culorile nu   le-a vorbit nu le-a uns şi nici o ninsoare a ochiului nu le-a ars; teme-te de cei fără umbră căci nu-i vei putea înţelege, chipul pietrei îl au sau al focului spart şi vin să îndrepte să culce făpturile noastre piezişe.” Atât. Un epitaf pentru el, pentru toţi morţii din mlaştină. Cuvintele îmi jucau sub ochi: paludes – padulem – pădure. Trei cuvinte care acum îmi dezlegau o istorie. Era aproape o înviere a cuvântului. Ar fi trebuit poate să tac. Să tac cu încăpăţânare. Să-mi uit cuvintele. În faţa durerii rămânem muţi. Dar oare eram cu adevărat îndurerat? Cred că eram uimit. Ştiam că aşa va fi, îmi rostisem cuvintele pregătite mai de mult, cu indiferenţă aproape, aşa cum un preot rosteşte, profesional, aceleaşi cuvinte pentru a mia oară la căpătâiul unui mort. Nu mă mira nici adevărul din cuvintele mele (dacă era un adevăr în cuvintele mele): eu îmi îngropasem demult fratele, atunci când aflasem că a murit. Acum, nedesprins încă de cuvânt, încercam să mă apropii de oameni. Pădurea mă primi împietrită. O pădure de stejari, seculară, parcă neumblată. Am încercat să adorm lângă un stejar scorburos. N-am reuşit multă vreme. Ghindele cădeau grele, ca nişte gloanţe, sfâşiind liniştea, frunzele. Noaptea. A doua zi trebuia să ajung la lac. Atunci am hotărât, cu îngândurare, zâmbind totuşi, să cobor mut printre oameni. Poate şi pentru că ştiam că doar aşa puteam să trec printre ei.

(va urma)

Lucian Strochi